În 1938, România participa pentru a treia oară la rând la Campionatul Mondial. O ediție la care tricolorii s-au calificat din oficiu, profitând de retragerea din preliminarii a Egiptului. O ediție de tristă amintire, abordată cu o autosuficiență și o relaxare greu de egalat chiar și la naționala zilelor noastre și care a născut unul dintre cele mai rușinoase rezultate din istoria fotbalului românesc. Și de această dată, lotul a fost dominat de fotbaliști timișoreni (exact 50%), câțiva dintre ei raliindu-se însă atitudinii nonșalante afișate până și de capii delegației tricolore.

În 1938, mirosul de praf de pușcă se simțea deja pe Bătrânul Continent. Cel mai sângeros război din istoria omenirii bătea la ușă. Lumea fotbalistică se pregătea însă de bal. Franța găzduia a treia ediție a Campionatului Mondial. În sfârșit, visul președintelui FIFA, Jules Rimet, era înfăptuit în țara sa de baștină. Din cele 35 de țări ce și-au arătat intenția de a participa, au rămas 15 la turneul final.

România a fost privilegiată. Dacă în 1934 a trebuit să treacă printr-o grupă preliminară infernală, cu Iugoslavia și Elveția, pentru a-și asigura calificarea, de această dată tricolorii au prins biletele pentru Coupe du Monde din oficiu. Egiptul, adversarul României din „dubla” eliminatorie pentru CM, nu s-a prezentat, datele de disputare ale celor două jocuri suprapunându-se cu zilele Ramadanului.

Norocul continua să se țină scai de tricolori. Conform tragerii la sorți inițiale, România avea să evolueze, în primul meci de la Campionatul Mondial – eliminatoriu – cu Argentina, vicecampioană mondială în 1930. Doar că, surpriză, sud-americanii renunță la participare, astfel că Dobay & co. urmează să dea piept cu reprezentanta Americii Centrale, Cuba. În țară e sărbătoare. Mai ales că în ziarul francez l’Auto, jurnalistul Maurice Pefferkorn nota: „Nu ne-ar surprinde deloc să vedem unsprezecele românesc în finala Cupei Mondiale”.

Berea a înlocuit apa

La 29 mai, echipa României pornește spre Tolouse, orașul în care e programată disputa contra Cubei. 14 jucători se regăsesc în lot, șapte dintre ei fiind lansați la Timișoara: Pavlovici, Sadovschi (portari), Bürger, Chiroiu, Felecan (fundași), Vintilă, Raffinsky, Dobra (mijlocași), Bindea, Kovacs, Moldoveanu, Bogdan, Prassler, Dobay (înaintași).

Atmosfera e degajată. Poate mult prea degajată pentru un Campionat Mondial. Din relatările lui Alexandru Munteanu, din Gazeta Sporturilor, aflăm că ripensistul Chiroiu, constatând că „berea franceză e mai slabă decât apa de la noi, consideră normal să consume doar bere”. În prima dimineață, micul dejun e fixat pentru ora 10, dar cea mai mare parte a lotului întârzie la masă.

În acest timp, sosea la Toulouse și echipa Cupei, venită după o călătorie istovitoare cu transatlanticul Queen Mary. Selecționerul Jose Tapia face o scurtă declarație presei, redată de Ioan Chirilă în Și noi am fost pe Conte Verde: „Nu nutrim ambiții nemăsurate. Dacă vom face o figură onorabilă în Campionatul Mondial, ne vom întoarce mulțumiți în Cuba. Și asta cu toate că suntem cei mai buni din America Centrală (n.r. Cuba era în momentul respectiv campioana acelei zone)”.

Revenind la echipa României, optimismul creștea de la o oră la alta. Selecționerul Țane Săvulescu a urmărit antrenamentul cubanezilor de la Tolouse și s-a întors vesel la hotel. „Le dăm de la șapte în sus! I-am văzut pe toți. Vai de capul lor, săracii. Au venit la teren cu ghetele înfășurate în jurnale”.

Remiză în prelungiri

Atitudinea delăsătoare a naționalei României e povestită și de Ștefan Dobay, unul dintre cei șapte timișoreni din lotul tricolorilor, în autobiografia sa Șut… goool!

Am privit cu multă superficialitate întâlnirea cu Cuba, subestimându-ne adversarul. Acei omuleți cu obraji arși de soare, scunzi și slăbuți, cu ghetele de fotbal aruncate peste umăr și cu echipamentul sub braț, învelit în ziar, aveau să ne facă surprize. Au venit la antrenament fluierând, erau veseli. Nu au intrat în cabinele pregătite pentru ei ci, modești, s-au echipat într-un colț și au trecut direct la subiect: fotbalul. Aveau o viteză uimitoare și se antrenau cu tragere de inimă și din convingere. Noi însă ne formasem o ideea greșită despre posibilitățile lor. Eram siguri că îi „avem deja în buzunar”, neluându-i în serios. Să zică mulțumesc dacă încasează numai 10 goluri, spuneam noi.

Realitatea din teren avea să fie însă cu totul alta. Bindea a deschis scorul în minutul 30, însă Socorro avea să restabilească egalitatea înainte de pauză. Același jucător i-a adus pe cubanezi în avantaj, în minutul 55, golul lui Baratky, venit abia în minutul 89, împingând jocul în prelungiri. Central-americanii preiau din nou conducerea, în minutul 100, prin Magrina, iar Dobay egalează din nou,  în minutul 105. Cum la vremea respectivă nu existau lovituri de departajare, calificarea avea să se decidă la rejucare.

Iată și formula aliniată de tricolori în această remiză, 3-3, din 5 iunie 1938: Pavlovici – Bürger, Chiroiu, Vintilă, Rășinaru, Raffinsky, Bindea, Kovacs, Baratky, Bodola, Dobay.

Rușinea desăvârșită: 1-2 la rejucare

Trei zile mai târziu, stadionul „Chapou” din Toulouse avea să găzduiască rejucarea disputei dintre România și Cuba. Selecționerul Țane Săvulescu, care înaintea primului joc era sigur că adversarii nu vor scăpa fără șapte „boabe”, e de această dată extrem de nervos. Pregătește o echipă schimbată radical față de meciul din 5 iunie. Se renunță la timișorenii Pavlovici, Chiroiu, Bindea și Kovacs, tot în afara lotului fiind lăsați Vintilă Cossini și Iuliu Bodola. În locul lor își fac loc Sadovschi, Felecan, Bărbulescu, I. Bogdan, Moldoveanu și Prassler. O măsură extremă, neînțeleasă de antrenorul Costel Rădulescu, cel care a încercat în zadar să-i „furișeze” în teren pe Bodola și Kovacs în locul lui Moldoveanu și Prassler. O mișcare „mirosită” însă de Țane Săvulescu.

România a început în forță partida, aruncându-se înspre poarta lui Juan Ayra. În minutul 39, Ionică Bogdan îl lansează pe Dobay, ripensistul trece în viteză prin apărarea adversă și trage puternic, mingea „ștergând” și una dintre bare. Tricolorii își continuă dominarea și în startul reprizei secunde, însă pe un contraatac, Hector Soccoro reușește să restabilească egalitatea. Apoi, în minutul 71, Tomas Fernandez aduce Cuba în avantaj, la o fază suspectă de ofsaid, în care apărarea românilor pur și simplu s-a oprit, convinsă fiind că brigada condusă de germanul Birlem va interveni. Tricolorii au mai acuzat, pe final, neacordarea unui gol valabil care ar fi trimis și acest meci în prelungiri.

S-a încheiat 2-1 pentru Cuba, care avea să furnizeze cea mai mare surpriză de până atunci de la Campionatele Mondiale. Deși campioană a Americii Centrale, țărișoara recunoscută mai degrabă prin rumba și trabucuri nu părea să-i stea în cale unei garnituri a României pe care unii o vedeau chiar în finala Coupe du Monde.

După eliminarea rușinoasă de la Campionatul Mondial, Dobay își toarnă cenușă-n cap: „Nu pot trece peste un asemenea eveniment dureros fără să scriu câteva rânduri despre cele două echipe: noi, de la început, am intrat pe teren îngâmfați. În momentul în care i-am văzut pe cubanezi îmbrăcați lejer, în bluze de vară și cu sandale ușoare, dintr-o împletitură subțire și fără ciorapi, i-am asemuit mai mult cu un grup de studenți sau de copii mai mărișori care veneau de la joacă și se duceau la gârlă. După părerea mea, în acest moment am pierdut jocul, cubanezii speculând punctul nostru cel mai slab: orgoliul exagerat. Această subestimare a adversarului nu era cu nimic justificată”.

Nicolae Kovacs, deținătorul unui record timp de 60 de ani

Căpitanul echipei naționale din primul meci contra cubanezilor, Nicolae Kovacs, avea să stabilească un record egalat abia după 60 de ani în fotbalul românesc. Pe atunci fotbalist la CAO Oradea, timișoreanul bifa, în Franța, cel de-al treilea Campionat Mondial. Până în 1998, avea să rămână singurul internațional român care se putea lăuda cu o asemenea realizare, Gică Hagi, Gică Popescu, Bogdan Stelea și Ilie Dumitrescu egalându-l la acest capitol, culmea, exact la următorul turneu final găzduit de Franța.

Nicolae Kovacs s-a născut la 23 decembrie 1911 în Ekés (astăzi Plugova, jud. Caraș-Severin). Junioratul l-a făcut la Chinezul Timișoara, evoluând apoi la nivel de seniori pentru Banatul Timișoara, Ripensia Timișoara, CAO Oradea, Valenciennes, Tricolor Ploiești, Gamma Budapesta, Ferar Cluj și Crișana Oradea. Ca antrenor a stat la cârma clujenelor Universitatea și Ferar, pregătind apoi CAO Oradea, CSM Mediaș, Flacăra Petroșani și, timp de trei ani (1950-1953), Știința Timișoara. S-a stins din viață la 7 iulie 1977, la Timișoara.

Fratele său, Ștefan („Piști”), mai mic cu 9 ani, a devenit celebru în întreaga lume, fiind recunoscut drept creatorul marelui Ajax.