Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (III)

Petre SteinbachAmintirile fostului internațional timișorean Petre Steinbach ajung la momentul primelor tatonări cu singurul club din orașul natal la care avea să evolueze, R.G.M.T. (Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor din Timișoara). Primii pași de reorganizare ai clubului înființat în 1910, după încheierea primului război mondial, surprinse prin ochii lui Steinbach, pe atunci doar un puști de 14-15 ani.

Ne îndrăgostisem de jucătorii R.G.M.T.-ului, tineri muncitori sau vânzători din magazinele timișorene. Clubul R.G.M.T., în plină reorganizare, fusese înființat în 1910 și înioante de război desfășurase o frumoasă activitate ca promotor al mișcorii de solidaritate muncitorească. În primii ani postbelici, o bună parte dintre membrii lui întorși de pe front își reluau activitatea, dar deocamdată nu se putuse organiza decât o echipă de fotbal.

Cum clubul nu prea avea fonduri, făceau antrenamente pe un teren militar de instrucție. Bineînțeles că aici nu existau nici un fel de amenajări. Echipamentul era îngrămădit într-o căsuță de cantonieri, lângă un viaduct, cale de aporape un kilometru. Veneau în fiecare zi îmbrăcați în echipament și cu barele porților în cârcă, peste rambleul căii ferate până la teren și după ce jucau, scena se repeta în sens invers. Ne-am gândit să le ușurăm această sarcină și între noi și R.G.M.T. a intervenit o adevărată înțelegere… Noi ne obligam să ducem în cârcă barele, la dus și la întors. Pretindeam în schimb să ni se acorde monopolul mingilor culese în spatele porții, unde nici un alt copil nu avea voie să se apropie.

Recunosc că treaba asta nu era cu totul… sportivă, dar contractul a fost încheiat și a durat până când am trecut din spatele porții pe teren, în calitate de jucători ai clubului muncitoresc.

Asta s-a întâmplat însă mult mai târziu, după ce învățasem multe din știința jucătorilor echipei muncitorești, de care îmi aduc aminte cu plăcere. Desigur că impresiile copilăriei sunt cele mai puternice, căci mie și acum mi se pare că Ludvig a fost cel mai bun portar pe care l-am văzut vreodată. Revăd cu ochii minții pe Vago, pe Allar. Cu acesta din urmă, centrul înaintaș al roș-negrilor, culorile R.G.M.T.-ului, am pățit-o! Avea acest Allar un șut de se dusese pomina. Tăria lui am încercat-o și eu primind în plin obraz o reluare din voleu. Am căzut jos și acolo am rămas, leșinat. M-au stropit cu apă, m-au frecționat. Când mi-am revenit, bietul Allar, speriat de-a binelea, îmi dădea să miros colonie ce-i fusese oferită de o admiratoare care îl urmase până la teren… Cei doi prieteni ai mei, Buza și cu Radici, aproape că se îmbolnăviseră de invidie văzând că asul R.G.M.T.-ului mi-a acordat personal îngrijiri. Vânătaia de sub ochi am purtat-o ca pe un steag și am fost foarte nefericit când a dispărut.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2

Material apărut în Almanahul Sportul, 1970

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (II)

Petre SteinbachPovestea fostului internațional timișorean Petre Steinbach merge mai departe și descrie atmosfera maidanelor din urbea de pe Bega. Condițiile minimale, lipsa mingilor în general, îi determinau pe puști să improvizeze. Iar aceste improvizații au călit talente uriașe pe câmpurile orașului.

O asemenea echipă se găsea pe vremea aceea pe fiecare uliță din Timișoara, mai ales că maidanele se înșirau cu duiumul. Un teren se afla și la colțul străzii noastre.

„Financiarii” clubului erau frații Ernest și Carol Cohn al căror tată ținea o dugheană de băcănie în cartier. Mai erau și prietenii mei buni, Brațo și Buza. primul era fiul unui cizmar; un pui de drac negru și sprinten care mai apoi a ajuns un excelent mijlocaș stânga. Buza era fiul unui vatman de pe linia centrală a tramvaielor timișorene. Prin el ajunsesem de ne cunoșteau toți slujbașii de la tramvaie și terțetul nostru sărea fără teamă dintr-un vagon în altul. Când vreun încasator ne încolțea să plătim, noi strigam în gura mare:
-Lasă, nene, noi suntem ai lui Buza, băieții lui… fotbaliștii.

Ne întâlneam după amiaza devreme pe maidan. „Terenul” nostru era încadrat de o parte de săbiile violete ale scaieților iar cu alta intrând direct în drumul căruțelor. Pe o latură a lui era un fel de trecere între două străzi. Nu era de mirare, ca în atacurile-i furtunoase, aripa stângă să dribleze în afara adversarilor lui direcți și ceva babe cu fuste crețe sau vreun vânzător de covrigi încremenit în contemplație. Mingea aparținea fraților Cohn și era singura avere a echipei. Fiindcă nu întotdeauna avea cameră o înlocuiam de obicei cu o bășică de bou, în care suflam cu toții ca să o umflăm, până ni se tăia respirația. Uneori Ernest sau Carol se supărau că fuseseră cotonogiți sau pentru te miri ce și atunci își luau mingea și plecau acasă. Noi ne revendicam drepturile legitime asupra bășicii de bou și după ce o scoteam din anvelopă, continuam jocul cu aceste mijloace, care cedau la primul efort mai serios. Atunci Cohn, scuturat de remușcări, ne dădea înapoi anvelopa și tot el se ducea la un măcelar și îl mințea cu nerușinare:
-Nene, m-a trimis tata să-i dai vreo câteva bășici de bou, că trece dumnealui și ți le plătește…

Măcelarul râdea și dădea, fiindcă știa el cum stă chestia. Jucam până spărgeam toate bășicile și atunci micul Cohn desfăcea neputincios mâinile:
-Faceți ce știți că până mâine altă bășică nu mai căpătăm.
Soluția era găsită prompt. Întreaga echipă colabora la realizarea scopului comun. Anvelopa se umplea cu șepci, cu ciorapi și dă-i drumul până seara târziu… Soarele și întunericul delimitau timpul de joc!

Când pe cei doi frați îi pedepsea băcanul, încuindu-i în casă și ascunzând mingea sub tejghea, restul echipei după o zadarnică așteptare se hotărî să se dedice… atletismului. O porneam așa, în șir indian, în alergare de „fond”. Treceam prin gara Fabric, prin vagoane, pe sub vagoane, peste vagoane și iar mai departe, străbătând liniile către câmpul de instrucție militară unde de câtăva vreme începuse să se antreneze echipa muncitorească R.G.M.T. Pe lungul drum mărginit de castani, echipa se destrăma cu încetul, dar cei trei din capul coloanei de alergători ajungeau întotdeauna împreună. Buza, Radici și cu mine, ținând pasul egal.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1

Material apărut în Almanahul Sportul, 1970

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (I)

Petre SteinbachPetre Steinbach a fost unul dintre numeroșii fotbaliști de clasă internațională născuți și formați la Timișoara în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Nu a avut însă șansa de a se consacra la una dintre marile echipe de pe Bega, Chinezul sau Ripensia. În schimb, a strălucit la Colțea Brașov, alături de care devenea campion al României în 1928 (oprind șirul-record de șase titluri consecutive al Chinezului). A evoluat apoi vreme de un deceniu la Unirea Tricolor București, punând punct carierei la 34 de ani, la Olympia București.

Alături de Petre Steinbach, vom intra în atmosfera fotbalului timișorean din primii ani de după primul război mondial. Fostul mare fotbalist și ulterior antrenor de renume (a cucerit primul titlu din istoria ITA-ei din Arad) a rememorat, la bătrânețe, anii copilăriei sale, într-un text apărut în Almanahul Sportul din 1970, pe care îl vom reda în mai multe episoade.

Prin anul 1918, când se sfârșea primul război mondial, aveam aproape 13 ani și rare erau prilejurile când îmi aduceam aminte că de fapt nu eram decât un copil. În jurul meu se prăbușea o lume. Nu aș putea spune că înțelegeam prea bine cele ce se petreceau. Știu doar că era greu de tot și la noi în… Elveția, deși țara cantoanelor păstra neutralitatea! Da, nu trebuie să vă mirați căci de fapt eu locuiam pe vremea aceea în Elveția veche, sau mai bine zis în cartierul timișorean ce purta acest nume după proprietarul unei renumite grădini de vară, de obârșie din Switzerland…

Bunicul începuse să se ducă și noaptea la fabrică, lucrând ore suplimentare. Bătrâna pleca și ea uneori să mai caute de lucru prin case mai avute. Când rămâneam singur, în loc să-mi fac lecțiile, deschideam sertarul unde se aflau scrisorile tatei. Era prizonier. Din tot sufletul doream să-mi pot ajuta bunicii. În proiectele mele era desigur toată fantezia vârstei, dar cu încetul necesitatea s-a impus: va trebui să părăsesc școala pentru a lucra undeva. Găsirea unui serviciu nu era deloc un lucru simplu, iar pasiunea mea pentru fotbal își cerea și ea drepturile. Am stabilit să muncesc numai jumătate de zi. Nu mă puteam lipsi de maidan chiar așa dintr-odată.

Când am spus că nu mă mai duc la școală, nimeni nu m-a întrebat pentru ce. De altfel nici nu mai putea fi numită școală instituția pe care o frecventam pe vremea aceea. Profesorii tineri plecaseră de mult pe front și locul lor era luat de o serie nesfârșită de dascăli bătrâni, pensionari rechemați să completeze cadrele, bieți oameni plictisiți, care se schimbau mereu. Dacă încerc să-mi aduc aminte de chipurile lor, nici o figură nu capătă contururi clare ci totul se estompează într-o procesiune cețoasă de bărbi de toate mărimile.

Și am plecat în zori să-mi caut serviciu. Am plecat, destul de impropriu zis, deoarece de fapt alergam, ba alergam chiar cu mingea la picior. În buzunarele mele se găsea în permanență o minge de cârpă, de fabricație proprie. Cum ieșeam pe stradă îi dădeam drumul și o porneam în cel mai strașnic dribling imaginabil. Driblam totul în calea mea, trecătorii, pietrele, pomii. Când trebuia să trec drumul, întâi expediam mingea cu un șut puternic pe trotuarul opus și apoi alergam să-mi continui cursa.

La capătul unui asemenea dribling prelungit, am nimerit în cele din urmă în spălătoria Băii Centrale din Timișoara, unde mi-au dat de lucru. Exact așa cum visasem: eram „titular” pe o jumătate de zi. Primul post din viața mea a fost deci în muncă, nu pe terenul de joc!

Când aud cândându-se aria lui Figaro, bărbierul atotștiutor din Sevilla, mă gândesc la mine, așa cum arătam pe vremea când lucram la baie. Numei că eu eram un puști subțiratec, desculț și veșnic flămând. Culegeam rufele murdare, aduceam teancuri de cearșafuri și prosoape proaspete de la călcătorie, întindeam tot soiul de boarfe la uscătorie, curățam cabinele și dezinfectam apa în bazin, alergam să cumpăr țigări și bere pentru masori, duceam costumele clienților la călcat, făceam comisioane, mă risipeam într-o mie de treburi urcând și coborând etaje.

Aveam însă leafă. la capătul primei luni, mi-am cumpărat o pereche de bocanci cu tălpi de lemn. Aud și acum zeflemelele prietenilor din mahala:
– Vezi, mă, să nu-ți arzi cizmele!
– Faceți loc, domnului baron cu pantofi de cherestea.
– În definitiv nu sunt răi bocancii lui Petre. Când s-or toci tălpile, fură și el o scândură de la gard și îi tălpuiește.

Ca și mine asemenea bocanci purtau mii de oameni în acele vremuri. Făceam haz de necaz și porneam iarăși în zori bocănind de-a lungul drumului către baie. Mingea, bineînțeles, la mine. Numai că acum, datorită bocancilor mei, semănam atâtea „cotonoage” în drumul meu, încât aceștia creau un adevărat itinerar al blestemelor. Devenisem, cum s-ar spune, „o primejdie publică”.

Ce-mi păsa, atâta vreme cât după amiază eram liber, liber până când se întuneca de-a binelea și echipa străzii noastre își termina în sfârșit „antrenamentele”.

(Va urma)

Petre Steinbach s-a născut în 1906 la Timișoara și a copilărit în cartierul Fabric. Spre sfârșitul vieții, s-a stabilit în Germania, unde a decedat la venerabila vârstă de 90 de ani, în 1996.