OPINIE: Așa am trăit la Final 4

Sâmbătă

Mă trezesc destul de târziu, dat fiind că am stat treaz toată noaptea să mă uit la NBA. Intru pe facebook și văd o poză cu  “Olimpia” din Timișoara, alături de o descriere care suna cam așa “Sala, pregătită pentru spectacol”. Îmi pun imaginația la contribuție și mă gândesc cum ar arăta acest “Final 4” peste câțiva ani în presupusa polivalentă de 16.000 mii de locuri promisă de actuala administrație. Gândul mă duce instant la o atmosferă calmă, liniștită, ca la teatru, cu vedetele de carton de la noi din țară stând în primele rânduri, cât mai aproape de parchet, având posibilitatea să-și afișeze tabletele, telefoanele sau hainele cumpărate de la Paris, eclipsând astfel spectacolul sportiv.

Ajung la sală pe la 16:30 și mă lovește realitatea cruntă. La intrarea în sală, mă întâlnesc cu “organizatorii”, care verifică biletele sau abonamentele, organizatori care nu sunt alții decât suporteri fideli ai BCT-ului, lucrând, probabil, pro bono cu avantajul că au acces pe parchet. Tot la intrare, văd o casă de pariuri, da, o casă de pariuri. O agenție care este unul dintre sponsorii principali ai turneului. Văd cativa pasionați care încropesc câteva bilete, în speranța că-i lovește norocul și poate fac câțiva bani, doi băieti pe care îi aud cum se îndeamna unul pe altul “Hai să punem amândoi că BCT-ul câștigă Cupa, facem jumate-jumate”, și câțiva care trec indiferenți pe lânga agitația de acolo. La ora 17:00 urma să începă “U” Mobitelco vs. Asesoft Ploiești, sala era pe jumătate plină. Galeria Clujului se afla unde acum câțiva ani stătea galeria Elbei. De partea cealaltă, Ploieștiul era susținut de un singur suporter, autointitulat “Lupul Singuratic”, situație întâlnită de fiecare dată când Urziceniul o vizita pe Poli, pe Dan Păltinișanu. De menționat că în spatele panourilor erau puse câteva rânduri de scaune, scaune care arătau ca și cele din Parcul Rozelor, un pic mai murdare. Scaunele erau pentru familile, prietenii jucătorilor, ziariști sau sportivi, dar și persoane din staff-urile tehnice ale altor echipe din Timișoara.

Începe meciul. Clujenii cântă și își încurajează echipa. “U” practică un joc frumos, dar Ploieștiul se ține aproape. De la “U” îmi sare în ochi Nikolov, jucător masiv , destul de atletic și cu mână bună de afară, dar principala armă a Clujului a fost Mihai Paul, care a marcat 23 de puncte, având o evoluție excelentă. “U” și-a mărit avantajul de la sfert la sfert, făcând ca Ploieștiul să nu fie în stare să controleze jocul, ceea ce l-a determinat pe Iacobescu să se agite, să vocifereze la adresa arbitrilor și chiar să înjure un spectator. Nimic nou, aceeași poveste ca la orice meci al Ploieștiului. Clujul a intrat în sfertul 4 cu un avantaj de 15 puncte pe tabelă. Jocul bun, anihilarea aproape completă al lui Burlacu și câștigarea luptei sub panou la recuperare au facut ca “U” să câștige fără prea mari probleme. Scor final, 90-74.

Cel de-al doilea meci al zilei avea să fie ceva mai echilibrat. Dacă la primul joc nu s-a umplut sala (nici nu mă așteptam), mă gândeam că șansa BCT-ului să joace finala cu trofeul pe masă va aduce o sală arhiplină ca la meciul cu Timba. Nu a fost așa, în sală rămânând multe locuri goale. Să fie ăsta unul dintre efectele introducerii biletelor ? Probabil. La începutul meciului se aruncă pe parchet cu role de hârtie și confetti, astfel punându-le la muncă pe majorete și pe Timmy ,care a avut o costumație improvizată în ultimul moment. BCT începe bine meciul, impinsă de la spate și de fanii din tribună, care pentru câteva momente au facut sala să rasune ca în vremurile bune.  În sfertul 2, BCT se distanțează și la 10 puncte, dar Mediașul rămâne aproape, Guțoaia reușește o “triță”, Sarovic răspunde în același fel. Mediașul se apropie usor, Archie se accidentează la umăr și BCT-ul pierde cel mai bun apărător al său. Gaz Metan profită și reduce din avantajul BCT-ului, astfel că la pauză diferența este de doar 3 puncte. Începe repriza a doua, Ciulin și compania ia câteva decizii inexplicabile împotriva Mediașului, Downey mai bagă o “triță” și BCT-ul se distanțează la 7 puncte. Gaz Metan se apropie din nou și, cu 12 secunde înainte de sfârșitul sfertului 3, nou-intratul Dumitrescu reușește o “triță” care avea s-o pună în avantaj cu un punct, 61-60, înainte de ultimul sfert al partidei. În sală începe să se simtă o oarecare tensiune și nervozitate cu fiecare ratare de la distanță a lui Zlatko Jovanovic, care își continuă forma slabă, începută odată cu aducerea lui Downey. Cu 5 minute înainte de final, Downey lovește din nou de la 3 puncte și o pune pe BCT în avantaj, dar Mitchell demonstrează că este unul dintre cei mai buni jucători ai Mediașului și înscrie 8 puncte rapide, dintre care două “trițe” și o duce pe Gaz Metan la +5, 77-82. De aici a urmat o cursă de urmărire pentru BCT, dar fără reușită, Mediașul reușind să stea mai tot timpul la +5 și, cu un Dundjerski perfect de la libere pe final de meci, Mediașul învinge meritat, arătând că în momentul de față este echipa mai buna la toate categoriile. Scor final, 86-92.

Downey, Popescu, Sarovic si Gallymore au fost principalii marcatori ai BCT-ului, in timp ce la Gaz Metan au marcat toti
jucatorii care au jucat, mai putin Mandache. Mithcell cu 24 de puncte a reusit o partida excelenta.

Duminică

Cu BCT jucând finala mică, mă așteptam la o sală pe jumătate goală… și asa a fost. La începutul meciului, s-au aruncat din nou cu role de hârtie și confetti, probabil reciclate din ziua precedentă, astfel întârziind începutul partidei cu câteva minute. Un meci fără miză, un public apatic și doua echipe fără chef de baschet. Nici nu știu de ce se mai joacă și finala mică, e destul de clar că echipele încă sunt cu gândul la semifinala pierdută cu o zi înainte și, în general, nimănui nu-i place să joace pentru locurile 3-4 când știe că putea juca pentru 1-2.

Au fost două meciuri fără istoric, primul încheiat victoria BCT-ului, 100-93. O surpriză a fost apariția în primul 5 a lui George Toth și ocazia de a-l vedea și pe Georgian Păun la lucru. Prea multe nu sunte de zis despre meci. Iacobescu s-a dat din nou în spectacol pe bancă, de data aceasta fiind și eliminat, la fel cum s-a întâmplat și cu Bogdan Popescu după ce l-a înjurat pe arbitru, două gesturi care nu-și aveau rostul. De menționat că echipele au cam uitat de apărare și s-au concentrat mai mult pe ofensivă, dovadă fiind și scorul destul de mare, rar întâlnit prin baschetul de la noi. Vladimir Tica de la Ploiești, cu 29 de puncte, și Jovanovic de la BC Timișoara,  cu 22 de puncte, au fost principalii marcatori ai celor doua echipe.

Finala mare, una cu ceva mai mulți spectatori decât cea pentru „bronz”, a fost dominată clar de Gaz Metan. Mediașul a început partida cu un „run” de 9-0 și a controlat meciul pe tot parcursul celor 40 de minute. “U” nu a condus niciodată și nu s-a apropiat deloc de Mediaș. Mă așteptam la o finală echilibrată, dar Marcel Țenter și-a citit pefect fosta echipă și nu i-a lăsat nicio șansă. Mediașul are un lot echilibrat din punct de vedere valoric, dovadă că la Gaz Metan, la fel ca și în semifinală, un singur jucător a stat mai mult de 30 de minute pe parchet. O rotație excelentă, alături de un “principal” și un “secund” experimentați, care au mai lucrat împreună, o rețetă pentru succes. Gaz Metan învinge cu 76-62, dar a fost mult mai clar decât o arată scorul. Galeria Mediașului se bucură alături de jucători, sala aplaudă, fanii Clujului sunt dezamăgiți. O imagine definitorie – un copil mic, vopsit alb-negru pe față, cu ochii înlăcrmați…

Concluzia? BC Timișoara mai are de așteptat până la câștigarea unui trofeu, nereușind să rupă “blestemul” organizatoarei “Final 4-ului”. Timmy a fost furat de tot, hoții intrând în vestiar și furând până și capul mascotei. Perspectivele BCT-ului în legătură cu play-off-ul ce urmează să înceapă în week-endul viitor nu arată foarte bine, dacă e sa ne luăm după jocul echipei și forma din ultimele săptămâni. Asesoft a câștigat finala de anul trecut cu scorul general de 4-0, rămâne de văzut ce ne rezervă acest an.

de Daniel TRIȚOIU

OPINIE: Pădurea nebună

Asemenea personajului Darie din romanul “Pădurea nebună” de Zaharia Stancu, un tănâr care și-a întâlnit marea iubire în crângul de la marginea orașului, suporterii violeți și-au urmat echipa favorită în desișul de lângă satul Boldur. “Ce vei face cu bucuriile tale? Ia-le și du-le într-un crâng…rămâi pe lume cum ai venit, puțin dulce, puțin amar”, își spunea în gând personajul principal plimbându-se printr-o pădure peste care s-a așternut rugina toamnei. Dacă ar fi pășit nostalgic într-o zi plumburie de octombrie prin părțile Sinersigului, ar fi auzit în locul păsărilor cântecele peluzei timișorene, care au dezmorțit pitoreasca așezare bănățeană.

Pentru prima dată de când evoluăm în județ, nu am părăsit orașul pe Calea Lugojului, ci pe Calea Buziașului. Coloana violetă a împrospătat o după-amiază cenușie, ideală pentru lenevire. Dar cine poate să stea acasă când Poli are meci? Câteva zeci de mașini au luat așadar calea Boldurului, unde pasagerii au făcut joncțiunea cu 70 de poliști care s-au deplasat cu trenul.

Lumea din sat se uita mirată, ca în cântecul celor de la Phoenix “Totuși sunt ca voi”, dar ne saluta. Oamenii ieșeau la ferestre și porți, privindu-ne ca pe niște chemători la nuntă. E adevărat, nu eram îmbrăcați în straie de duminică, iar în loc ploștilor cu răchie aveam doze de bere. Mai mult decât atât, din boxele mașinii se auzeu Lemmy Kilmister și Joey Ramone, nu clasicii taragotiști, ceea ce nu l-a împiedicat totuși pe un sătean să-și arunce mătura din mână și să ne salute ca pe niște goști bineveniți.

Am parcat la capătul satului, de unde am luat-o pe jos spre stadion. Comitetul de întâmpinare era format din două vaci care pășteau molcom, neimpresionate de mulțimea înțolită preponderant în nuanțele compatrioatelor de la Milka. În fața noastră s-a ivit o pădurice, chiar lângă terenul de joc, semănând cu un loc unde se filmează clipuri pentru trupe de black metal ambiental, lucru întărit de și de cei 666 de locuitori ai Boldurului (conform ultimului recensământ). Sobrietatea și profunzimea peisajului au fost însă tulburate de grupulețe guturale care treceau cărând pânze, materiale, bețe, peturi de bere, saci menajeri și restul de material didactic necesar bunei desfășurări a meciului. Mergând prin pădurice, un suporter mai vesel a început să cânte: “In the jungle, the mighty jungle, the lion sleeps tonight”, acompaniat de răgetele triumfale ale tarzanilor voluntari.

Începe jocul. Din primele minute ne dăm seama că nu vom avea un meci ușor. Un leprechaun din echipa gazdă, mai roșcat ca Steve Staunton, face câteva șarje pe partea dreaptă creând panică în apărarea noastră. După o asemenea fază luăm și primul gol. Nu trece mult și portarul nostru scapă efectiv o minge în poartă, scorul devenind 2:0 pentru Boldur. Jocul echipei noastre nu se leagă, și în afara unei lovituri libere nu avem nici o ocazie clară în prima repriză. Îngrijorarea este în creștere, dar faptul că divizia județeană nu este inclusă în grila caselor de pariuri ne mai liniștește, cota pentru 1 pauză 2 final neexistând în cazul de față. Cu toatea acestea, sperăm în 2 final. Jucătorii noștri ies mult mai hotârăți în repriza a doua, reușind să-și domine adversarii. Unul dintre atacanții gazdelor (numărul 9) simulează penibil de câteva ori, crezându-se probabil Romeo Surdu. Altul cade secerat după ce o petardă pușcase la 15 metri de el, încercând să cerșească întreruperea jocului. O lovitură liberă executată magistral ne readuce în joc. Suporterii pun mare presiune pe echipa gazdă, care nu se mai regăsește. Arbitrul ne anulează un gol valabil, iar frustrarea este în creștere. Peluza cântă din ce în ce mai tare, de parcă se juca o finală de cupă, nu un meci de campionat județean. În sfârșit reușim să egalăm! Toată lumea este în extaz, dar din păcate golul victoriei nu mai vine, în ciuda unor ocazii bune alor noștri.

Evident, nu putem fi mulțumiți cu egalul, dar nu am văzut de mult un meci atât de încrâncenat ca la Boldur. Al treilea gol ar fi încununat o după-amiază plină de emoții, dar nu a fost să fie. Portarul gazdelor a rezistat cu brio presiunii exercitate de o peluză vulcanică, salvându-și in extremis echipa de la înfrângere. Lupta continuă, dar devine tot mai clar că nu avem voie să facem pași greșiți. Chiar dacă nu am câștigat, echipa trebuie felicitată pentru dăruirea cu care a jucat în noroiul de la Boldur.

Pe lângă benerele și steagurile de gard obișnuite, la meci a fost afișat și un mesaj de susținere pentru construirea noului Spital de Copii din Timișoara, suporterii raliindu-se campaniei “Da. Reușim”.

În fine, mergem mai departe. La sfârșitul acestei săptămâni ne așteaptă încă un examen dificil în fața Avântului Chizătău. Veniți să-i susținem împreună pe băieții în alb-violet. Emoțiile și pasiunea sunt deasupra oricărui rezultat.

Forza Viola!

De Goran Mrakić