Rămâi cu bine, „Ciosi”! Fostul golgheter al Politehnicii, Ioan Ciosescu, a încetat din viață

ciosescu01

Ziua de 15 februarie va rămâne pentru totdeauna una de tristă amintire pentru suflarea polistă. Astăzi a încetat din viață Ioan Ciosescu, reprezentant marcant al generației anilor ’50, de două ori golgheter al României în tricoul Științei.

Politehnica Timișoara și-a pierdut astăzi unul dintre cel mai importanți fotbaliști din întreaga-i istorie. Ioan Ciosescu, omul care teroriza apărările primei divizii în a doua jumătate a anilor ’50, și-a dat astăzi ultima suflare, după o îndelungată suferință, la Arad.

Născut la 8 aprilie 1935, în orașul de pe Mureș, a început fotbalul la piticii UTA-ei, sub îndrumarea profesorului Steinbach. S-a stabilit la Timișoara odată ce a fost admis la Facultatea de Medicină, debutând pentru prima echipă a Științei în 1954, la un meci contra Jiului Petroșani, încheiat 1-1, joc în care a și înscris unicul gol al bănățenilor.

„Ciosi” avea să petreacă doar patru ani la Știința, timp suficient pentru a deveni unul dintre simbolurile clubului. În două rânduri, a câștigat titlul de golgheter al campionatului. Primul, consemnat în sezonul 1955, a fost obținut într-un stil răsunător. Înaintea ultimei etape de campionat, pentru această distincție se băteau Titus Ozon, de la Progresul București, și un alt echipier al Științei, Constantin Dinulescu, ambii la egalitate, cu 17 goluri. La mare distanță, în urma lor, se afla Ioan Ciosescu, cel ce adunase până atunci doar 12 „boabe”. Deși nimeni nu îl lua în calcul pentru acest titlu, înaintașul Științei a marcat de șase ori, în victoria cu 8-0 împotriva celor de la Dinamo Brașov și a devenit, spre surprinderea tuturor, golgheterul României. „Ciosi” a mai repetat isprava și în ediția 1957/1958, atunci când a reușit 21 de goluri pentru Știința.

Ioan Ciosescu era unul dintre ultimii mohicani ai generației ce aducea primul trofeu din vitrina grupării studențești, Cupa României, în 1958. În finala disputată la București, pe „23 August”, împotriva Progresului, a fost titular la Știința, unicul gol al meciului fiind marcat de Cădariu, în minutul 37.

După terminarea Facultății de Medicină, Ciosescu a fost repartizat la Constanța, continuându-și însă și cariera de fotbalist, la Farul, pentru care avea să evolueze până în 1964.

Ioan Ciosescu a disputat 99 de meciuri pentru Știința, reușind să marcheze 67 de goluri.

Înmormântarea fostului mare fotbalist va avea loc luni, în cimitirul arădean „Pomenirea”.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Nicolae Diminescu: „E de înțeles ca suporterii să se implice într-un loc curat”

A slujit-o pe Poli atât din postura de jucător, cât și din cea de conducător. A trăit vremuri glorioase dar și „ploioase” alături de clubul studențesc. De ceva vreme s-a retras din sfera fotbalului, pe care-l privește și îl disecă de la distanță. Vorbim despre Nicolae Diminescu, martor ocular a peste șase decenii de istorie în alb și violet.

Nicolae Diminescu s-a născut la 18 iunie 1939 la Timișoara, iar la nici 10 ani a făcut primii pași în curtea Politehnicii. Cel care l-a luat în primire a fost Zoltan Beke, celebrul înaintaș al Ripensiei. Deși a fost primul său antrenor, Nicolae Diminescu mărturisește că nu s-a înțeles atât de bine cu niciunul dintre cei care au urmat. „Lui Zoli bacsi îi datorez totul. Era un om vesel, aproape copilăros aș spune, cu toate că avea deja o vârstă. El mai intra la joc cu noi, la copii, iar mai târziu, la juniori, chiar l-am convins să intre în echipă, la un meci amical. Era splendid să joci cu el”, ne-a spus Diminescu.

Primul meci pentru Poli l-a disputat în echipa de „pitici”, în 1949, în deschiderea unui amical de handbal în 11 între România și Ungaria. A urcat apoi toate treptele până în echipa de seniori, alături de care s-a pregătit încă din 1955, pe când nu avea decât 16 ani. 1958 a fost însă anul în care avea să fie pentru prima oară utilizat. Mai întâi într-un amical disputat la București cu Spartak Hradec Kralove, iar apoi în semifinala Cupei României, cu Steagul Roșu Brașov, partidă pe care Știința a câștigat-o cu 3-2.

Deși n-a fost convocat în lot, Nicolae Diminescu a asistat pe viu la câștigarea primului trofeu din istoria clubului. La 6 iulie 1958, pe stadionul „23 August” din capitală, Știința învingea cu 1-0 pe Progresul București, printr-un gol înscris de Petre Cădariu, și cucerea în premieră Cupa României.

„Cei de la Progresul erau  foarte încrezuți. Aveau jucători de mare excepție, precum Titus Ozon sau Florin Știrbei, care pur și simplu ne-au ridiculizat cu o săptămână înainte, învingându-ne cu 7-0. Nu se așteptau să ne mobilizăm. Țin minte că la încălzire erau foarte relaxați, total nemarcați de importanța meciului. Știința, chiar dacă era o echipă intelectuală, nu era foarte tehnică. Tactica noastră însemna două extreme în viteză, Cojereanu și Tănase, care trimiteau mingea la cei doi „stâlpi” din față, Ciosescu, Lereter sau Dinulescu. Eram o echipă cu calități fizice, o echipă muncitoare, de elan. A fost o victorie grea, au cam dominat ei, dar noi am știut să ieșim bine pe contraatac. Gârleanu era renumit pentru galopul său în viteză și pentru pasele sale. În plus, Ciosescu era mereu un pericol, era un jucător cu gabarit, mai lent, dar tot timpul aproape de poartă. În apărare am avut un Brânzei, care din păcate n-a fost suficient selecționat în echipa națională. Ca tehnică, îl putem nominaliza pe Tănase, care acoperea o mare parte a terenului”, povestește Nicolae Diminescu.

De altfel, fostul fotbalist consideră că gererația care a adus Cupa României în 1958 a fost și cea mai valoroasă din istoria Politehnicii. „Acea generație cred că a fost cea mai bună din istoria clubului, pentru că exista o valoare uniformă. Echipa în sine era o forță, nu valorile individuale. Echipa respectivă a fost construită de pedagogi excepționali, precum Eugen Mladin sau Silviu Bindea și, în plus, conducerea era formată din profesori universitari, oameni extraordinari, precum Panaitescu, Bulbuca, Bejan și alții. Pregătirea era cu totul alta. Erai obligat să faci o facultate, prin care nu treceai precum câinele prin apă”, argumentează Diminescu.

Artizanul primului mare succes al Științei a fost antrenorul Dincă Schileriu. „El mergea pe multă tactică. Jucase fotbal la București destul de puțin, dar știa să pună echipa în teren. Pe atunci nu exista preparator fizic. Antrenorul se ocupa și de pregătirea fizică și astfel cunoștea mai bine potențialul fiecărui jucător. În plus, tactica era bazată pe calitățile jucătorilor. Știa că are oameni de viteză, care au nevoie de mingi în adâncime”, povestește Nicolae Diminescu.

Campion la fileu

Format într-o perioadă în care sportivii polivalenți nu erau deloc o raritate, Nicolae Diminescu a practicat cu mare succes și voleiul. Legitimat la Locomotiva Timișoara (CFR), a cucerit două titluri naționale la juniori, în 1954 și 1955. În sportul cu mingea la fileu a făcut parte dintr-un sextet de excepție, în care se aflau Mihai Coste și Aurel Drăgan, doi dintre cei mai de seamă voleibaliști pe care i-a avut România. Pe lângă volei, Nicolae Diminescu a cochetat și cu înotul sau atletismul.

Ani de pribegie

După câștigarea Cupei României, negăsindu-și un loc în echipă, Nicolae Diminescu l-a urmat pe Silviu Bindea la Minerul Anina, unde avea să evolueze vreme de un sezon în Divizia C. După o scurtă reîntoarcere la Poli, s-a stabilit în orașul Victoria, pe atunci în raionul Făgăraș, unde a fost antrenor-jucător al echipei locale. „Eu eram un jucător tehnic, iar cei ca mine n-au prea avut succes în perioada respectivă. Se juca un cu totul alt tip de fotbal, bazat mai mult pe forță, un model inspirat de la ruși”, spune fostul coordonator de joc.

Reîntors la Timișoara după câteva decenii de pribegie, Nicolae Diminescu a fost consilier local între 1992 și 1996 și ulterior decan al Facultății de Ecologie a Universității Banatul. În sezonul 1996/1997 revine, după aproape trei decenii și jumătate, în clubul pe care l-a iubit încă de când a deschis ochii, în funcția de președinte al Consiliului de Administrație. În 2000, odată cu sosirea lui Claudio Zambon, a ieșit complet din conducerea Politehnicii. „După ce a venit maestrul italian m-am retras, pentru că nu-mi plăcea ce se întâmpla, mai ales că erau aduși oameni din alte părți ca să conducă clubul”, spune Diminescu.

„Iancu a preluat modelul bucureștean”

Nicolae Diminescu îl consideră pe Marian Iancu drept principalul vinovat al scurtcircuitului din vara trecută, atunci când intrarea în insolvență a Politehnicii  a dus la formarea a două proiecte care să continue, într-un fel sau altul, drumul început în 1921.

„Această situație i se datorează lui Iancu. El fiind bucureștean, a preluat exact modelul de pe Dâmbovița, al lui Becali și al celor care apar zilnic la televizor. El a ieșit prea des în public și ne-a făcut de râs de atâtea ori. Sigur, noi am avut întotdeauna o oarecare ostilitate față de federație, însă Mircea Sandu, cândva, a fost aproape de Poli. Au fostr relații bune între club și federație în anii ’90, datorită lui Viorel Boiț și Stelian Anghel, care au știut să și întrețină aceste relații. În plus, toată acea trupă cu Iancu, Chivorchian și ceilalți era tabu față de tot ce înseamnă Timișoara. Era un grup ce n-avea aderență la publicul timișorean, avea și o oarecare aroganță. N-au reușit să aibă o relație bună nici cu școlile sportive din localitate, uitați-vă doar câți jucători crescuți aici sunt acum în alte părți”, spune cu mâhnire Nicolae Diminescu.

„Rotariu și Varga ar trebui luați ca model”

Nicolae Diminescu e un simpatizant al proiectului ASU Poli. Fostul fotbalist spune că înțelege ofurile suporterilor, mai ales că trăim vremuri în care banul și interesele dictează orice mișcare în fotbal.

„Îmi place acest proiect, e un eveniment splendid, care polarizează sentimentele oamenilor care au ținut la Poli. Probabil că la formula Recaș s-au speriat că iar va veni un Iancu și se va alege praful. Astfel că e de înțeles să se implice acolo unde e curat, chiar dacă nu e vorba de super-performanță, mai ales dacă și această performanță e falsă, vezi exemplele CFR Cluj sau Galați. În aceste cazuri, nu mai simți dorința de a participa la așa ceva, și atunci joci pentru plăcere. În plus, politica n-are ce căuta în sport, iar druckerii simt lucrul acesta, nu vor să poarte amprenta politicului și bine fac. Politica nu e nici purtătoarea norocului, nici a performanței, ci doar a deziluziei”, spune Nicolae Diminescu.

Fostul component al Științei se bucură să îi vadă pe Iosif Rotariu și Titi Varga jucând din nou împreună în alb-violet, sfătuindu-i pe elevii mai tineri ai lui Antonio Foale să le preia exemplul. „E splendid că joacă un Iosif Rotariu sau un Titi Varga. Ei au un apetit aparte pentru sport, care are un fond sufletesc. Ar fi bine ca toți ceilalți să le preia modelul. În plus, faptul că ei se reîntâlnesc și mai joacă împreună alimentează dorința de apartenență, un mare minus al vechiului club. S-a uitat repede de foștii jucători. Oare nu era mai bine să aibă un loc al lor în tribună?”, se întreabă retoric Nicolae Diminescu.