8 iulie 2002. După un sezon de coșmar, în care atât Poli, cât și UMT se apropiau de capătul toboganului, fotbalul timișorean mai primea o lovitură. Costică Rădulescu își dăduse ultima suflare, la 68 de ani. Un antrenor care și-a îmbinat carisma personală cu rezultatele, devenind un idol pentru suporterii de pe „Dan Păltinișanu”.

Vara lui 2002, a fost, fără îndoială, una dintre cele mai zbuciumate din întreaga istorie a fotbalului timișorean. UMT numai ce retrogradase din Divizia A și urma să înceapă noul sezon în B cu 10 puncte penalizare, datorită neîndeplinirii baremului în elită. Politehnica își pierduse urma, după cel mai negru sezon pe care i-a fost dat să-l trăiască, încheiat pe ultimul loc în eșalonul secund, cu mai puțin de zero puncte în cont, ca urmare a repetatelor penalizări. Orașul fremăta în încercarea de a-și forța revenirea în prim-planul fotbalistic al țării. Începuseră negocierile pentru controversata fuziune dintre divizionara C AS Politehnica și AEK București, proaspăt promovată în prima divizie. Stadionul „Dan Păltinișanu” se pregătea să găzduiască meciuri de „A” după cinci ani. În toată această agitație generală, a căzut ca un fulger vestea pierderii lui Costică Rădulescu, antrenorul care de-a lungul carierei a avut trei mandate la cârma echipei alb-violete, unul mai memorabil decât celălalt.

Născut la 17 aprilie 1934 la Comarnic (Prahova), Costică Rădulescu și-a început cariera de jucător la Vulturii, în localitatea natală, petrecând apoi șapte ani la Dinamo Orașul Stalin (Brașov), un an la Dinamo Cluj și alți șapte la Dinamo Bacău. În 1966, după ce și-a agățat ghetele în cui, a devenit antrenorul echipei din orașul lui Bacovia, la sugestia mentorului său, Constantin Teașcă, iar calitățile sale pentru noua meserie aveau să se vadă încă de la început, Bacăul ajungând în turul IV al Cupei Orașelor-Târguri (precursoarea Cupei UEFA), de unde era eliminată de Arsenal.

La Timișoara avea să ajungă în 1975, acolo unde cu un an în urmă ajunsese și fostul său elev de la Bacău, Emeric Dembroschi. Acesta avea să fie primul și cel mai lung mandat al său pe banca Politehnicii. Debutul a fost un succes, Costică Rădulescu clasându-se pe locul 5 cu Poli în Divizia A. Ambițiile grupării alb-violete au crescut, iar în următoarele două sezoane l-a asistat pe bancă pe experimentatul Angelo Niculescu, cel care în 1978 a fost la un ps de titlu, iar un an mai târziu s-a clasat pe 11. Revenit în postura de „principal” în ediția 1979/1980, nea Costică n-a mai rezistat decât 15 etape la Poli, fiind înlocuit de Jackie Ionescu, cel care la finalul acelui sezon cucerea cea de-a doua Cupă a României din istoria clubului.

Din „B” până în UEFA, în 2 ani!

Costică Rădulescu avea să se întoarcă abia peste 9 ani la Timișoara. La 1 iulie 1988 prelua în mod oficial echipa, proaspăt retrogradată din primul eșalon. Cu un lot fără vedete, format în mare parte din tineri din zona Banatului, dornici de afirmare, carismaticul tehnician avea să realizeze poate cea mai spectaculoasă ascensiune din istoria echipei. După o promovare categorică în vara lui ’89, Poli, în mare măsură cu același lot ce evoluase și în liga secundă, se clasa pe 5 în ediția 1989/1990 și revenea în cupele europene după aproape un deceniu de absență.

Urcușul nu avea să se oprească însă aici! Sorții au fost nemiloși cu Poli, care în primul tur al Cupei UEFA avea să întâlnească Atletico Madrid, o grupare cu nume importante la nivel european, precum Futre, Rodax sau Balthazar. Plecată la drum cu șansa mielului la tăiere, gruparea alb-violetă a surprins întregul continent prin victoria cu 2-0 de la Timișoara, din tur, după un joc abordat extrem de curajos de către Costică Rădulescu, care a mizat totul pe cartea atacului, anticipând, într-un interviu acordat presei înainte de meci că Atletico „nu are o apărare la nivelul atacului și, în plus, consider că mijlocul nostru e mai bun”. În retur, formația prezidată de controversatul Jesus Gil y Gil nu a perforat decât o singură dată poarta apărată de Jipa, iar Poli mergea mai departe. Drumul european nu avea să se prelungească prea mult, Sporting Lisabona surclasându-i pe alb-violeți în prima manșă a turului II cu 7-0. La Timișoara, Poli s-a impus cu 2-0, după un nou joc spectaculos pe faza ofensivă, numeroasele ratări ale elevilor lui Costică Rădulescu dând senzația că alb-violeții ar fi putut pune în pericol avantajul aparent imposibil de răsturnat al lusitanilor.

„Dinamo înseamnă comunism”

Costică Rădulescu a fost unul dintre antrenorii atipici ai fotbalului românesc. Verticalitatea sa și „boala” de a spune totul verde-n față nu l-au făcut prea popular printre conducători și, de multe ori, printre jucători. Nea Costică spunea ce gândea, iar acest lucru s-a demonstrat într-un interviu acordat în vara lui 1990, într-o perioadă în care se făceau toate eforturile pentru reabilitarea echipelor departamentale în ochii publicului. Antrenorul Politehnicii nu s-a sfiit să spună că Steaua și Dinamo continuau să joace cu „tresele pe umăr”, chiar și după aparenta cădere a comunismului.

„Atâta timp cât Steaua și Dinamo vor juca în continuare cu tresele pe umăr, nici nu se pune problema (n.r. referitor la schimbarea fotbalului românesc). Dinamo înseamnă comunism. Oricum, eu cred că vor avea clipe grele pe multe stadioane din țară, dacă vor încerca în continuare să câștige cu ajutorul arbitrilor. Și vreau să-ți mai spun ceva, ca să vezi cine e Dinamo. Ar vrea să ni-l împrumute pe Bucur numai pe doi ani, deși el este studentul nostru pentru următorii cinci, iar noi să-l dăm pe Trăistaru la UTA, de unde ei îi iau pe Cheregi”, spunea Costică Rădulescu.

„Lucrat” de jucători

Cel de-al doilea mandat al lui Costică Rădulescu de la Poli s-a încheiat mai repede decât era de așteptat. În martie 1991, antrenorul care a readus echipa în Europa era forțat să abdice după o revoltă ad-hoc a jucătorilor, nemulțumiți de metodele sale de antrenament.

Echipa pornise către Split, acolo unde avea să dispute un turneu amical, însă datorită unor probleme a fost întoarsă din drum la Stamora-Moravița. În autocar s-a declanșat un schimb neortodox de replici între o parte a jucătorilor și conducerea tehnică a echipei, „capi ai răutăților” fiind portarul Jipa și căpitanul Adrian Crăciun. Reveniți la stadion, jucătorii s-au baricadat în vestiar, și în urma unui „referendum” ad-hoc au decis că nu mai doresc să colaboreze cu cuplul de tehnicieni Costică Rădulescu – Ion Buzoianu. De la „vot” s-au abținut doar Vlaicu, Varga, Mănăilă, Andreaș și Oloșutean.

Câteva zile mai târziu, s-a organizat o ședință, la care au participat jucătorii, antrenorii, conducerea clubului și a universității, dar și primarul Liviu Borha, ultimele două părți pledând pentru reconciliere. În cele din urmă, dorința jucătorilor a fost respectată, Costică Rădulescu fiind debarcat de la echipă, în locul său venind, la fel ca la precedenta despărțire de Poli, Jackie Ionescu.

Iată cum a explicat nea Costică incidentul din autocar ce a dus la al doilea său „divorț” de Poli: „La urcarea în autocar, Jipa, care era beat, mi s-a adresat cu niște cuvinte pe care nu ai voie să le spui nici măcar unui măturător de stradă. Vă rog să mă credeți că nu pot să vă reproduc cuvintele. Păcat de el. Este un portar foarte bun, dar este lipsit de caracter. Să știți că Poli e este echipa cu unul din cele mai cuminți loturi din fotbalul nostru. Dar de când a venit, Jipa tot timpul bagă zâzanie între băieți. Păi s-a ajuns ca jucătorul Crăciun să ceară colegilor de echipă să voteze cine mă vrea ca antrenor și cine nu?! Păcat, că și acesta este un fotbalist de valoare, dar e un caracter dificil. De la conducere nu mă mai pot aștepta la mare lucru. Este vorba despre un conflict mai vechi. Am pățit ca la Bacău și Galați. După ce am construit o echipă, trebuie să dispar, să vină altul care să poată fin manevrat. Nu cred că meritam așa ceva”, spunea Costică Rădulescu.

Nea Costică, rechemat la greu

Costică Rădulescu s-a întors pentru cel de-al treilea său mandat pe banca Politehnicii în vara lui 1994. La fel ca în ’88, echipa retrogradase din prima ligă, iar nea Costică era solicitat să o repună cât mai repede posibil pe șine. Și a făcut-o, la fel ca data trecută, obținând o promovare din nou clară, cu un avans de 14 puncte față de următoarea clasată, Corvinul Hunedoara.

Revenită în Divizia A, Poli a avut un start bun de campionat, reușind în etapa a 5-a cea mai categorică victorie din istoria participării echipei în primul eșalon, 9-1 cu Politehnica Iași. După acest scor-fluviu, randamentul echipei a scăzut, iar „oalele sparte” au fost din nou plătite de Costică Rădulescu. „Am uitat meseria într-o lună?” se întreba retoric nea Costică, în fața ziariștilor, mâhnit de decizia conducerii de a-l înlocui atât de timpuriu de pe banca echipei.

Ultima performanță înainte de pensionare

După doi ani de pauză, Costică Rădulescu avea să se întoarcă în antrenorat, pentru un an și jumătate. Timp suficient pentru a mai uimi o dată întregul fotbal românesc. Experimentatul antrenor a preluat UMT-ul, grupare ce tocmai retrogradase în Divizia C. Pe lângă parcursul bun din campionat, care a readus gruparea de la Pădurea Verde în eșalonul secund, nea Costică a bătut monedă și pe Cupa României, acolo unde „zebrele” aveau să realizeze un parcurs uluitor.

Timișorenii au ajuns până în faza 16-imilor de finală, deja o performanță în adevăratul sens al cuvântului. Dar ambiția lui nea Costică și a elevilor săi nu se limita doar la a fi un sparring partner pentru formațiile din prima ligă. La Pădurea Verde s-a înclinat Astra Ploiești (2-0), pentru ca apoi alb-negrii să învingă pe teren neutru, la Sibiu, una dintre formațiile în vogă ale acelor ani FC Național, tot cu 2-0. În sferturile de finală, UMT a evoluat, în dublă manșă, în fața lui Dinamo, bucureștenii având serios de tras pentru a trece de micuția grupare timișoreană. În tur, lângă Gara Mică, alb-roșii au câștigat cu 1-0, iar în retur, în Ștefan cel Mare, cu 2-0.

Costică Rădulescu avea să iasă la pensie un an mai târziu, supărat de faptul că o parte a elevilor săi nu și-au apărat corect șansele într-un meci cu UTA, pierdut de UMT cu 5-0. „M-a sunat cineva de la Arad și mi-a spus că 4-5 jucători ai mei au fost mituiți. Am pierdut cu 5-0 și totul s-a confirmat. În aceste condiții, am renunțat”, explica atunci nea Costică.

N-a mai antrenat apoi pe nimeni. S-a retras, în taină, cu un sentiment de dezamăgire față de tot ceea ce i se întâmplase. A construit echipe, a realizat performanțe uluitoare, a lansat zeci, chiar sute de jucători ce au scris istorie la Timișoara, Bacău, Galați sau Suceava. Nu s-a putut însă bucura niciodată de aprecierea pe care ar fi meritat-o în interiorul lumii fotbalistice. În schimb, suporterii au știut să-l plaseze pe un soclu pe care cu greu și-ar mai face loc alt tehnician.