În anii ’40-’50, polivalența nu era un lucru neobișnuit în sportul românesc. Figuri precum Costi Herold, Mihai Flamaropol sau Mihai Nedef erau cunoscute la nivel național pentru practicarea mai multor discipline sportive concomitent. Din aceeași categorie face parte și Andrei Rădulescu, unul dintre principalii artizani ai primei promovări în elită din istoria Politehnicii Timișoara, despre care puțină lume știe că a practicat cu succes și baschetul.

În zilele noastre, polivalența pare un termen mai degrabă utopic. Profesionalizarea disciplinelor, investițiile masive, programele stricte de pregătire fac ca astăzi să ne fie greu până să ne și imaginăm că un individ ar putea excela, concomitent, în mai multe ramuri sportive. În urmă cu aproximativ șapte decenii, termenul de sportiv polivalent nu era deloc lipsit de sens. E suficient doar să-l amintim pe Costi Herold, performer în 14 sporturi (atletism, fotbal, handbal, volei, baschet, schi, canotaj, polo pe apă, tenis de masă, tenis de câmp, tir, rugby, scrimă, gimnastică) și am spus totul.

Nici Timișoara nu a dus lipsă de asemenea sportiv. Unul dintre ei e Andrei Rădulescu, renumit în rândul druckerilor timișoreni pentru aportul pe care l-a adus la prima promovare în elită a Politehnicii, din 1948. Deși și-a consacrat întreaga viață fotbalului, pe care l-a slujit din aproape toate „unghiurile” posibile, mult mai puțin cunoscută e activitatea sa din… baschet.

În lucrarea Baschet românesc, Valentin Albulescu poveștește că, în 1947, Timișoara avea una dintre cele mai intense activități baschetbalistice din țară. În campionatul orașului erau înscrie 10 formații, dintre care se remarca în mod deosebit trupa RGMT-ului, care domina de regulă întrecerea. În formația muncitorilor își făcuse loc un tânăr student, pe nume Andrei Rădulescu, acesta dovedind excelente calități pentru postul de pivot.

„Viitorul jucător și arbitru internațional (apoi președinte al federației de fotbal) era prezent la antrenamentele și jocurile oficiale de baschet în perioada de iarnă, când fotbalul se afla… în vacanță. Andrei Rădulescu nu avusese însă la Timișoara primul contact cu baschetul (pe care îl considera sportul cel mai complet), deoarece în timp ce juca fotbal la București (la cunoscuta echipă Venus) practica baschetul la formația Viforul Dacia II”, se specifică în lucrarea menționată mai sus.

Andrei Rădulescu a practicat fotbalul și baschetul în paralel până în momentul promovării din 1948, când conducerea Politehnicii l-a convins să renunțe la luptele de sub panou pentru a-l feri de riscul unei accidentări.

Sinonim cu spectacolul

Pe terenul de fotbal, Andrei Rădulescu era prototipul fotbalistului artist. Masivul centru atacant al Politehnicii încânta miile de spectatori de pe arena „Știința” cu fentele sale amețitoare, preferând întotdeauna să marcheze un gol spectaculos, chiar și cu riscul de a complica o situație la îndemână. Rădulescu își asuma din plin statutul de vedetă. Se spune despre el că obișnuia să iasă ultimul de la vestiare, pentru a stârni rumoare printre spectatori, care începau să se întrebe dacă e cumva accidentat. Apoi, după câteva zeci de secunde bune, pe când colegii săi începuseră deja încălzirea, își făcea apariția pe gazon, cu mingea în mână, în uralele întregii arene.

Andrei Rădulescu a fost unul dintre liderii primei generații de excepție a Politehnicii, care în 1948 reușea să promoveze în premieră formația studențească pe prima scenă a fotbalului românesc, alături de Rusalin Marcu sau Simion Andreescu.

În 1949, după absolvirea studiilor universitare, Andrei Rădulescu s-a întors în Bucureștiul natal, unde a evoluat la Rapid, iar în sezonul imediat următor devenea golgheterul campionatului. După retragerea din activitatea competițională, fostul polist a rămas pe gazon, dar în calitate de arbitru, fiind inclus pe lista FIFA în 1963. Cel mai mare succes din cariera de cavaler al fluierului l-a cunoscut în 1970, când a oficiat la trei meciuri de la Campionatul Mondial din Mexic: Belgia – El Salvador (la centru) Israel – Suedia și Uruguay – Israel (la linie).

După „Mundial”, Andrei Rădulescu a renunțat la fluier și fanion, retrăgându-se în birourile Federației Române de Fotbal, for pe care l-a și condus în două rânduri, 1981-1983 și decembrie 1989 – februarie 1990. De-a lungul anilor a mai fost președintele Comisiei Centrale de Arbitri, membru al Comisiei de Organizare a Cupelor Europene și membru în Comisia de Apel a UEFA.

Andrei Rădulescu s-a stins din viață în 1992, la vârsta de 67 de ani.