Dacă mi-ar fi spun cineva în trecut că voi merge cu bicicleta într-o deplasare de-a lui Poli, aș fi zâmbit cu indulgență sau i-aș mai fi comandat un “genocid” (un cocktail savurat de avangarda drojdierimii periferice, o licoare magică obținută dintr-o rețetă originală de băutură intermediară cu aromă de vodcă, luhău și pufoaică; cu alte cuvinte – un delicates underground). Dar ce poate fi mai motivant decât energia de a da la pedală cu entuziasm pionieresc, mânat de pasiunea violetă, inspirând din mers aerul proaspăt al libertății, așa cum ți-o croiești din perspectiva de suporter?

Nu am mai mânat de ani de zile o bițiglă la drum lung. În copilărie eram specialist, puteam să merg kilometri în șir și să iau curbe fără să pun niciuna dintre mâini pe ghidon. Dar există cineva acolo sus care dă la pedala anilor, dezumflând treptat cauciucurile, uzând osiile, zgâriind cadranul, stricând frânele, neungând lanțul…Oare cum va fi acum? Risc să se uite lumea la mine ca la Fram – ursul polar? Mă liniștește însă ideea că mă vor însoți în coloană niște bicicliști care nu seamănă deloc cu Marco Pantani, Miguel Indurain sau Lance Armstrong, ci mai degrabă cu personajele burlești din filmele lui Kusturica. Oameni fericiți într-o lume nefericită.

Locul de întâlnire – platoul fostei fabrici “6 Martie” de pe Circumvalațiunii. Unii îl confundă cu terasa “Orlovi”, în jurul căreia se strâng mai multe biciclete decât în fața braseriilor comuniste. Ajunge la noi o veste îmbucurătoare: firma de închiriat biciclete le-a dat pe toate. Prognoza mea oarecum sceptică legată de participarea a 60-70 de bicicliști este combătută total – peste 200 de poliști s-au adunat la linia de start. Coloana pornește într-o aventură nemaivăzută în lumea fotbalului timișorean. Ne dăm repede seama că mersul pe bicicletă nu prea mai seamănă cu acela din copilărie, dar strângem din dinți și pedalăm. Unii simt nevoia să facă niște escale de aprovizionare și odihnă, iar trecătorii se uită mirați la bicicliștii amatori care au împânzit orașul.

Diferența între această deplasare și altele este aceea că mersul pe bicicletă a făcut din ea o experiență personală. Fiecare suporter a avut ocazia să trăiască propria deplasare, propria călătorie inițiatică. Există peste 200 de povești separate legate de deplasarea de la Giarmata Vii, înglobate totodată în una singură, numită atașamentul față de Poli și față de valorile autentice ale Timișoarei. Acesta este un lucru fascinant.

În sfârșit, ajungem și la stadion, acolo unde urmează să înfruntăm echipa Lorena Giarmata Vii, fostă Luceafărul și Aeroportul. Numele vine probabil de la sponsorul clubului sau de la vreo rudă a finanțatorului, fiind puțin probabil ca germanii colonizați în Überland (demunirea șvăbească a satului) în secolul al 18-lea să fi fost originari din Lothringen, numele nemțesc al Lorenei. Sau cine știe…”Ima neka tajna veza” (”Există o legătură nevăzută”), ar spune cei de la Bijelo Dugme pe versurile lui Dusko Trifunovic.

Jucătorii Giarmatei par motivați. Nu știu câți dintre ei știu că doi fii ai satului, Johann Neumann și Constantin Spătar, au jucat în trecut la Poli. Evident, în sport doar prezentul contează, așa că mingea este așezată la centru. Ai noștri încep în forță și doar după câteva minute conducem cu 2:0. Entuziasmul este la el acasă. Din păcate, o greșeală de portar îi readuce pe adversari în joc la finalul primei reprize, aceștia reușind să reducă din handicap. Al doilea mitan este mai echilibrat, dar jucătorii în alb-violet reușesc să perforeze încă o dată poarta gazdelor pentru un final fără emoții. Scorul este de 1:3 și fiesta poate să înceapă. Suporterii timișoreni nu au uitat că pe data de 27 septembrie Iosif Rotariu, acest Stanley Matthews al Banatului, a împlinit 50 de ani, așa că au făcut un bener prin care au ținut să-l felicite. Pe un alt bener drojdierii au precizat că “Poli bace, Poli pierge, noi nis tăt cu sticla verge”. Pentru liniștea sufletească a celor care filează peluza pentru un mic, o bere și un gram de atenție (cu abilitatea unor autenticigeimsbonzi mioritici din filmele lui Lucian Pintilie) – nu e nici un mesaj subliminal, ci doar etalarea unei stări de spirit. Orice ar face Poli, cea pe care o iubim, vom fi tot acolo.

Un jurnalist m-a întrebat dacă e mai bine cu avionul în Champions League sau cu bicicleta în județ? Nu am ezitat să optez pentru a doua variantă, și nu din lipsă de respect pentru prima, care a fost și ea senzațională. Nu aș schimba pentru nimic în lume bucuria trăită la golurile lui Gigel Bucur de la Donețk, dar acolo s-au dus doar oamenii care au avut câta bani, pe când la Giarmata Vii, în județ, între șosea și calea ferată, au venit toți suporterii care o iubesc necondiționat pe Poli. Am trăit în două lumi fotbalistice paralele, și doar atașamentul pentru niște simboluri ne-a făcut să rămânem împreună. Pe noi – golanii care pedalează înainte, indiferent de consecințe și de natura obstacolelor.

În cafeneaua “D`Arc”, unul din locurile conspirative ale huliganilor violeți, petrecerea a continuat până târziu în noapte. Laitmotivul serii a sunat cam așa:

“Mamă, mamă, mamă, ştii de ce

bate aşa de tare inima din piept?

O văd pe Poli jucând din nou în alb-violet!”

O zi de neuitat pentru suflarea polistă, greu de exprimat în cuvinte. La primul titlul câștigat de Napoli în 1987, pătimașii suporteri sudiști au scris pe pereții unui cimitir: “Nici nu știți ce ați pierdut”. Este tot ce le putem spune și noi celor care nu au fost.

De Goran Mrakić