EROI SCOȘI DE LA NAFTALINĂ: Cazul Becker – argint olimpic sub lupa Securității

marion-becker3

Marion Becker (stânga), pe podiumul olimpic de la Montreal

Vechile piste de atletism ale Timișoarei au dispărut , de-a lungul anilor, sub buldozere, luând cu ele poveștile unor eroi uitați mult prea repede. În săptămânile următoare ne vom concentra atenția asupra unei discipline la care Timișoara a excelat, în diferite perioade, aflându-se în punctul unei reafirmări depline. Începem cu o poveste ascunsă de autorități până după Revoluție, cea a soților Becker, reprezentanți ai Timișoarei la Jocurile Olimpice de la München, din 1972.

Siegfried Becker era, în urmă cu aproape o jumătate de veac, una dintre figurile proeminente ale atletismului timișorean. Născut la 2 martie 1940 la Săcălaz, s-a afirmat de tânăr ca unul dintre cei mai buni antrenori din țară. La Liceul Nr. 4 (actualmente LPS Banatul), a șlefuit numeroase talente, printre care Serafina Moricz, campioană europeană de juniori la suliță, în 1968, la Leipzig, și Maria Illy, medaliată cu argint la disc, la Campionatul European de juniori din 1970, de la Paris.

marion-beckerTotuși, profesorul Becker, avea să devină un personaj cu adevărat interesant pentru autoritățile vremii din cu totul alte motive. În timpul deplasării de la Leipzig, din 1968, Siegfried a cunoscut o tânără sulițașă de mare perspectivă. Era Marion Steiner, atletă în vârstă de 18 ani, născută la Hamburg, dar crescută în Germania de Est. Între ei s-a înfiripat rapid o idilă, iar un an mai târziu, imediat după ce devenise campioană națională de junioare în RDG, l-a urmat pe Siegfried la Timișoara.

Bănățeanul a devenit antrenorul sportivei, ce avea să își întrerupă însă brusc activitatea, pentru a o aduce pe lume pe micuța Almut Giza, născută în iulie 1970. Marion Becker și-a reluat activitatea, ea participând, sub îndrumarea soțului ei, la diverse competiții internaționale, în RFG, Iugoslavia, URSS sau RDG. Mai mult decât atât, tânăra nemțoaică a fost inclusă în lotul de atletism al României pentru Jocurile Olimpice de la München, din 1972.

Pe 31 august 1972, Marion Becker intra în concurs pentru România, însă rezultatele nu au fost strălucite. Din cele trei încercări pe care le-a avut la dispoziție, doar două au fost valide: 48.70m și 50.74m. Nemțoaica naturalizată în România rata finala, clasându-se în final pe locul 17, dintr-un total de 20 de concurente. Imediat după încheierea probei, soții Bekcer au părăsit satul olimpic și nu au mai revenit în țară niciodată.

Condamnați la închisoare în România

În momentul „dezertării”, Siegfried Becker era asistent universitar la Facultatea de Educație Fizică și Sport  din cadrul Universității Timișoara (actuala UVT), în timp ce Marion era studentă în anul I la aceeași facultate. Drept urmare, antrenorului i s-a desfăcut contractul de muncă, iar soția sa, exmatriculată.

Stabiliți în Germania de Vest, cei doi soți au început demersurile pentru recuperarea fiicei lor, Almut Giza, rămasă  la Timișoara, în grija mamei lui Siegfried, Iuliana Becker. Ea urma să ajungă alături de ei abia în 1975, dar până atunci au avut de îndurat ani de coșmar. În noiembrie 1973, s-a început urmărirea penală a celor doi, pentru săvârșirea infracțiunii de refuz de înapoiere în țară, un delict ce pe vremea respectivă era perceput ca având grad ridicat de pericol social.

În luna iunie a anului 1974, la Tribunalul Militar București, au avut loc cele două înfățișări ale procesului în care erau învinuiți Siegfried și Marion Becker. Deși absenți de la judecată, ei au fost apărați de un avocat de origine germană, însă nu au scăpat de condamnări. Siegfried a primit 5 ani de închisoare, iar soția sa, 3 ani și 9 luni.

Liniștea de după furtună și podiumul de la Montreal

O altă consecință a fugii de la München a fost suspendarea lui Marion Becker pentru o perioadă de doi ani din competițiile internaționale. În tot acest timp, s-a pregătit însă sârguincios sub îndrumarea lui Siegfried, iar în 1976 i-a fost acceptat dreptul de a participa la Jocurile Olimpice de la Montreal sub steagul Germaniei de Vest.

marion-becker2

Avea să fie șansa de afirmare deplină pentru Marion care, după eșecul din proba de suliță de la München, din urmă cu patru ani, a fost aproape de a-i fura chiar titlul olimpic multiplei campioane Ruth Fuchs, din Germania de Est. Din șase încercări ale sportivei pregătite de timișoreanul Becker, doar trei au fost valide: 60.66m, 60.52 și 64.70, ultima fiindu-i suficientăp pentru medalia de argint a probei, în dauna americancei Kate Schmidt, care s-a mulțumit doar cu bronzul.

Iată aruncarea ce i-a adus lui Marion Becker argintul olimpic:

marionbecker

Cei doi soți au rămas aproape de atletism și după Jocurile Olimpice de la Montreal. Stabiliți la Passau, ei au activat în cadrul clubului de atletism din localitate. Siegfried Becker, în ciuda celor aproape 74 de ani ai săi, continuă să lanseze sportive către marea performanță, cea mai proeminentă elevă a sa din prezent fiind Sarah Leidl, sportivă ce țintește o participare cât mai bună în proba de suliță la Jocurile Olimpice din 2016, de la Rio de Janeiro.

 

Timișoara olimpică: Un bănățean, victimă a „Olimpiadei terorii”


Ceea ce s-a pertrecut la Munchen, în septembrie 1972, s-a discutat îndelung în cei 40 de ani scurși de la acea tragedie. Puțină lume știe însă că unul dintre cei 11 sportivi israelieni uciși de gruparea teroristă palestiniană „Septembrie negru” era născut la Timișoara.

Munchen, 1972. Germania oganiza din nou o ediție a Jocurilor Olimpice, la 36 de ani de la cea berlineză, folosită de Adolf Hitler în scopuri propagandistice. Nemții și-au dorit o competiție în cel mai pur spirit al olimpismului, în care violența și antisemitismul să nu-și aibă locul. Una dintre prezențele-simbol de la Munchen a fost cea a delegației israeliene, revenită în Germania la 27 de ani de la cel de-al doilea război mondial și într-un oraș aflat la doar 20 de kilometri de centrul de concentrare de la Dachau. Un moment de mândrie pentru israelieni și o bună oportunitate de spălare a imaginii pentru nemți.

Printre reprezentanții Israelului s-a aflat și un timișorean. Andrei Spitzer s-a născut la 4 iulie 1945 în orașul de pe Bega, unde a deprins tainele scrimei. Rămas fără tată, a emigrat în Israel, împreună cu mama sa, în 1964. Tânărul Andrei s-a înrolat în aviație, iar apoi a urmat cursurile Academiei Naționale pentru Sport, unde a studiat și teoretic scrima. În 1968 a fost trimis în Olanda, pentru perfecționare. Aici și-a cunoscut soția, Ankie, împreună cu care s-a întors în Israel în 1971, devenind antrenorul lotului olimpic de scrimă.

Spitzer, un idealist al olimpismului

În 1972, visul timișoreanului Spitzer s-a îndeplinit. A luat parte la cea mai importantă competiție sportivă a globului, găzduită la Munchen. El credea cu tărie în valorile promovate de olimpism, în regula vechilor greci, care opreau orice război pe timpul jocurilor.

Soția sa, Ankie, avea să povestească mai târziu un episod emoționant, în care soțul ei i-a demonstrat ce înseamnă acest ideal olimpic: „Ne plimbam prin satul olimpic, iar Andrei a văzut câțiva sportivi din Liban. Noi eram în război cu țara lor la vremea respectivă. El mi-a spus că se duce să-i salute și să îi întrebe ce rezultate au avut. I-am spus că e nebun, dar el m-a liniștit, susținând că aici, la Jocurile Olimpice, orice conflict între țări dispare. Am rămas surprinsă când l-am văzut dând mâna și întreținându-se amical cu sportivii din Liban minute bune. Când s-a întors către mine, a zâmbit larg și mi-a spus: «Vezi? Asta e Olimpiada!»”.

Cea mai neagră zi din istoria olimpismului

La 5 septembrie, în primele ore ale dimineții, visul frumos al lui Spitzer avea să se transforme subit într-un coșmar. Opt persoane mascate și înarmate au sărit gardul satului olimpic și au pătruns în blocul în care era cazată delegația israerliană. Primii uciși au fost antrenorul de lupte Moshe Weinberg și halterofilul Yossef Romano. Alți nouă sportivi, printre care și Spitzer, au fost luați ostatici.

Teroriștii și-au relevant apoi apartenența. Făceau parte din gruparea „Septembrie negru”, responsabilă pentru uciderea premierului iordanian și pentru deturnarea unui avion ce se îndrepta către Israel, ambele în acel an. Cei opt cereau ca în decurs de câteva ore, să fie eliberați cei 235 de deținuți palestinieni din închisorile israeliene. Guvernul de la Ierusalim a refuzat însă cererea teroriștilor, care apoi au solicitat un avion pentru a-și duce ostaticii la Cairo. Acesta a fost momentul în care poliția germană a crezut că îi va salva pe sportivi, însă ambuscada a eșuat lamentabil. Fără lunetiști profesioniști, ci doar cu polițiști de stradă, autoritățile au pornit un schimb de focuri cu teroriștii, pe aeroportul militar Feldbruck. După o jumătate de oră, cinci dintre palestinieni fuseseră ucuși, iar mass-media au anunțat că toți cei nouă ostatici fuseseră salvați. O informație ce s-a dovetit însă total falsă, sportivii aflându-se în continuare pe aeroport, păziți de cei trei teroriști rămași în viață. După câteva ore, aveau să fie uciși cu toții.

Ankie Spitzer, soția lui Andrei, a căutat ani de zile să afle ce s-a petrecut cu adevărat în ziua de 5 septembrie 1972, autoritățile germane absolvindu-se de orice vină asupra morții celor 11 sportivi. Abia în 2002, nemții și-au recunoscut lacunele de organizare și au trimis 3 milioane de euro, pentru a fi împărțiți de familiile celor uciși la Munchen.

Foto 1: Andrei Spitzer, în concurs

Foto 2: Ultima imagine a lui Spitzer, trimis de teroriști să negocieze cu poliția

Foto3: Cele două elicoptere în care se aflau cei 9 ostatici, aruncate în aer de teroriști