Și Timișoara a fost pe Conte Verde (2) | „Împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin”

Ne-am despărțit ieri de Rudy Wetzer și restul delegației echipei naționale în momentul în care s-a ajuns la Genova. De aici, tricolorii urmează să se îmbarce pe impunătorul Conte Verde, care avea să-i poarte pe luciul Oceanului Atlantic până la Montevideo, acolo unde urmează să se pună în scenă prima ediție a Campionatului Mondial!

Prima privire o aruncăm pe colecția prăfuită a Gazetei Sporturilor, acolo unde, chiar dacă cu o întârziere firească, sunt publicate însemnările lui Moritz Beilis, singurul ziarist român care a luat parte la această expediție. Iată ce scrie acesta în ediția din 28 iunie 1930:

„Joi la ora 8 seara am ajuns în Genova, după o călătorie cu un tren express a cărui vitesă a făcut pe Lăpușneanu, Stanciu și ceilalți pravoslavnici să se închine făcându-și nenumărate cruci.
În gara Genova, suntem primiți de d-l consul Tomelini cu d-na, de un reprezentant al studenților români, precum și de d. Contin fost pe vremuri în conducerea Juventusului. Descindem la un hotel aproape de gară. Suntem invitați la masă de către reprezentanții coloniei române în Genova.
Gazdele oferă un vin de onoare pentru teamul național. Un vin negru, care dă culoare tuturor și voce lui Burger. Reprezentantul României la Genova, în câteva cuvinte înflăcărate, ne urează izbândă și drum bun, iar Nedelcovici mulțumește pentru primire. Băeții intonează în chip reușit câteva arii naționale. O impresie excelentă produce executarea «Giovinezzei» (n.n. imnul oficial al Partidului Național Fascist, precum și imn neoficial al Italiei în perioada 1924-1943).
Italienii sunt plăcut surprinși, își manifestă entuziasmul pentru atenția românilor prin strigăte: «E viva la Rumania!». La miezul nopții coborâm în port și avem ocazia să vedem ancorat colosul Conte Verde, care ne va duce în America.

Îmbarcarea
Ultima zi a șederei la Genova a trecut cu pregătirile de îmbarcare. După îndeplinirea unor formalități, echipierii s-au adunat în hollul hotelului. Apropos de formalitățile făcute, Lăpușneanu zicea «miroase a testament». Înainte de îmbrarcare, consultăm rapoartele maritime, fiecare se interesează cum se anunță marea, nimeni nu pierde însă curajul.
Toți eram profund impresionați. La ora 11 mergem spre port, unde ne îmbarcăm pe Conte Verde. Echipa ocupă cabine de 4 paturi, pe puntea E a vaporului; pe aceiaș punte sunt rezervate locuri pentru echipa Franței care se va îmbarca la Villafranca și cea a Belgiei care se va îmbarca la Barcelona.
Buna dispoziție începe să devină lucru rar. Doar câteva fețe luminate, puțini echipieri manifestă bucurie, nota generală este melancolia. În timp ce înainte de îmbarcare toți se uitau spre mare, de pe vapor privirile au luat altă direcție: țărmul. Pe chei, la plecarea vaporului, au venit să salute echipa d. Tomelini, consul al României, cu d-na, numeroși studenți, autoritățile sportive din Genova, precum și reprezentanții presei. La ora 12, un fluerat lung, colosul se pune în mișcare, ducând spre meleagurile îndepărtate ale Americei, echipa României”.

Relatarea lui Bică Beilis (sau LIS, cum sunt semnate corespondențele sale) continuă în numărul din 1 iulie 1930:

Impunătorul transatlantic Conte Verde, la bordul căruia naționala de fotbal a României a ajuns la prima ediție a Campionatului Mondial, în Uruguay

„Un zornăit asurzitor de fiare, ancora este ridicată și Conte Verde se pune greoi în mișcare. Sirenele celorlalte vapoare din port salută plecarea transatlanticului spre continentul nou.
Băieții adunați pe punte au intonat «Giovinezza», făcând dela început o excelentă impresie pasagerilor în majoritatea lor italieni, precum și marelui public adunat pe chei venit să asiste la plecarea bastimentului.
După luarea în primire a cabinelor ne-am adunat în luxoasa sală a restaurantului, unde ni s-a servit dejunul. Un menu abundent, compus din mâncăruri gustoase și vinuri de marcă. După prânz, vizita vaporului. Conte Verde este un hotel plutitor: saloane, grădină, cinematograf, tot ce se poate înțelege prin maximum de confort.

Villafranca. Echipa Franței
La ora 4 ajungem la Villafranca; portul fiind prea mic nu poate primi colosul plutitor. Pasagerii cari se îmbarcă la acest punct sunt aduși la vapor de un remorcher.
Echipa Franței, însoțită de 5 oficiali, se îmbarcă la Villafranca ocupând cabinele din vecinătatea noastră. Echipa României a fost reprezentată la îmbarcarea francezilor de Costel Rădulescu și subsemnatul. La Villafranca, etapa e foarte scurtă. Vaporul ridică ancora pornind spre Barcelona, trecând pe lângă Nisa și Cannes.
După amiaza o petrecem în sala de jocuri de cărți, unde ne vizitează d. Fisher Mor, vicepreședintele Fifei, care se întreține cu fiecare în parte. Seara, echipa și însoțitorii se adună pe punte, unde improvizează mai multe coruri românești bine reușite și mult gustate de pasagerii vaporului, cari au făcut cerc în jurul nostru.
După ce se joacă o horă românească, se organizează o «friptă» în care Wetzer se arată tot atât de bun ca la football. «Fripta» e ceva cu totul nou pentru Conte Verde: inovația românească a stârnit entuziasmul pasagerilor.
S-a dansat până la miezul nopții. Jazz și veselie. Burger și Eisenbasser dansează neîntrerupt, Zauber și Subășanu se resemnează cu succesele colegilor”.

Parcă povestea n-ar fi completă fără să aruncăm un ochi și în minuțiosul jurnal de călătorie al timișoreanului Rudy Wetzer. Să vedem ce spune căpitanul României despre îmbarcarea pe Conte Verde:

Nicolae Kovacs, unul dintre timișorenii care au luat parte la expediția în Uruguay din 1930

„19 iunie 1930. Am plecat. Din orașul lui Columb. Spre oceanul lui Columb. Ne aflăm pe un transatlantic imens, de 36.000 de tone. Se numește CONTE VERDE. Octav spune că e numele unui condottier vestit al Italiei.
CONTE VERDE e un palat pe apă. Am avut emoții. Deși am mai călătorit pe mare. Ce-o fi fost în sufletul celorlalți? 12 dintre băieți n-au mai fost niciodată pe mare. Unii nici n-au văzut-o.
Despărțirea de țărm n-am s-o uit niciodată. Întreaga Genova s-a adunat să-și petreacă rudele și prietenii. Pe mal a fost o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitariști-soliști. Toată Italia imaginației mele. Și toate culorile pământului. Italienii de pe vas spun că așa se întâmplă de pe vremea caravelelor.
După patru ore de plutire am ajuns în rada de la Villefrance. Câteva bărci cu motor au adus de la țărm echipa Franței. 16 jucători și 2 conducători. «Asta mai zic și eu proporție, nea Costele!». Cu francezii o să fie mai vesel.
Costel și-a recăpătat buna dispoziție. Ni se servesc niște mese fabuloase. Totul e la discreție și la alegere. Din 10, 20, 30 de feluri. Fructe? Livezi. Citrice? Un miliard de vitamine. Costel pretinde că împotriva răului de mare există o singură soluție: stomacul plin. Pentru Octav are o altă rețetă: «Chianti» și «Lacrima Cristi». Alb sau roșu, n-are importanță.
– Și dacă ne-ngrășăm, Costele?
– Fiți fără grijă, mâine dimineață dați jos un kil.
– Cum?
– Lucrăm pe punte, în sala de gimnastică și în bazin.
Noapte bună. Prima noapte pe mare. Maicile de la capelă imploră harul lui Dumnezeu împotriva valurilor. Sărmanul Neptun e în dizgrație. Și tocmai pe marea în care s-a născut.”.
(Ioan Chirilă, Finala se joacă astăzi, 1966, p. 24)

Continuăm mâine călătoria alături de grupul timișorenilor din echipa națională și vom vedea câteva imagini-document cu antrenamentele fotbaliștilor pe puntea transatlanticului Conte Verde.

– va urma –
Episoadele anterioare
Episodul 1: Îmbulzeală, emoții, obstacole și staționare în halta „Olio Sasso”

Și Timișoara a fost pe Conte Verde (1) | Îmbulzeală, emoții, obstacole și staționare în halta „Olio Sasso”

Dacă tot suntem în febra Campionatului Mondial, avem din nou prilej să vorbim despre importanța pe care a avut-o Timișoara și marii ei fotbaliști care ne zâmbesc astăzi doar din fotografii. Pentru că, din păcate, prezentul nu ne oferă prea multe subiecte de discuție, în condițiile în care România n-a mai participat la vreo ediție de CM de două decenii! Ne vom întoarce așadar în timp cu aproape nouă decenii, la prima ediție a Campionatului Mondial, găzduită de Uruguay, în 1930. Site-ul nostru a mai vorbit și în urmă cu 4 ani despre voiajul de poveste al „tricolorilor” spre Montevideo. De această dată îl vom relua mai pe larg, bazându-ne atât pe poveștile actorilor din teren (mai cu seamă pe minuțiosul jurnal al măhăleanțului Rudy Wetzer), cât și pe relatările din presa vremii, Gazeta Sporturilor având chiar un trimis special la Montevideo, pe Moritz Beilis!

Pentru început, luăm ibricul de cafea de pe foc, turnăm în cești și deschidem numărul din 19 iunie 1930 al Gazetei Sporturilor, unde pe prima pagină zărim marea veste:

Iar în pagina 5, continuarea…

„Eri dimineața s-a închis primul capitol al participării României la campionatul mondial de football.
La ora 8 și 5, echipa României, împreună cu cei 5 oficiali, a părăsit Gara de Nord cu destinația Genova, unde se va face îmbarcarea pe marele transatlantic italian Conte Verde.

PLECAREA
Încă dela 7 jumătate s-a putut remarca pe peronul Gării de Nord o afluență neobișnuită. Se adunaseră prietenii și cunoscuții celor cari aveau să lipsească atâta vreme din țară și era îndreptățită zarva care trezea peronul din somnolența matinală. Fiecare avea să spună câte ceva, fiecare avea de dat un sfat. Pentru o călătorie pe celălalt emisfer al globului, orice opinie nouă era bine venită…
Cel mai agitat a fost desigur vistiernicul expediției, d. Nicu Lucescu. Nedormit de 5 zile, în continuă agitație, a fost primul la gară și număra părintește pe selecționați ca nu care cumva să rămână cineva în îngrămădeală pe peron. Înainte de plecare, câțiva din cei prezenți pornesc tradiționalul hip! hip! hura!, căruia îi răspunde dela fereastra vagonului d. Paul Nedelcovici (n.n. vicepreședintele Federației).

DIFICULTĂȚI
În preziua plecării, oficialii cari credeau că nu le scăpase nici un amănunt de organizare, se trezesc cu o telegramă urgentă dela Timișoara prin care sunt anunțați că jucătorii militari nu primiseră încă dispoziții de concediu, deși se făcuseră intervenții din locurile cele mai înalte. Nedumerirea a fost cu atât mai mare, cu cât toate formalitățile fuseseră îndeplinite.
Au reînceput alergările și s-a dat în cele din urmă și de rostul acestor noi dificultăți. Statul Major al armatei, de care depindeau facilitățile de deplasare ale militarilor, omisese să dea ordinul în consecință dintr-o interpretare greșită a datei. Campionatul mondial începe la mijlocul lui iulie și până atunci… mai e timp berechet.

Emerich Vogl, unul dintre timişorenii prezenţi pe Conte Verde

ÎN TIMIȘOARA
Deoarece câțiva din jucătorii originari din capitala Banatului plecaseră spre Timișoara cu o zi înainte însoțiți de d. Costel Rădulescu (n.n. managerul naționalei), întreaga expediție a făcut un popas de 6 ore. În Timișoara s-au alăturat echipei cei 4 localnici: Burger, Steiner, Covaci și Deșu, precum și cei trei bucureșteni plecați mai înainte: Wetzer, Raffinsky și Vogl (n.n. și ei timișoreni, însă legitimați la formații din București).
Dela Timișoara, echipa a plecat direct la Genova, unde se va îmbarca în seara zilei de 21 iunie pe Conte Verde, iar a doua zi, dimineață, transatlanticul va ridica ancora pentru Montevideo.

Despre plecare a scris conștiincios în propriul jurnal și Rudy Wetzer. Iar Ioan Chirilă a avut privilegiul să-i vadă și chiar să publice acest veritabil document istoric, în cartea „Finala se joacă astăzi” (1966, Ed. UCFS). Unde dăm, mai întâi, peste o completare a lui Freddy Eisenbasser (notat în perioada comunistă sub numele Fieraru), prezent și el la citirea jurnalului, alături de Nea Vanea, portarul Jean Lăpușneanu și autorul Rudy Wetzer:

„La Timișoara au urcat timișorenii. De pe peron l-am cules și pe Barbu, care venise de la Arad. În schimb l-am lăsat pe Ghiță Albu. Și ce rău ne-a părut după aceea…
Călătoream în trei compartimente de clasa a II-a. Toți erau veseli. Din păcate, mai mult pe socoteala mea. Eram, cum ți-am spus, provincialul. Și n-aveam nicio șansă, mai ales în fața lui dom’ Jenică Lăpușneanu (te rog nu mă întrerupe, Jeane, că-i arăt poza în care ai înghițit ca un mielușel golul lui Scarrone!). Jean al meu era marele șmecher. Dar îi dădea apă la moară și nea Costel. Spunea că suntem ambasadori în America. Și pentru că eram ambasadori, trebuia să mănânc cu coatele lipite de corp și să nu dau iama în scobitori.

Reclamă a firmei italiene Olio Sasso, din anii ’30

Intervenție Jean Lăpușneanu:
– Spune mai bine chestia cu Olio Sasso.
– Vezi? Nici acum nu-mi dă pace, deși a și băut patru păhărele din vișinata făcută de mâna mea.
– Olio Sasso? Facă-se voia ta, Jeane…
…Supărat din cauza ironiilor bucureștene, am ieșit din compartiment și m-am retras pe culoar, la o fereastră. Tocmai trecusem granița iugoslavă și călătoream pe pământ italian. După câtva timp, trenul a oprit într-o gară, cu o sută și ceva de metri înaintea peronului. Atunci am citit pe clădirea gării OLIO SASSO. Imediat am deschis ușa primului compartiment și am strigat: «Fraților, prima gară italiană: OLIO SASSO!». Ce-a urmat, nu mă mai întreba. Olio Sasso nu era numele gării, ci o reclamă de untelemn italian.
Și acum, Jenică dragă, pentru că ți-am făcut plăcerea, să lăsăm omul să citească…
Reiau (n.n. la întâlnirea cu cei trei foști internaționali, Ioan Chirilă a fost desemnat că citească cu voce tare din jurnalul lui Wetzer):
17 iunie 1930. Ilie Subășeanu știe să cânte la pian. Îi duce dorul. Dar, în lipsa pianului, organizează un cor a capella. Am descoperit, cu ocazia asta, că sunt tenor. Avem un repertoriu româno-italian.
Barbu și-a uitat ghetele de fotbal la Arad. Mare figură! Pleacă la Montevideo fără scule. În schimb nu și-a uitat pălăria de paie. O pălărie tare. Demnă de Charlot (n.n. Charlie Chaplin). L-am implorat să renunțe. Degeaba. Ardelean sadea. Singura soluție e să-l dăm drept manager sau ziarist. Numai de n-ar cădea jurnalul meu pe mâna unui ziarist…

Rudz Wetzer, timişoreanul care a documentat, pas cu pas, călătoria echipei naţionale la prima ediţie a Campionatului Mondial

18 iunie 1930. Am ajuns la Genova. A fost greu. Două nopți în compartimente de clasa a doua. Ideea a fost a lui Octav (n.n. Octav Luchide, secretarul FRF). Din diferența de preț – clasă și vagon de dormit – ne-am confecționat, încă de la București, pe credit, haine închise.
Două nopți pierdute. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat. E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă.
Pe toate le știe «grecu» (n.n. tot despre Luchide e vorba!)
…La coborârea din tren i-am spus lui Costel Rădulescu, managerul nostru, că m-am gândit toată noaptea și că avem un atac tare subțirel. S-a supărat:
– Rudy dragă, asemenea reflecții erau bune la «Mercur», în fața unei cafele cu caimac. Acum nu e timp de regrete”. (n.n. din cauza fondurilor restrânse, România a putut deplasa doar 15 jucători la Montevideo, astfel că s-a renunțat, în ultimul moment, la selecționarea unor jucători de certă valoare. Printre ei, și înaintașul timișorean Ștefan Dobay, pe atunci în vârstă de 21 de ani, care inițial figura în lotul pentru Campionatul Mondial)

Punem semnul de carte în dreptul paginii 26 și lăsăm volumul pe noptieră. Mai aruncăm o privire spre Rusia, acolo unde e în toi, în aceste zile, a 21-a ediție a Campionatului Mondial. Dar vom relua povestea mâine, cu îmbarcarea pe Conte Verde!