locomotiva timisoara Archives

Lacrimile lui nea Aurică Drăgan pentru voleiul timișorean

A plecat definitiv din Timișoara în 1958. Deci, în urmă cu 57 de ani. Nu mai revine în orașul copilăriei sale decât în vizite, o dată sau de două ori pe an. S-a stabilit la București, acolo unde a cunoscut consacrarea ca sportiv, unde a devenit de trei ori câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Rapid și campion continental cu România. Tot acolo, a trăit emoțiile unei finale românești în C.C.E., Rapid – Dinamo, cu 30.000 de spectatori la un meci de volei, în actualul pavilion Romexpo. Cu toate că a părăsit de mult Timișoara, Timișoara nu l-a părăsit niciodată. O frază încărcată de patetism, unul asumat. Iar asta deoarece reacția eroului acestui articol când a venit vorba despre Timișoara trebuie să spun că m-a luat prin surprindere.

***

Sfârșit de mai. Mă întâlnesc cu Tibi Atănăsoae, colegul meu de la Radio Timișoara, în Piața Maria. Ne oprim în fața unei case de pe strada Gheorghe Doja. Aici locuiește Mihai Coste, unul dintre cei mai importanți voleibaliști din istoria Timișoarei. Domnul Coste nu e acasă, dar ne întâmpină oaspetele lui, sosit de la București. De fapt, cel pe care am venit să-l vedem.

Intrăm în hol. Nea Aurică Drăgan ne privește ușor surprins. Nu se aștepta la doi vizitatori. Îmi întinde mâna și rostește serios: „Sper că n-ați venit să mă bateți!”. După care izbucnește în râs și ne poftește în camera de zi. Ne așezăm. Pregătim aparatele. Eu pe cel de fotografiat, iar Tibi reportofonul. Sosesc și cafelele, iar înregistrarea începe.

Aurel Drăgan dă frâu liber amintirilor. Ne vorbește despre performanțele Rapidului, echipă alături de care a cucerit de trei ori Cupa Campionilor Europeni, în 1961, 1963 și 1965. De titlul european cucerit cu România, la București, în 1963. De participarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo la prima apariție a voleiului în programul competiției. Acolo unde locul 4 ocupat de tricolori a fost considerat o mare nereușită. Alte vremuri, alte pretenții…

În ciuda palmaresului impresionant, Aurel Drăgan rămâne modest. Nu-i place să se descrie. Sau să se compare cu alți voleibaliști, fie ei colegi de generație ori urmași. Nu-i dojenește pe actualii practicanți ai jocului cu mingea la fileu din țara noastră. Și se abține să vorbească despre Federație.

O carieră glorioasă construită în capitală, pentru care și Timișoara are meritul ei. Unul esențial. Iar pentru că orașul de pe Bega nu a reușit să cucerească niciun trofeu la nivel de seniori în volei (fie el masculin sau feminin), spune că ar fi dispus să transfere măcar victoria din ’65 a Rapidului din C.C.E. în contul Timișoare. În semn de mulțumire.

Îl rugăm să transmită un mesaj voleiului timișorean… „Sigur că mesaje s-ar putea transmite multe. Eu transmit unul de părere de rău, că nu se găsește la nivelul la care ar trebui să se găsească”, spune nea Aurică. Se oprește pentru câteva secunde. Îl năpădesc lacrimile. „Pentru Sorin Grădinaru… numai cuvinte de laudă. Mi-ați pus o întrebare care mă emoționează. Fără acest băiat, Timișoara la volei ar fi moartă…”, rostește fostul mare voleibalist. După care își cere scuze. Nu s-a putut stăpâni. Reacția lui nea Aurică ne surprinde. Mi se umezesc și mie ochii, dar reușesc să mă stăpânesc. Interlocutorul nostru se simțea stânjenit de acest moment, peste care încercăm să trecem cât mai repede. Dar semnificația acestei reacții spune totul despre sinceritatea lui nea Aurică. Mulțumirile pe care le-a acordat Timișoarei, orașul în care a învățat voleiul, n-au fost gratuite, simple declarații pentru ziariști, spuse doar pentru că ar suna bine transcrise în presa noastră locală.

Lanul de cururuz sau granița dintre fotbal și volei

Aurel Drăgan a început voleiul la Locomotiva Timișoara, sub îndrumarea antrenorului Milorad Koin. Antrenor care și astăzi, la aproape 88 de ani, își amintește cu mare drag de splendida lui generație, câștigătoare a primelor două ediții a Campionatelor Naționale de juniori, în 1955 și 1956. O generație din care făceau parte Aurel Drăgan, Mihai Coste, Zoltan Kozonici (practic, vârfurile grupei), viitorii fotbaliști Nicolae Diminescu și Alfred Fuchs, Nicolae Rusănescu, ulterior prim-divizionar de rugby și Paul Martin.

„Nea Milică, pe lângă faptul că ne-a apropiat de acest sport, ne-a și educat. Ne-a insuflat dragostea pentru ceea ce facem. Ne-a povestit de jucătorii vechi ai Timișoarei, de cei ce au plecat din Timișoara și ne-a făcut să tindem către ceea ce au realizat ei la vremea respectivă. Ca să nu spun că ne povestea de jucători de mare valoare, jucătorii țărilor cu care aveam partide internaționale, despre ruși, cehoslovaci, polonezi, bulgari… Nu știu dacă în momentul de față, cei ce îi antrenează pe tinerii de astăzi, le povestesc despre cei despre care au fost sau despre cei înspre care ar trebui să tindă”, spune Aurel Drăgan.

Interesant e că, inițial, Drăgan începuse cu fotbalul, la „piticii” Științei Timișoara, în 1950. Doi ani mai târziu, a fost atras la volei de nea Milică Koin. Practic, a traversat actualul bulevard Vasile Pârvan, pe atunci un lan de porumb brăzdat de două cărări.

„Am trecut «pârleazul», cum s-ar spune, prin cucuruz. Pentru că între terenul de fotbal de la Politehnica și terenurile de volei de la CFR, era doar actualul bulevard Pârvan, care avea două cărări, iar în mijloc era sădit porumb. În timp, Milică, cu dibăcia lui, ne-a determinat pe unii să rămânem doar pe partea stângă a lanului de porumb. Alții, cum sunt Nicu Diminescu, Fred Fuchs, au rămas pe partea cealaltă”, povestește Aurel Drăgan, continuând: „Nu regret că am rămas la volei. Dar, la vremea respectivă, urmăream cu mare plăcere performanțele Științei, fiind legat de unii dintre viitorii mari performeri din fotbal. Erau colegi cu câțiva ani mai mari decât noi. E vorba despre Jackie Ionescu, portarul Uțu…”.

***

La vremea respectivă, polivalența nu era o caracteristică ieșită din comun pentru sportivi. Majoritatea erau practicanți ai mai multor discipline, nu de puține ori cu rezultate notabile și într-o parte, și în cealaltă. De pildă, pentru Aurel Drăgan, unul dintre sporturile complementare a fost atletismul. A ajuns până la cota 1,80m la săritura în înălțime (remrcabil pentru acea perioadă și pentru tehnica folosită pe atunci în această probă).

„La vremea respectivă, orașele mari aveau multe competiții. Noi, în Timișoara, ne pregăteam pentru volei, dar iarna jucam handbal în 7. Vara erau concursuri de atletism, pe terenul Politehnicii. Iar Milică ne trimitea la acele competiții. Poate vi-l mai amintiți pe Dănuț Pușcașu, unul dintre cei mai mari baschetbaliști timișoreni. Cu el am început, înainte de fotbal, să joc baschet, locuind în aceeași clădire, pe strada Telbisz. Primele «antrenamente» le-am făcut la baschet, cu Puiu Palici. Tot atunci, venise în Timișoara nea Costică Lache, care la început se ocupa de baschet, alături de Bebe Zugrăvescu, deși mai târziu a trecut la handbal”, povestește Aurel Drăgan.

Și-ar mai avea astăzi locul polivalența în sportul de performanță? „Pentru noi era un plus. Însă la modul în care se desfășoară astăzi instruirea în majoritatea disciplinelor sportive, nu știu dacă mai e posibil. La vremea respectivă, competițiile nu erau atât de dese, astfel că puteai participa la competițiile altei discipline. Nouă ne-a folosit. Atletismul pune bazele multor discipline. Handbalul la fel… Vreau să spun că Hansi Moser, prietenul și vecinul meu – eu stăteam pe Treboniu Laurian nr. 4, el la nr. 6 – , fiind elev la Construcții, a început tot cu voleiul. Nea Milică a vrut să-l ia și pe el în echipa noastră, dar el s-a îndreptat către handbal”, ne răspunde Aurel Drăgan.

***

Naționala de volei a României în 1965. În rândul de sus, al patrulea din stânga, Aurel Drăgan, iar al doilea din dreapta, Mihai Coste.

Între timp, a sosit și Mihai Coste. A deschis ușa încet, pentru a nu perturba înregistrarea radiofonică. Se așează cu noi la masă. Aprobă vorbele fostului său coleg de la Locomotiva Timișoara, Rapid București și echipa națională, dând ușor din cap, fără să intervină. Mai stăm la povești circa o jumătate de oră cu gazdele noastre. La plecare, nu ratăm ocazia să ne pozăm cu doi câștigători de Cupa Campionilor. O poză care, poate, pe Facebook nu spune multe. Dar în acest caz, numărul de like-uri e irelevant. Știu doar că atât eu, cât și colegul meu, am da acestei fotografii, dacă am putea, măcar de trei ori „like”, câte unul pentru fiecare titlu continental al Rapidului.

Ne plimbăm din nou pe Doja, către Piața Maria. „Realizezi că am vorbit cu cel mai mare voleibalist din istoria României?”, mă întreabă Tibi. Nu-i răspund. Îmi stă gândul tot la reacția lui nea Aurică atunci când a venit vorba de Timișoara, de Sorin Grădinaru… O reacție pe care m-am tot gândit cum aș putea să o ilustrez în cuvinte preț de o lună și jumătate. Și chiar dacă am așternut ceva pe „hârtie”, tot nu e suficient. Limba română îmi pare săracă. Mai ales pentru a explica un gest… inexplicabil, în special pentru vremurile în care trăim.

Timișoara, „locomotivă” a voleiului românesc

Lăsat de izbeliște în prezent de factorii decizionali, voleiul timișorean trăiește doar din amintiri. Un trecut glorios, peste care s-a lăsat un strat gros de praf, pe care, prin campania SUSținem Universitatea, ne propunem să-l dăm la o parte. În urmă cu 60 de ani, la Locomotiva Timișoara (ulterior CFR), se puneau bazele unei generații excepționale de tineri voleibaliști, câștigătoare a primelor două ediții ale Campionatului Național de juniori. Dintre ei, s-au ridicat două nume de legendă ale României, Aurel Drăgan și Mihai Coste.

La jumătatea anilor ’50, voleiul era un sport în plină expansiune la nivel național. Timișoara, reprezentată de două echipe la startul primei ediții a Campionatului Național masculin, din 1949, devenise o prezență constantă la nivelul primei ligi, prin Știința, la care, în acei ani, străluceau nume precum Harasim, Cărpinișan, Perțache, Ciubotaru sau Boldur.

Capitala Banatului avea să aibă însă o intrare de-a dreptul triumfală pe scena întrecerilor juvenile. În luna octombrie a anului 1954, s-a dat startul primului Campionat Național de juniori, la care, din partea Timișoarei, a participat Locomotiva. Secția de volei a clubului feroviar a pus pe picioare o echipă redutabilă, selecționată de antrenorul Milorad Koin de la mai multe școli timișorene care dispuneau de condiții pentru practicarea voleiului.

Trupa alb-vișinie s-a calificat fără probleme la turneul final de la Ploiești, disputat în primăvara anului 1955, unde a avut o comportare meritorie, cucerind treapta cea mai înaltă a podiumului. Pe poziția a doua s-a clasat Progresul IT București, iar medalia de bronz i-a revenit echipei Tânărul Dinamovist Târgu Mureș.

Iată și lotul Locomotivei Timișoara, prima campioană națională de juniori a României: Diminescu, Fuchs, Hogea, Costea, Drăgan, Rusănescu, Eneșel, Simescu.

Cu acest nucleu, căruia i s-au mai alăturat câteva tinere talente recrutate de profesorul Koin, Locomotiva avea să-și apere titlul și în 1956, în urma unui turneu final desfășurat la Galați. Lupta pentru medalia de aur s-a dat, la fel ca în anul precedent, cu Progresul IT București, pe cea de-a treia treaptă a podiumului urcând Locomotiva CTFT București. Gazda turneului, Dinamo Galați, s-a mulțumit doar cu poziția a patra.

În lotul pregătit de Milorad Koin s-au regăsit Drăgan, Coste, Fuchs, Schet, Martin, Rusănescu, Pruneș, Diminescu, Hogea și Aron.

Drăgan și Coste, către culmile Europei

Firește, nu toți reprezentanții acestei generații s-au remarcat ca voleibaliști. De pildă, Nicolae Diminescu s-a axat pe fotbal, sport pe care îl practica în paralel, fiind promovat în prima echipă a Științei Timișoara în 1958. Pe atunci în vârstă de 19 ani, Diminescu s-a regăsit în lotul lărgit al echipei ce cucerea primul trofeu major din vitrina clubului studențesc, Cupa României.

Rapid București, câștigătoare a CCE în 1963. Aurel Drăgan, în dreapta, pe rândul de jos.

Alții au continuat să rămână în preajma fileului. Și bine au făcut! Aurel Drăgan și Mihai Coste aveau să ajungă, în doar câțiva ani, printre cei mai importanți voleibaliști ai țării și chiar ai Bătrânului continent.

Aurel Drăgan s-a născut la 2 iunie 1938 la Humia, jud. Dolj, însă copilăria și-a petrecut-o la Timișoara, acolo unde a și descoperit voleiul. În 1957, a luat drumul capitalei, fiind legitimat la Rapid, unde a pus umărul la cele mai importante performanțe ale voleiului românesc la nivel de club.

Cu Aurel Drăgan în sextetul de bază, Rapidul avea să cucerească în trei rânduri Cupa Campionilor Europeni, în 1961, 1963 și 1965, disputând și patru finale, în 1960, 1962, 1966 și 1967. Să precizăm că, la campania din 1962, a luat parte și Mihai Coste, coleg cu Drăgan în echipa de juniori a Locomotivei Timișoara, dar care avea să se întoarcă pe Bega după acel sezon, fiind legitimat la Știința.

„Serve” timișorene pentru titlul european

Cu Aurel Drăgan și Mihai Coste în echipă, naționala României reușea, în 1963, o performanță la care astăzi voleiul românesc nici nu mai îndrăznește să viseze. În acel an, tricolorii au triumfat la Campionatul European, în calitate de țară organizatoare, după un turneu final de excepție, în care bifau 9 victorii din tot atâtea meciuri.
România a început competiția în seria a II-a preliminară, cu o victorie-fulger în fața Finlandei, conturată în doar 36 de minute: 3-0 (15-5, 15-0 (!), 15-4). A urmat o nouă victorie în trei seturi, cu Polonia, și un succes cu 3-1 în compania Olandei.

În faza finală a întrecerii, gazdele Campionatului European au răpus toate marile rivale de pe continent: 3-0 cu Iugoslavia, 3-0 cu Ungaria, 3-0 cu Franța, 3-1 cu Cehoslovacia, 3-1 cu Bulgaria și un spectaculos 3-2 cu URSS (8-15, 15-7, 15-13, 13-15, 15-8).

La 2 noiembrie, într-o sală Floreasca arhiplină, președintele Federației Internaționale de Volei (FIVB), Paul Libaud, le înmâna tricolorilor trofeul suprem. Printre cei ce au sărutat prețioasa cupă, s-au numărat, așadar și doua dintre produsele cele mai de seamă ale voleiului timișorean, Aurel Drăgan și Mihai Coste. Tot pe podiumul câștigătorilor a urcat și Ștefan Roman, fost jucător la CSU Timișoara, în prima ediție a Campionatului Național, aflat acum în rolul de secund al tehnicianului Nicolae Sotir.

România, campioană europeană în 1963. Pe rândul de jos, în dreapta, Aurel Drăgan și Mihai Coste. Lângă ei, în picioare și la costum, „secundul” Ștefan Roman, fost jucător la CSU Timișoara.

Voleibaliștii români studiază o sabie de samurai la Tokyo, în 1964. Al doilea din dreapta, Aurel Drăgan.

Aceiași Drăgan și Coste aveau să se regăsească și în echipa ce a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Tokyo, din 1964, prima ediție la care voleiul a fost admis sub semnul celor cinci cercuri. Tricolorii au ocupat un onorant loc 4, în urma Uniunii Sovietice, a Cehoslovaciei și a țării gazdă, Japonia. De altfel, singurele eșecuri ale României din turneul desfășurat la Yokohama s-au înregistrat chiar în fața celor trei medaliate. În rest, Drăgan, Coste și ceilalți au trecut cu 3-0 de Brazilia și Olanda, cu 3-1 de Ungaria și SUA și cu 3-2 de Bulgaria și Coreea de Sud.

Printre avancronicile Jocurilor Olimpice de la Tokyo, regăsim, în revista Sport, un articol ce rememorează performanțele obținute, la nivel juvenil, de Locomotiva Timișoara, însoțit de o fotografie-document, datată în 1954, adică la începutul primului Campionat Național de juniori. Iată cu ce se ocupau „născocirile” profesorului Miodrag Koin un deceniu mai târziu:

„De la stânga spre dreapta, în picioare: Paul Martin (astăzi inginer la Copșa Mică și… nevoleibalist); Mihai Coste (inginer, maestru al sportului, jucător la Știința Timișoara și membru al lotului olimpic); Zoltan Cozonici (medic, jucător la Dinamo București), Alfred Fuchs (tehnician CFR la Timișoara unde și joacă… fotbal). În rândul de jos – Nicolae Rusănescu (inginer la UM Timișoara și jucător de… rugbi la Știința); Nicolae Diminescu (profesor de științe naturale în raionul Făgăraș și, probabil, doar spectator la meciurile de volei) și, în sfârșit, cel care și-a respectat în întregime făgăduiala începuturilor: profesorul de educație fizică Aurel Drăgan, maestru emerit al sportului, glorios titular al Rapidului, campioana țării și în două rânduri câștigătoare a CCE, și al reprezentativei României, campioana Europei”. (n.r. – e vorba despre fotografia principală a articolului de față).

Comentați alături de noi pe marginea situației actuale a voleiului timișorean, pe grupul oficial de Facebook al campaniei SUSținem Universitatea!

CFR ’80: Ultimul duel timișorean în prima ligă

Druckerul timișorean s-a obișnuit cu derby-uri locale în perioada interbelică. O perioadă în care pe maidanele orașului răsăreau fotbaliști de clasă ca ciupercile după ploaie, forțând astfel nașterea a zeci și zeci de echipe, cu existențe mai mult sau mai puțin efemere. Arenele „Banatul” și „Electrica” au trăit însă și efervescența unor dueluri între prim-divizionarele orașului, Chinezul, Ripensia și CAMT, iar această tradiție avea să renască și după război. Ce-i drept, pentru nici un deceniu.

Pe 24 august, se vor împlini 57 de ani de la ultimul derby timișorean disputat pe prima scenă. În 1956, în vreme ce Știința era în plină ascensiune, CFR-ul retrograda în premieră din Divizia A, acolo unde nu avea să se mai întoarcă decât pentru un singur sezon, la începutul anilor ’70. De-a lungul anilor, orașe precum Craiova, Ploiești sau Cluj s-au bucurat de asemenea derby-uri locale în eșalonul de top, iar din sezonul viitor pare să vină și rândul Brașovului. Asta în vreme ce, în momentul de față, Timișoara nu dispune de nicio echipă în prima ligă, iar piramida fotbalistică e parcă mai șubredă decât niciodată.

Paginile îngălbenite de vreme ale ziarelor păstrează însă vii amintirea unui derby ce în anii ’50 făcea orașul să clocotească. CFR și Politehnica au fost portdrapelul fotbalului timișorean după război. Deși n-au atins niciodată gloria Chinezului sau a Ripensiei, au ținut vie iluzia că titlul național poate reveni pe Bega.

Primul derby în „A”

În episodul 2 al serialului dedicat aniversării rotunde a clubului feroviar, povesteam cum CFR-ul a obținut, în 1946, promovarea în reorganizata Divizie A, în urma unui controversat baraj de promovare tocmai cu Politehnica. Deși ambele formații au demonstrat că meritau să evolueze pe prima scenă, Federația n-a oferit decât un loc în elită orașului ce a dominat autoritar fotbalul românesc înaintea marii conflagrații mondiale. După doi ani, în care CFR-ul a fost de două ori aproape de titlu și a ajuns și într-o finală de Cupă, iată că în 1948, Poli a obținut în sfârșit promovarea în elită, sub conducerea antrenorului Victor Carte.

Odată ce a fost făcut public programul competițional al sezonului 1948/1949, privirile iubitorilor de fotbal din Timișoara au rămas ațintite pe etapa a V-a. La 10 septembrie 1948 urmau să se înfrunte Politehnica și CFR, în primul derby local de după război.

Iată însă cum au prefațat cei implicați, în presa vremii, prima încleștare timișoreană din elită după o pauză de aproape un deceniu:

„Va fi un match greu pentru noi. Un adevărat derby. Sunt convins că va fi un match cum de mult nu s-a mai jucat la noi și care va mulțumi deplin pe numeroșii spectatori care se anunță”. (Gheorghe Savii, conducător CFR)

„Avem un match foarte greu. „Poli” este în formă foarte bună. Totuși, am convingerea că CFRT va câștiga cele două puncte, după o luptă mare și la un scor mic”. (Iosif Kovacs, fotbalist CFR)

„Șansele sunt 60% de partea CFR-ului, deoarece are o înaintare mai eficace”. (ing. Balaș, responsabil tehnic Politehnica)

Fostul ripensist Pavlovici a fost portarul CFR-ului la primul derby cu Poli din Divizia A

Marele meci s-a disputat pe arena „Electrica” (ulterior UMT), la vremea respectivă cel mai mare stadion al Timișoarei. Cererea de bilete a fost imensă, organizatorii fiind nevoiți să mai construiască o tribună de 1.000 de locuri special pentru derby. În momentul primului fluier al centralului Kroner, nu mai puțin de 16.000 de druckeri se închesuiau de jur împrejurul terenului de joc de la Pădurea Verde, o asistență-record în fotbalul timișorean.

Deși pornea ca outsider, CFR-ul fiind liderul Diviziei A înaintea acelei runde, Poli a început furtunos partida. Morja a deschis „balul” în minutul 8, același jucător urcând scorul la 2-0 pentru echipa considerată gazdă. După pauză, feroviarii au apăsat pedala de accelerație, profitând și de căderea fizică a „studenților”, și au întors soarta meciului. Mai întâi, Biolan a redus din handicap în minutul 48, pentru ca Petre Bădeanțu să egaleze și apoi să ducă CFR-ul în avantaj, în minutele 60 și 74)

Iată și cele două distribuții:

Poli: Franciscovici – Corbuș, Păcurariu, Andreescu, Popescu – Mioc, Morja, Iovan – A. Rădulescu, Mazăre, Dee

CFR: Pavlovici – Androvics, Rodeanu, Cojereanu, Ritter – Woroncowski, Biolan, Reuter – I. Kovacs, Avasilichioaie, Bădeanțu

Derby-ul a îndepărtat titlul de Timișoara

După război, contemporanii Chinezului și Ripensiei au tras an de an speranțe să retrăiască bucuria unui titlu național prin Politehnica sau CFR. În primele sezoane postbelice, formația feroviară a fost de fiecare dată printre pretendentele la supremație, însă finalurile de sezon au costat-o.

În ediția 1950 a Diviziei A, Locomotiva și Știința (așa cum au fost redenumite CFR și Poli) au sperat amândouă, până spre finalul campionatului la realizare acestui vis. Știința a încheiat întrecerea pe locul 3, cea mai bună clasare din istoria echipei, în vreme ce Locomotiva a terminat pe 4. Ambele au fost foarte aproape de campioana Flamura Roșie UTA Arad, însă la finalul sezonului, cel mai mult de pierdut au avut feroviarii, iar asta tocmai datorită celor două derby-uri timișorene din acel sezon.

Locomotivei i-au lipsit patru puncte să o egaleze pe UTA, ceea ce ar fi însemnat automat depășirea acesteia în clasament și câștigarea campionatului. Trupa lui Bădeanțu și Kovacs avea de partea ei meciurile directe cu textliștii de pe Mureș, 0-0 la Arad și 2-0 la Timișoara. Patru puncte irosite, printre altele, în derby-urile cu Știința. „Studenții” s-au impus în tur cu 1-0, prin golul lui Chioreanu, repetând același scor și în partea a doua a campionatului, atunci când lovitura liberă a lui Mioc, din minutul 57, a stabilit scorul final.

Iată cum au arătat cele două echipe la cel de-al doilea joc, disputat la 28 octombrie 1951 pe noua arenă „CFR”, în fața a 8.000 de spectatori ce au înfruntat cu stoicism o sâcâitoare ploaie de tomnă:

Locomotiva: Pavlovici – Fodor, Kovacs – Munteanu, Cojereanu, Raniță – Moniac, Reuter (Bandu), Androvics, Avasilichioaie, Bădeanțu.

Știința: Curcan – Corbuș, Brânzei – Marcu, Mioc, Mazăre – Glisici, Nicșa, Morja, Dee, Boroș

Ultimul sezon braț la braț în elită

Pentru a intra în contextul retrogradării CFR-ului din 1956, dăm citire rândurilor lui Iosif Dudaș, din cartea Timișoara, leagănul fotbalului românesc:

„În iarna anilor 1956-1957 suporterii mai optimiști s-au pronunțat cam în felul următor: „Nu-i nimic. Peste un an Locomotiva va fi din nou în Divizia A!”. Dar din păcate așteptările spectatorilor nu s-au îndeplinit, fiindcă rănile provocate pe corpul Locomotivei s-au dovedit greu vindecabile. Tragedia echipei a durat mai mult ca cele 3-4 acte obișnuite pe scena teatrelor. Fotbaliștii feroviari au fost obligați să joace rolul de vioara a II-a, o dată chiar și a III-a, timp de 13 ediții de campionat. Dacă în 1956 cineva ar fi avut curajul să prezică un asemenea viitor, cu siguranță ar fi fost huiduit de către suporterii echipei. După terminarea turului, timișorenii n-au bănuit ce soartă tristă va avea Locomotiva peste o jumătate de an. Echipa a terminat sezonul de primăvară pe locul VIII, cu 12 puncte, având numai 4 puncte mai puține decât lidera clasamentului, formația CCA București. Însă în vara anului 1956, conducerii asociației sportive Locomotiva Timișoara i-a venit ideea să facă „curățenie generală în jurul casei”. Ca urmare, antrenorul și ispravnicul echipei, precum și unii jucători mai în vârstă au fost puși „pe cale liberă”. Urmarea acestei acțiuni de amploare și a accidentărilor în serie s-a văzut imediat după începerea sezonului de toamnă.”

CFR, înaintea ultimului sezon în elită De la stânga, la dreapta: Avasilichioaie, Țigăniuc, Bădeanțu, Rodeanu, Călin, I. Kovacs, Corbuș, Ferenczi, Ionescu, Franciscovici, Androvics

CFR Timișoara, înaintea ultimului sezon în elită
De la stânga, la dreapta: Avasilichioaie, Țigăniuc, Bădeanțu, Rodeanu, Călin, I. Kovacs, Corbuș, Ferenczi, Ionescu, Franciscovici, Androvics

Locomotiva a terminat așadar pe locul 11 campionatul, coborând astfel în liga secundă, după 10 sezoane neîntrerupte în eșalonul de elită. Unicul supraviețuitor din lotul feroviarilor din echipa ce reușea promovarea în 1946 era Petre „Pera” Bădeanțu, unul dintre ultimii mari fotbaliști timișoreni crescuți pe maidanele din Mehala, care s-a și retras din activitate la finele acelui sezon.

Chiar dacă Știința era pe „cai mari”, iar Locomotiva era în derivă, ambele întâlniri dintre cele două combatante și-au respectat statutul de derby. În tur, la 1 aprilie 1956, pe terenul „studenților”, s-a terminat 1-1, goluri marcate de Boroș (min. 24), respectiv Ferenczi (min. 50). Presa vremii semnalează însă faptul că rezultatul final a fost unul nedrept, în condițiile în care Știința a dominat copios cea mai mare parte a meciului.

Paradoxal, ultimul derby timișorean din prima ligă s-a disputat tocmai la Arad, terenul CFR-ului fiind suspendat. La 24 august 1956, în fața a 10.000 de iubitori ai fotbalului de pe Mureș, cele două rivale locale s-au anihilat reciproc, rezultatul final fiind alb, 0-0. Să dăm citire numelor celor 22 de fotbaliști care au fost protagoniștii ultimului duel 100% timișorean în eșalonul de elită:

Locomotiva: Sziklai – Corbuș, Ivanenco, Bodo, Lengyel, Scorțan, Szekely, Țigăniuc, A. Kovacs, Glămeanu, Bădeanțu.

Știința: Pain – Zbârcea, Brânzei, Florescu, Nicolin, Tănase, Lazăr, Mazăre, Ciosescu, Dinulescu, Boroș.

Lista derby-urilor dintre CFR și Politehnica în prima divizie:

19 septembrie 1948 Politehnica – CFR 2-3
10 aprilie 1949 CFR – Politehnica 3-1
11 iunie 1950 Știința – Locomotiva 1-0
4 noiembrie 1950 Locomotiva – Știința 0-1
17 iunie 1951 Știința – Locomotiva 0-0
28 octombrie 1951 Locomotiva – Știința 1-0
15 martie 1953 Știința – Locomotiva 1-1
30 august 1953 Locomotiva – Știința 1-2
7 aprilie 1954 Locomotiva – Știința 1-1
3 octombrie 1954 Știința – Locomotiva 0-0
27 martie 1955 Locomotiva – Știința 1-6
23 octombrie 1955 Știința – Locomotiva 3-1
1 aprilie 1956 Știința – Locomotiva 1-1
24 august Locomotiva – Știința 0-0

După 1956, Știința (redevenită Poli peste câțiva ani) s-a instalat confortabil în postura echipei-fanion a orașului. Construcția marelui oval de beton, 1 Mai, inaugurat în 1963, a atras și mai mulți spectatori la jocurile echipei, care s-au bucurat sau au suferit alături de „studenți” în campanii ratate de promovare sau în victorii europene de neuitat. CFR-ul s-a mulțumit cu felia cea mică a tortului – duelurile din ligile a II-a și a III-a – , nereușind să se mai ridice niciodată la valoarea trupei lui Bădeanțu, Avasilichioaie, Ritter sau Reuter. „Leoparzii” au mai adulmecat însă preț de un sezon aerul primei divizii, într-un moment în care nu se mai aștepta absolut nimeni la revenirea lor. Despre ciudatul sezon 1969/1970 al Diviziei B, în episodul următor al serialului „CFR ’80”.

Rugby-ul revine la Gara Mare după aproape jumătate de veac

Campioana RCM Timișoara se va muta din acest an pe stadionul CFR, unde va conviețui alături de clubul de fotbal al feroviarilor. Pentru bătrâna arenă din spatele Gării Mari, rugby-ul nu va fi o noutate, mai ales că între 1949 și 1964, sportul cu balonul oval s-a practivat acolo chiar sub egida CFR.

Subiectul viitoarei conviețuiri dintre fotbaliștii de la CFR și rugbyștii de la RCM, pe arena de la Gara Mare, a fost îndelung dezbătut în acest început de an, atât în presă, cât și în rândul suporterilor ambelor clubului. Cu toate acestea, puțină lume știe că în acest fel se va relua o tradiție veche, din urmă cu mai bine de 50 de ani, de pe vremea când clubul feroviar avea și echipă de rugby.

Marele Mitică Antonescu a fost antrenor-jucător la echipa de rugby Locomotiva

Secția de rugby a CFR-ului a luat ființă în 1949, cu câteva luni după ce luase naștere cea a Universității. Prima participare în campionat e consemnată în sezonul 1951, sub numele de Locomotiva, când a evoluat în „seria provincialelor” din Campionatul Național, una câștigată în acel an de Știința Timișoara. Iată însă clasamentul acestei grupe:

1. Știința Timișoara, 2. Știința Cluj, 3. CSA Sibiu, 4. Aripile RPR Brașov, 5. Metalul Târnăveni, 6. Locomotiva Sighișoara, 7. Locomotiva Timișoara, 8. Locomotiva Cluj

Feroviarii timișoreni au evoluat în primul eșalon, atâta timp cât s-a desfășurat în sistemul pe două sau chiar trei serii, până în 1955. Vreme de un deceniu, CFR-ul a continuat să activeze în categoria a II-a, cu câteva tentative eșuate de revenire în elită, secția desființându-se în 1964.

„Rugby-ul se juca în deschiderea fotbalului”

Petre Lakatos e nelipsit de la meciurile CFR-ulu, fie că e vorba de meciurile de fotbal ale băieților sau ale fetelor. Face parte din generația vechilor „leoparzi” și, mai important, a jucat ceva mai mult de un an rugby la CFR, sub comanda marelui Mitică Antonescu, cel care la începutul anilor ’60 și-a încheiat cariera de jucător și a trecut la cea de antrenor chiar la Gara Mare.

Petre Lakatos, fost jucător în echipa de rugby a CFR-ului

„Eu jucam fotbal, dar veneam să asist la antrenamentele rugbyștilor. Când balonul ieșea afară, îl prindeam și îl păleam bine. Mitică Antonescu și-a dat seama că am priză bună și șut puternic și m-a chemat la rugby. Am jucat ca fundaș, nu prea intram în contact direct cu adversarii”, ne-a povestit Lakatos.

Cum conviețuiau însă fotbalul și rugby-ul la Gara Mare, în urmă cu mai bine de 50 de ani? „Meciurile de rugby se jucau în deschiderea celor de fotbal. Etapa de Divizia B era programată duminică, de la ora 17, astfel că de la ora 15 se juca rugby, dacă se nimerea ca ambele echipe să aibă meciuri acasă. H-urile se legau de porțile de fotbal cu niște cabluri speciale, iar apoi se demontau foarte repede. Treaba aceasta o făceam chiar noi, jucătorii, după meci. Nu era deloc ușor pentru că erau totuși din fier. Gazonul rezista foarte bine, nu se punea problema să le stricăm terenul fotbaliștilor”, ne-a mai spus Petre Lakatos.

„Vocea ascuțită a lui Mitică Antonescu domina fondul sonor”

Mitică Antonescu, fostul mare antrenor și jucător al Timișoarei, care ne-a părăsit din păcate la finele anului trecut, și-a început cariera de tehnician la CFR, activând o vreme și în teren. „La meciurile noastre, pe stadionul de la Gara Mare domina vocea ascuțită a lui Mitică Antonescu: «Pierdutăăă!». Țin minte că nu existau pe atunci acele căciuli folosite astăzi la transformări. fie se punea nisip sub minge, fie îi ținea cineva mingea culcată lui Rumbach, care era transformeurul nostru de serviciu. Avea o forță uluitoare, transforma lovituri de pedeapsă de dincolo de centrul terenului, ceea ce pentru vremea respectivă, era o performanță”, povestește Lakatos.

Că tot veni vorba de Rumbach, fostul rugbyst al „leoparzilor” își amintește că, datorită staturii sale impunătoare, era solicitat să stea ca „steward” la poarta fostei săli de sport din spatele magazinului Bega, pentru a se asigura că nu intră nimeni fără bilet. „În general, acolo era un bătrânel, care stătea și la poartă, și la casa de bilete. Când se juca handbal, baschet sau volei, studenții obișnuiau să vină în grupuri mari și intrau cu hei rupul. Credeți că avea ce să le facă săracul om? Atunci l-au chemat pe Rumbach, care stătea sprijinit în balustrada din fața intrării și zâmbea ștrengărește. Prin statura lui, ocupa toată intratea, iar când era el acolo, nimeni nu mai avea curaj măcar să se apropie de el. Era un munte de om, un neamț cu părul blond spre alb și cu ochi albaștri”, ne-a mai povestit Lakatos.

„Țin cu tot ce înseamnă Timișoara, chiar dacă eu sunt CFR-ist”

Petre Lakatos nu crede că vor fi probleme în conviețuirea dintre fotbaliști și rugbyști, mai ales că la Gara Mare spațiul e suficient de generos pentru ambele sporturi. „Nu va fi nicio problemă, pot conviețui foarte bine ambele echipe aici. Mi-ar fi părut rău să fie CFR-ul dat afară de aici, de pe stadion, dar e bine că s-a rezolvat problema. Va fi cu siguranță un spectacol aici, la Gara Mare, voi veni cu mare plăcere la fiecare meci al rugbyștilor, pentru că eu țin în primul rând cu Timișoara, chiar dacă toată viața am fost, mai întâi de toate, CFR-ist”, ne-a mai spus Petre Lakatos.

Responsabilii grupării de rugby a Timișoarei spun că în următoarele săptămâni ar putea începe lucrările la arena de la Gara Mare. Vor fi recondiționate cele două tribune de pe terenul principal, iar sub cea dinspre oraș vor fi amenajate vestiare exclusiv pentru cei de la RCM. De asemenea, se are în plan realizarea a trei terenuri de antrenament în spatele tribunei a II-a, din care unul va fi cu suprafață sintetică.