S-a mai stins o legendă a Științei Timișoara: Petrișor Curcan

Petrișor Curcan (în dreapta, în echipament negru), într-o ipostază caracteristică în fața buturilor Științei

La finalul săptămânii trecute a plecat dintre noi, discret, unul dintre cei mai reprezentativi portari din istoria fotbalului timișorean. Petrișor Curcan a trecut în neființă la vârsta de 88 de ani, dintre care 15 i-a petrecut între buturile Științei Timișoara. A fost o constantă a clubului studențesc, începând cu sezoanele de acomodare din Divizia A, până la prima perioadă de aur a clubului, încununată prin cucerirea Cupei României.

Petrișor Curcan s-a născut la 20 aprilie 1930 la Târgu Jiu și a început fotbalul la clubul local C.A.S. Gorjul, pentru care a debutat la vârsta de 16 ani. Imediat după absolvirea liceului, a luat drumul Timișoarei, pentru începerea studiilor universitare, fiind legitimat la prim-divizionara Știința în 1949. Avea să devină unul dintre cei mai longevivi jucători din istoria clubului, ale cărui culori le-a apărat până în 1964. În acest răstimp, a avut o scurtă „escapadă” la Dinamo București, în sezonul 1955, unde a apărat puțin în decursul a patru luni. Inima l-a tras înapoi spre Timișoara, unde s-a întors după ce a evadat dintr-un cantonament al dinamoviștilor, după cum spune una dintre legendele vremii.

Petrișor Curcan a apărat timp de 15 ani poarta Științei Timișoara, cu o întrerupere de patru luni, în 1955, când a evoluat la Dinamo

A fost unul dintre membrii de bază ai generației care a cucerit Cupa României în 1958, chiar dacă nu a apărat în finala cu Progresul București, locul dintre buturi revenindu-i lui Enăchescu. A fost unul dintre ultimii supraviețuitori din echipa de aur a Științei din anii 50, din care ne-a mai rămas Iosif Lereter (dintre cei care au evoluat constant în acel deceniu).

În cartea „Timișoara, leagănul fotbalului românesc”, ziaristul Iosif Dudaș i-a dedicat lui Petrișor Curcan o secțiune separată. Iată cum îl descria pe fostul mare portar al Științei:

„În cadrul echipei Știința Timișoara a jucat împreună cu trei generații de fotbaliști. A fost alături de Andreescu și Marcu, Ciosescu și Dinulescu, Lereter și Manolache. Curcan a practicat fotbalul din plăcere. Acest lucru s-a observat și din felul cum a apărat poarta echipei. Întotdeauna a fost considerat ca fiind un om de sacrificiu, care nu se dă înapoi de la intervenții de ultim moment și periculoase. Și-a plătit scump tributul plonjoanelor sale curajoase. La ambele picioare a suferit accidente grave care au necesitat intervenții chirurgicale”. (I. Dudaș, Timișoara, leagănul fotbalului românesc, 1971, p. 209.

Să mai spunem că Petrișor Curcan a adunat și două selecții în echipa națională a României. După retragerea din activitate, nu a mai avut o implicare foarte mare în fotbal, ba mai mult, rareori mai putea fi zărit pe stadioanele Timișorene. Ani la rândul a fost director la BJATM Timiș (Baza Județeană de Aprovizionare Tehnico-Materială). Ultimii ani din viață i-a petrecut retras, în mijlocul familiei, în cartierul timișorean Fratelia.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Doliu în scrima timișoreană! S-a stins Tudor Petruș, antrenorul floretiștilor de la CSU Politehnica

Reputatul antrenor de floretă Tudor Petruș s-a stins din viață noaptea trecută, la vârsta de doar 68 de ani. Anunțul a fost făcut astăzi, pe site-ul Federației Române de Scrimă. În ultimii ani, Tudor Petruș i-a pregătit pe floretiștii de la CSU Politehnica Timișoara, care au obținut, sub îndrumarea sa, numeroase clasări pe podium în Campionatul Național și Cupa României.

Tudor Andrei Petruș s-a născut pe 2 octombrie 1949 la Cluj Napoca. A absolvit la ANEFS București, unde a practicat scrimă sub conducerea lui Jacques Istrate și Vasile Chelaru, apoi s-a alăturat clubului CSA Steaua București, cu care a câștigat medalia de bronz la Cupa Europei de Scrimă din 1978. A fost numit maestru al sportului în anul 1976. A participat la ambele probe de floretă la Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal, clasându-se pe locul 45 la proba individual și pe locul 9 cu echipa. La ediția Jocurilor Olimpice din 1980, de la Moscova, s-a clasat pe locul 35 la individual și pe locul 5 pe echipe, potrivit sursei menționate.

După ce s-a retras din activitatea sportivă de performanță, a devenit antrenor de scrimă la CSA Steaua, apoi la lotul olimpic de floretă feminină, inițial ca secund lui Ștefan Haukler în perioada 1986-1990, apoi ca antrenor principal. Sub conducerea sa, echipa României a fost dublă campioană mondială, în 1994 și în 1995, iar Laura Badea a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice din 1996 de la Atlanta. A fost artizanul ultimelor mari performanțe ale scrimei românești la această armă, intrată într-un con de umbră în ultimul deceniu și jumătate.

În ultimii ani, a coordonat floretiștii de la CSU Politehnica Timișoara, clubul de pe Bega redevenind, sub comanda sa, un pol principal al floretei românești. La clubul timișorean a lucrat alături de sportivi precum Iulian Teacă, Teofil Moisuc, Cătălin Tiță, Benjamin Bodo, Petra Magyar, Isabelle Stan, Ana Boldor, Laura Vîrga, Teodora Sîrbu etc.

Trupul neînsuflețit al fostului reputat antrenor Tudor Petruș va fi depus azi, la ora 15:00, la Capela mare din Cimitirul Bellu Ortodox din București. Slujba de înmormântare va avea loc miercuri, 13 septembrie, de la ora 15:00, tot la Cimitirul Bellu Ortodox.

S-a stins artizanul primului titlu din rugby-ul timișorean


Rugby-ul timișorean a fost lovit miercuri de o veste cruntă, mult mai amară decât înfrângerea lui Burcea & co. de sâmbătă, cu Steaua. Mitică Antonescu, antrenorul care a dus Universitatea către titlul de campioană din 1972, s-a stins din viață la vârsta de 80 de ani.

Eșecul cu Steaua, din Cupa României, pălește în fața tristei vești venite miercuri din Germania. Mitică Antonescu, făuritorul marii echipe a Universității Timișoara, campioană în 1972, a încetat din viață.

Născut în 1932, Antonescu a fost unul dintre oamenii căruia Timișoara are să-i datoreze aproape totul în materie de rugby. Pe lângă binecunoscuta izbândă din 1972, Mitică Antonescu a făcut parte din prima echipă de rugby a Timișoarei, în 1949. Arhivele rețin că la primul meci al Clubul Sportiv Universitar (CSUT), disputat la Sighișoara, a participat și viitorul mare antrenor: Liteanu, Antonescu, Popa, Nistor, Haller, Onciul, Zomborian, Georgescu (antrenor-jucător), Dăncescu, Gurti, Kalincov, Barla, Baruch, Balios, Melinte.

De la mijlocul anilor ’60, Mitică Antonescu a îmbrăcat treningul de antrenor, într-o perioadă în care clubul și-a schimbat denumirea în Universitatea Timișoara. Avea să fie începutul unei perioade de glorie, în care au fost puse bazele uneia dintre cele mai bune echipe de rugby pe care le-a avut urbea de pe Bega. În jurul localnicilor Neiss, Arsene, Priess, Vollmann și Tătucu, Antonescu avea să racoleze perle provenite din alte centre rugbystice ale țării, precum Rășcanu, Suciu, Peter, Ionică sau Popovici.

„Joc deschis la mână, atacuri permanente, marea viteză de reacție, inteligența, grefate pe excelente calități fizice – au făcut o echipă redutabilă. Marea dragoste față de acest sport a antrenorului echipei, imprimată întregului lot, seriozitate în pregătire, valoarea morală a fiecărui jucător”, consemna „Drapelul roșu”, după realizarea celei mai mari performanțe de până atunci a rugby-ului timișorean. În 1972, Universitatea, cu Mitică Antonescu la cârmă, devenea prima campioană națională din provincie, după decenii întregi în care cea mai râvnită distincție din rugby-ul românesc a luat de fiecare dată drumul Bucureștiului.

„Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, rememora în vara acestui an Petre Laichici, conducător al clubului în perioada câștigării primului titlu de campioană.

Mitică Antonescu n-a mai reușit să repete cu Universitatea performanța din 1972, dar a reușit să o păstreze pentru o vreme printre forțele rugby-ului românesc, clasându-se pe 2 în următoarea ediție de campionat, iar în 1974 și 1975 obține două medalii de bronz. După o perioadă petrecută la cârma naționalei universitare, Antonescu se îndreaptă către Baia Mare, acolo unde ajută la ridicarea echipei Universitatea Remin, ce avea în scur timp să devină un nume important al sportului cu balonul oval din România.

La începutul anilor ’80, Mitică Antonescu a emigrat în Germania, unde s-a și stins din viață în această săptămână, la vârsta de 80 de ani. Din fericire, fostul mare antrenor a avut ocazia să prindă cel de-al doilea titlu al Timișoarei, cucerit în octombrie, ce-i drept, pe ultima sută de metri a vieții sale.

Federația Română de Rugby a anunțat că sâmbătă, la finala Cupei României dintre CSM Baia Mare și Steaua București, va fi ținut un moment de reculegere în memoria celui care a fost Mitică Antonescu.