constantin lache Archives

POLI 70 | Incursiune în istoria primei echipe studențești de handbal din România

Știința Timișoara, campioană națională în 1956 la handbal în 11

Comunitatea universitară Politehnica sărbătorește, în aceste zile, 70 de ani de existență a uneia dintre cele mai iubite și galonate grupări sportive: echipa de handbal Politehnica Timișoara.

În septembrie 1947, un grup de studenți și cadre didactice entuziaste, în frunte cu Gheorghe Gunesch, au înființat echipa de handbal în 11 Politehnica. Noua grupare avea să desfășoare prima partidă oficială în martie 1948, cu CSM Lugoj. Astfel, Politehnica Timișoara avea să fie primul club studențesc de handbal înfiintat în Romania. Echipa și-a desfășurat, practic, neîntrerupt activitatea până azi, cu rezultate remarcabile, culminând cu o altă premieră națională: prima echipă care obține titlul de campioană națională la handbal în 7 din afara Bucureștiului!

În decursul acestor ani, numele Știința, apoi Politehnica Timișoara, a reprezentat în întrecerile sportive nu numai o echipă studențeasca mult iubită, ci deseori un exemplu de un alt fel de a face performanță: cu plăcerea și bucuria de a juca, de a fi parte a întrecerii sportive și, deseori, cu detașare față de „constrângerile” financiare, dar și cu încrâncenare în jocurile cu reprezentantele unui sistem politic (binecunoscutele echipe departamentale Steaua și Dinamo), obișnuite să fie învingătoare prin orice mijloace.

Titlurile de campioane naționale (echipa feminină Știința Timișoara – campioană la handbal în 11 în 1953 și la handbal în 7 în 1964 și 1966, echipa masculină Stiința/ Politehnica Timișoara campioană în 1956 la handbal în 11 și campioană la handbal în 7 în 1991), renumiții jucători și jucătoare ai Politehnicii, medaliați la competițiile mondiale, olimpice și europene (Irene Gunter Kinn – dublă campioană mondială, Roland Gunesch – dublu campion mondial și dublu medaliat olimpic, Ioan Moser – dublu campion mondial, Alexandru Folker – triplu medaliat olimpic, Alexandru Buligan – medaliat olimpic, ori Hans-Gunter Schimdt – de 5 ori câștigator al Cupei Campionilor Europeni, considerat cel mai mare jucător german al tuturor timpurilor) și antrenorii excepționali care au condus echipele clubului (dintre care îi amintim pe Constantin Lache, Constantin Jude, Gabriel Zugrăvescu, Victor Chița, Otto Hell) sunt dovezi grăitoare a ceea ce a insemnat performanța la Politehnica Timișoara.

„Sărbătorirea celor 70 de ani de handbal în Politehnica Timișoara este un moment de o imensă satisfacție, o neprețuită bucurie și mai ales o mărturie a existenței noastre, a acestei mari familii ai cărei membri, generații și generații de oamenii dedicați handbalului, au cultivat cu perseverența valorile spiritului Politehnicii: performanța, moderația, echilibrul, civilitatea, solidaritatea, responsabilitatea și profesionalismul”, a precizat prof.univ.dr.ing. Viorel-Aurel Șerban, rectorul Universitatii Politehnica Timisoara.

REMEMBER (FOTO): Handbalul feminin timișorean, încotro? Amintirea derby-urilor locale din anii ’90

În 1990, Timișoara avea patru echipe de handbal feminin în primele două eșaloane • În 1993/1994, două echipe au reprezentat Timișoara pe prima scenă feminină: Politehnica AEM și ILSA • Nena Pasmatex, Marcelini, Videocolor, nume de mult uitate • Ne apropiem de consemnarea unui deceniu întreg de absență a Timișoarei din prima ligă de handbal feminin

Handbalul timișorean începe să se ridice la nivelul propriei tradiții, cel puțin la masculin. Politehnica Timișoara a reușit o clasare pe podium după exact 25 de ani, obținând astfel dreptul de a participa la a doua competiție continentală, Cupa EHF. La feminin, mai are de așteptat până să tânjească măcar speranțe spre o participare în Liga Națională. Cu o singură echipă în Divizia A, și aceea fără ambiții de promovare, semicercul feminin timișorean trăiește doar din amintiri. Trofeele, promovările, derby-urile timișorene de altădată nu se mai zăresc decât în paginile îngălbenite ale ziarelor vremii ori în poze cu zimți.

Până în jurul anului 2000, harta handbalistică a orașului nu a fost întotdeauna extrem de spectaculoasă, ci mai degrabă ofertantă. De aceea, în ciuda performanțelor reușite de Politehnica în sezonul trecut, peisajul rămâne unul sumbru. Iar asta prin prisma lipsei aproape totale a handbalului feminin, care trăiește astăzi doar prin CS Universitatea de Vest, o formație de mijloc clasamentului în eșalonul secund, fără speranțe de mărire în viitorul apropiat.

Despre anonimatul în care se zbate de ani buni handbalul feminin din Timișoara, site-ul nostru a relatat în nenumărate rânduri (1), (2), (3), (4). Așadar, fără alte comentarii, să vedem cum arăta „piramida” handbalistică a Timișoarei în primăvara anului 1990:

La feminin, chiar dacă Timișoara avea să traverseze, în anii ’90, o perioadă de declin, departe de gloria Universității lui Constantin Lache, orașul a fost aproape an de an reprezentat pe prima scenă. La un moment dat, chiar de două echipe, Politehnica AEM și ILSA, care au luat parte împreună la ediția 1993/1994 a Ligii Naționale. A fost o perioadă în care orgoliile personale dintre conducerile clubrilor timișorene și dintre antrenori au stopat dezvoltarea uneia sau alteia dintre grupări, care să tindă spre marea performanță. Aria de selecție continua să fie însă extrem de vastă, comparativ cu ceea ce avem în momentul actual.

Constructorul, unul dintre cluburile importante ale handbalului feminin timișorean, a dispărut în primii ani de după Revoluție

În sezonul în care s-a făcut trecerea de la socialism la democrație, 1989/1990, Constructorul Timișoara a retrogradat din primul eșalon, iar apoi a continuat să activeze în eșalonul secund, sub numele Timcon Timișoara. Iată și câteva nume care au evoluat pentru roș-albastre la acea ultimă aventură în elită: Lili Cojocărița, Torjoc, Rădoi, Stancov, Tomuleac, Văipan, Ionescu, Simion, Pasăre, Palici, Stot, Axinte.

În același sezon, în Divizia B se luptau trei echipe timișorene: Electromotor, AEM și ILSA. Ultimele două chiar au fost în calculele promovării în Divizia A, acolo unde nu avea să ajungă însă niciuna dintre ele. Să trecem în revistă unul dintre derby-urile locale, disputat în martie 1990 la Sala Olimpia: AEM – ILSA 22-26 (13-9). Textilistele, care au întors soarte jocului după pauză, au înscris prin Bujac 9, Mitu 5, Dincă 5, Stelescu 3, Supleceanu 2, E. Coman 1 și Tulic 1. Pentru AEM, pregătită de fostul handbalist al Politehnicii, Adrian Diliță, au punctat Popa 7, Suto 4, Nedelca 3, Androhovici 3, Pop 2, Trițoiu 1, Moraru 1 și Busuioc 1. De asemenea, pentru Electromotor, care și-a disputat parțial meciurile de pe teren propriu în sala din Buziaș, evoluau nume ca Popescu, Duliga, Dop, Axente, Tudose, Mihoc, Goian, Giurgea, Costi etc.

Tabelul de mai sus ne indică și o serie de echipe din Campionatul Județean, unul extrem de puternic în vremea respectivă. Echipa Spumotim avea să dispară în primii ani de după Revoluție, însă Textila (sub denumirea întreprinderii, UTT) și 13 Decembrie (devenită Nena Pasmatex) aveau să evolueze ani buni în eșalonul al doilea.

***

Una dintre formulele Universității AEM Timișoara, de la mijlocul anilor 90. În picioare, primul din dreapta, legendarul Constantin Lache

Micșorăm arcul peste timp și ne întoarcem cu exact 20 de ani în urmă, la sezonul 1996/1997. În prima ligă, Universitatea AEM avea să reușească menținerea în Liga Națională. Pentru echipa condusă de Sorinel Voicu, ajutat de reputatul Constantin Lache, au evoluat, printre altele, Rica Torjoc, Laura Casian, Daniela Trucă, Stăncuța Domșa, Pop, Tudose, Muncilă ori Grigorof.

În Divizia B, puzderie de echipe timișorene, nu mai puțin de patru, dintre care se remarcă ILSA, care la finele acelui sezon avea să își recâștige dreptul de a juca în elită. Timișoara nu va avea însă două echipe în Liga Națională în sezonul 1997/1998, Universitatea AEM și ILSA unindu-se, pentru a rezulta ILSA „U” Timișoara.

12924435_205813556457856_3284293839160206670_n

Liliana Vass, una dintre jucătoarele importante ale Timișoarei din anii 90

Revenim la ediția 1996/1997 a Diviziei B și la ILSA Timișoara, care obținea promovarea pe prima scenă cu următorul lot: Melania Uveges, Dorina Matei (portari), Alina Grosu, Liliana Vass, Dalimira Stoicov, Cornelia Mihuț, Cristina Moțu, Daniela Iosub, Marcela Popescu, Mirela Săndică, Gabriela Stuparu, Dragoslava Stankov.

O echipă cu ambiții mari, dar care a avut o viață destul de scurtă, a fost Macelini Timișoara. Formația patronată de controversatul om de afaceri Mujea Marcelini (implicat și la echipa de rugby Universitatea în acea perioadă)a avut meritul de a lansa o serie de jucătoare tinere, talentate, având alături și câteva nume consacrate, toate sub bagheta antrenorului Zaharia Feneșan. Amintim câteva nume din lotul utilizat în acel sezon: Mariela Meseșan, Eniko Porge (portari), Ilonca Iacob, Simona Axinte, Adina Petrilă, Elena Văipan, Corina Antoneag, Monica Bahuczki, Cornelia Craiu, Liliana Tarbancea.

Marcelini Timișoara, înaintea unui meci la Sala Olimpia, în 1996. De la stânga la dreapta, Simona Axinte, Mariela Meseșan, Monica Bahuczki, Elena Văipan, Adina Petrilă

O prezență constantă în eșalonul secund în anii ’90 a fost și Nena Pasmatex. În acea perioadă, printre cei ce au pregătit echipa a fost și Nebojsa Iorgovan, cunoscut de pe vremea când activa ca jucător și antrenor la echipa de… fotbal Modern. Așadar, în ediția 96/97 au jucat pentru Nena, printre altele, Minodora Mirică, Agatha Popescu (portari), Ramona Fărcaș, Lenuța Szabo, Loredana Pintilie, Lavinia Bezinariu, Carmen Covaliu, Elena Bădiță, Diana Vlad, Elena Rovența, Corina Varga, Diana Orbulescu etc.

O fotografie surprinsă ceva mai târziu, în 1998, la un meci între Nena Pasmatex (albastru-negru) și ILSA (alb-roșu)

Tot în acel sezon, am mai regăsit-o printre competitoare și pe Videocolor, club a cărei secție de handbal fete se apropia însă de destrămare. Clubul le-a avut la dispoziție pe Cristina Murariu, Maria Pan (portari), Mihaela Pâslea, Nicoleta Pătruț, Simona Șerban, Iolanda Horvath, Ilinca Pătrulescu, Nicoleta Topală, Ilonca Laza etc.

Au fost vremuri în care Sala Olimpia găzduia adevărate maratoane handbalistice, iubitorii acestui sport luând loc în tribune la primele ore ale dimineții, pentru a părăsi sala spre după-amiază. De pildă, avem orarul unui astfel de „colocviu handbalistic”, organizat în luna decembrie a anului 1996:

Ora 9.00 ILSA Timișoara – Videocolor Timișoara 32-26 (14-12) – Divizia B feminin
Ora 10.15 Marcelini Timișoara – Blănuri Oradea 31-19 (12-11) – Divizia B feminin
Ora 11.30 Nena Pasmatex Timișoara – Remin Deva 18-26 (10-14) – Divizia B feminin
Ora 12.45 Universitatea Timișoara – Siderurgica Hunedoara 34-31 – Divizia B masculin

Din păcate, fondul mare de jucătoare talentate de care a dispus Timișoara în anii ’90 nu a fost valorificat. Din 2000 încoace, orașul nu a mai trăit decât două prezențe episodice în Liga Națională ale clubului Universitatea, în 2004/2005 și 2006/2007, echipa retrogradând de fiecare dată după promovare. Ne apropiem, cu pași repezi, de consemnarea unui deceniu de absență al Timișoarei în elită, o rușine fără margini pentru o urbe cu 11 titluri în palmares în handbalul feminin, plus o finală de Cupa Campionilor Europeni, disputată de Universitatea regretatului Constantin Lache în îndepărtatul an 1973. În ultimii zece ani, handbalul feminin timișorean s-a scufundat într-un anonimat crunt, tot din cauza unei distructive lupte a orgoliilor. Iar la nivel de autoritate publică, înființarea unei echipe de performanță nu a fost menționată decât într-o postare zeloasă a primarului, pe o rețea de socializare, imediat după ce echipa națională a României a câștigat finala mică a precedentului Campionat Mondial. În rest, liniște și pace…

REMEMBER | A fost o vreme când Timișoara respira aerul unei finale de Cupa Campionilor Europeni

Handbalistele de la Universitatea Timișoara au disputat finala Cupei Campionilor Europeni în 1973

Handbalul feminin din România trăiește cel mai bun moment din ultima jumătate de veac, la nivelul echipelor de club. CSM București a cucerit ieri Liga Campionilor, după o finală electrizantă la Budapesta, contra maghiarelor de la Gyor, decisă la aruncările de la șapte metri și readuce în țară trofeul pe care l-au mai cucerit Știința București, în 1961, și Rapid București, în 1964. Aerul tare al unei finale în cea mai importantă competiție intercluburi l-a respirat însă și o formație timișoreană. La 1 aprilie 1973, la Bratislava, Universitatea lui Constantin Lache era întrecută cu 17-8 de gruparea care domina autoritar la acea vreme semicercul feminin european, Spartak Kiev. În ciuda eșecului din finală, performanța remarcabilă a timișorenelor, din urmă cu 43 de ani, pare desprinsă din altă dimensiune, în condițiile în care tot în acest an marcăm un deceniu de la ultima promovare pe prima scenă a unei formații timișorene.

Portalul nostru a scris în mai multe rânduri, de-a lungul ultimilor ani, despre situația rușinoasă în care a ajuns disciplina care a adus cele mai multe titluri naționale în Timișoara și singura în care o reprezentantă a orașului de pe Bega a disputat o finală europeană! De aproape 10 ani, reprezentanta (sau reprezentantele) Timișoarei nu fac altceva decât să orbiteze în zona mediană a clasamentului din liga secundă, fără perspective de promovare în Liga Națională, iar meciurile de handbal feminin din orașul de pe Bega se desfășoară într-un anonimat total, cu un public restrâns, format doar din apropiați ai jucătoarelor.

Situația se prezenta cu totul altfel în urmă cu patru decenii și în ceea ce privește interesul timișorenilor pentru handbalul feminin. Firește, erau alte vremuri. Universitatea Timișoara a cucerit 10 titluri naționale în handbalul în 7, între 1964 și 1978. Echipa formată de regretatul Constantin Lache domina întrecerea internă și dădea osatura echipei naționale. Își mai amintește cineva astăzi de Cristina Metzenrath, Terezia Popa, Nadira Ibadula ori Iolanda Rigo? Poate pe alte meleaguri, pentru că la Timișoara cu siguranță nu, având în vedere modul în care a fost lăsat să se degradeze acest sport pe Bega.

Să ne referim, așadar, la sezonul 1972/1973 din Cupa Campionilor Europeni, cel în care Universitatea a ajuns până în finala competiției. Startul a fost cu noroc, timișorencele calificându-se în sferturile de finală fără joc, după ce gruparea italiană Staos Pessacati s-a retras din întrecere. „U” avea să demonstreze însă că își merita din plin locul în turul următor, tranșând cu o dublă victorie sfertul de finală cu danezele de la Fredriksberg Copenhaga: 13-10 la Timișoara și 11-8 în deplasare.

În penultimul act, Universitatea a dat peste o forță a handbalului feminin european, gruparea est-germană SC Leipzig. Adversara bănățenelor cucerise Cupa Campionilor în 1966, iar în precedenta ediție a întrecerii ajunsese până în finală, fiind învinsă de super-echipa numită Spartak Kiev. Însă pe 25 februarie, în sala din Leipzig, „studentele” din Timișoara au opus o rezistență fantastică, au controlat jocul per ansamblu și s-au întors acasă cu un rezultat prețios, o remiză, 9-9. Ibadula (3), Metzenrath (2), Popa (2), Rigo (1) și Hrivnak (1) au contribuit la egalul care conferea Universității prima șansă la calificare, în returul programat în Sala Olimpia din Timișoara la 17 martie 1973.

Cerere pentru 10.000 de bilete la returul semifinalei cu SC Lepizig

Vorbeam mai sus despre interesul mare pe care îl stârneau la Timișoara meciurile susținute de fetele lui Constantin Lache, fie că ele se disputau în Sala Olimpia sau în aer liber, pe malul Begăi, pe terenul situat vizavi de Universitatea de Vest. Însă un joc decisiv pentru calificarea în finala CCE a doborât orice record în ceea ce privește cererea de bilete. Iată ce scria cotidianul Sportul din 16 martie 1973, în avancronica meciului Universitatea – SC Leipzig: „La Timișoara, interesul pentru meci a atins cotele maxime. Sunt cereri pentru aproape 10.000 de bilete, capacitatea sălii depășind cu puțin 3.000 de locuri! Biletele au fost epuizate de acum câteva zile…”. Ne abținem de la comentarii suplimentare.

Instantaneu de la returul semifinalei CCE, „U” – SC Leipzig 7-7, într-o sală Olimpia ticsită (Foto: www.sporttim.ro)

Peste 3.000 de norocoși s-au înghesuit pe gradenele din Sala Olimpia, acoperind și scările tribunei, dar și pe cele de acces, până și un loc pe holul de intrare al arenei inaugurate cu doar patru ani în urmă fiind considerat un privilegiu pentru publicul de handbal de atunci din Timișoara. Iar fetele lui Constantin Lache nu au dezamăgit, reușind să obțină calificarea după o luptă strânsă cu gruparea din Leipzig. S-a încheiat 7-7, iar „U” obținea biletele pentru marea finală de la Bratislava, grație numărului mai mare de goluri înscrise în deplasare. Pentru campioana României au punctat Terezia Popa 4, Cristina Metzenrath 2 și Nadira Ibadula 1, în vreme ce un merit deosebit pentru calificare l-a avut portarul Cornelia Hristov, foarte sigură în intervenții. Pentru formația est-germană marcau Kahnt 3, Starke 2 și Junghaus 2.

Iată ce spunea antrenorul finalistei, Constantin Lache, imediat după meci: „Deși a fost vorba de o partidă cu miză mare, jocul s-a situat la un nivel bun. Au fost numeroase faze de handbal de certă calitate, din care s-au marcat goluri, ceea ce confirmă tehnica bună și ingeniozitatea jucătoarelor din ambele echipe. Așa cum era de așteptat, cele două formații au pus un accent deosebit pe apărare. Au existat, fără îndoială, în jocul nostru unele defecțiuni, dar numai cine nu a evoluat vreodată pe un teren de sport nu știe cât de mari sunt emoțiile, cât de greu te apasă pe umeri responsabilitatea într-o partidă cu o asemenea importanță. Ne bucură calificarea, dar în momentul de față ne domină dorința ca la Bratislava să obținem victoria în finală. Vom folosi la maximum timpul care ne-a mai rămas la dispoziție pentru a completa pregătirea echipei, iar acolo vom face totul pentru a izbândi în fața lui Spartak Kiev, formație aureolată de o impresionantă suită de victorii în CCE”.

Spartak Kiev a fost o nucă prea tare pentru Universitatea

Prima zi a lunii aprilie a anului 1973 a programat, la Bratislava, în sala „na Pasienkoch”, finala Cupei Campionilor Europeni. Pe de o parte, Spartak Kiev, forța dominantă a continentului, creația marelui antrenor sovietic Igor Turcin, iar de partea cealaltă, revelația ediției, Universitatea Timișoara. Formația bănățeană a ajuns în Bratislava cu două zile înaintea finalei, efectuând câteva antrenamente în sala de 5.000 de locuri din localitate. În zilele premergătoare meciului, au existat câteva emoții în ceea ce o privea pe Ibadula, care se resimțea încă din cauza unei gripe puternice. Dar, așa cum se va vedea, Nadira a fost una dintre cele mai bune jucătoare ale Universității, în cel mai important meci din istoria handbalului timișorean. Iată și lotul pe care Constantin Lache l-a deplasat în Cehoslovacia pentru finala CCE: Hristov, Simo – Popa, Metzenrath, Ibadula, Pișcu, Gavrilov, Hrivnak, Rigo, Onofraș-Stoicovici, Damian.

Imagine de la un meci de handbal al fetelor de la Universitatea, pe terenul aflat vizavi de UVT, în perioada de glorie a echipei lui Constantin Lache

La ora jocului, diferența a fost însă prea mare în favoarea formației din URSS, care s-a impus cu 17-8, având încă de la pauză un avantaj consistent, 8-3. Fetele lui Igor Turcin au început dezarmant, conducând cu 5-1 în minutul 15, un prim sfert de oră ce a frânt elanul formației timișorene. Universitatea a punctat prin Rigo 4, Ibadula 3 și Damian 1, în vreme ce pentru sovietice au înscris Turcina 5, Litoshenko 5, Draga 2, Makarets 2, Shevchenko 1, Mirosnik 1 și Bobrus 1. Iată ce nota, în ziarul Sportul, fostul mare gazetar Hristache Naum, cel ce asistase la finala de la Bratislava:

„Chiar dacă scorul este prea sever, el nereflectând diferența reală de valoare dintre cele două echipe, din cauza slăbiciunii timișorencelor, trebuie spus că Spartak Kiev este într-adevăr cea mai bună echipă de club din handbalul feminin mondial. Formația este alcătuită din jucătoare masive, cu o forță de șut ieșită din comun, care – în apărare – fac zid aproape de netrecut. Începând cu portarul Natalia Sherstiuk și încheind cu junioara Tatiana Makarets (care a împlinit 17 ani la 26 martie), fiecare dintre echipiere se situează la un nivel valoric foarte înalt. Universitatea Timișoara, având un gabarit inferior, cu un atac care n-a găsit decât rareori culoare de șut prin zidul fortificat al defensivei adverse, cu o apărare care n-a rezistat fizic (și, mai târziu, nici psihic) presiunii handbalistelor sovietice și cu un moral ce s-a dovedit din nou extrem de labil, era imposibil să învingă un team atât de solid, stăpân pe sine și pe situație. Cu mai multă stăpânire de sine, jucând la potențialul maxim, Universitatea Timișoara ar fi reușit, probabil, un scor mai strâns, o comportare mai aproape de veleitățile sale”.

Ultima Cupă a Campionilor Europeni, „opera” unui ex-timișorean

Până la succesul de ieri al CSM-ului din București, singurele formații românești care au cucerit Cupa Campionilor Europeni la handbal feminin se numeau (așa cum am specificat mai sus), Știința București (1961) și Rapid București. Triumful trupei din Giulești a fost realizat în 1964, după o finală câștigată la limită, 14-13, în fața puternicei formații daneze Helsingør IF.

Care e legătura dintre acest succes de răsunet al handbalului românesc și Timișoara? Antrenorul Rapidului, Gabriel Zugrăvescu. Între 1950 și 1954, Zugrăvescu a activat în orașul de pe Bega, practicând în paralel baschetul și handbalul, dar având un rol esențial în dezvoltarea semicercului timișorean. Ca jucător, Zugrăvescu a evoluat pentru Știința, avându-i drept colegi pe marii antrenori de mai târziu, Constantin Lache și Constantin Jude. În paralel, și-a început și activitatea de antrenor la echipa feminină a Științei, alături de care cucerea titlul național în 1953, la handbal în 11. Cu alte cuvinte, Gabriel Zugrăvescu a fost artizanul primului trofeu major din handbalul timișorean, având un rol esențial în fixarea acestei discipline drept una definitorie pentru mișcarea sportivă de pe aceste meleaguri.

REMEMBER | Handbalul timișorean, acum 40 de ani: Forță dominantă a României, izvor nesecat de talente

Fetele de la Universitatea Timișoara, în 1972

Site-ul nostru a semnalat periodic situația rușinoasă în care a ajuns sportul care a adus cele mai multe satisfacții Timișoarei. E vorba despre handbalul feminin, o ramură în care defuncta Universitatea Timișoara ocupă în continuare un loc fruntaș într-un clasament all-time al întrecerii interne. Asta deși orașul de pe Bega n-a fost reprezentat de aproape un deceniu pe prima scenă, iar șansele de revenire în prim-plan în viitorul apropiat tind către zero.

În acest moment, Timișoara are o singură reprezentantă în handbalul feminin de senioare, echipa CSU UVT, clasată la finele turului pe locul 7 (din 11 participante) în seria vestică a eșalonului secund. Departe, foarte departe de pretențiile la care ar obliga doar tradiția acestei discipline în oraș.

Universitatea Timișoara ocupă în continuare locul al doilea în topul campioanelor României, cu 10 titluri, câștigate în intervalul 1964-1978. E depășită doar de Oltchim Râmnicu Vâlcea, și ea trasă pe linie moartă după câștigarea celui de-al 19-lea titlu, în 2013. Formația studențească mai are în palmares o Cupă a României, în 1978 (prima ediție) și o finală de Cupa Campionilor Europeni, în 1973, pierdută cu 13-7 în fața puternicei Spartak Kiev.

Vom intra în cele ce urmează în lumea handbalului din Timișoara de acum exact 40 de ani. Vremuri în care presa sportivă încerca să deslușească secretele dominației orașului de pe Bega pe semicercul românesc. Iată o astfel de anchetă, publicată în Revista Stadion din iunie 1975, sub semnătura lui Călin Antonescu:

Cristina Petrovici aruncă și înscrie pentru „U”

Fără a întocmi un clasament, credem că nu greșim situând Timișoara pe un loc de frunte din punctul de vedere al dezvoltării și afirmării handbalului. Ce ne-a determinat să facem o astfel de apreciere?

Multe, foarte multe motive. Să începem cu tradiția handbalului de pe aceste meleaguri. Este suficient să amintim că, încă din primii ani de după cel dintâi război mondial, formații bănățene – din Timișoara, Recaș sau Lugoj – evoluau în turnee de „hazena” (un fel de handbal în 7) în orașe din Cehoslovacia sau Iugoslavia. Să continuăm cu stabilitatea cadrelor. Pe fondul unor astfel de tradiții trainice, activiștii voluntari, tehnicienii și chiar sportivii s-au arătat strâns legați de plaiurile lor, migrând greu spre alte zări ale țării, iar dacă au făcut-o, s-au întors în cele din urmă acasă. Exemple? Berechet! Să cităm mai întâi faptul că în această parte a țării trăiește cel mai vechi președinte de comisie județeană, inimosul dr. Mircea Ponoran, și că, de curând, un neobosit activist al handbalului timișorean, volubilul și veșnic tânărul Tiberiu Sfercociu, și-a sărbătorit 25 de ani de muncă neîntreruptă pe acest tărâm.

Am mai adăuga baza de mase, convingătoare nu numai prin numărul mare de practicanți ai handbalului din acest județ, cât mai ales prin dragostea cu care ei vin pe terenuri și iau parte la jocuri; numărul mare de competiții și buna lor organizare, direcție în care vom nota că există campionate județene de seniori cu două serii (promoție și calificare), de senioare, de juniori I (pe serii, cu 40 de echipe), de juniori II și de copii și că fiecare secție de handbal mai puternică organizează câte o întrecere amicală, cum este „Cupa Bega” la junioare și „Cupa de ciocolată” pentru copii, devenind tradiționale; tehnicienii, care prin priceperea, dar și prin eforturile pe care le fac zi de zi, au conferit handbalului timișorean valențe tehnice și tactice de necontestat. Edificatoare în acest sens este capacitatea unora din cei aproape 50 de antrenori existenți în județ (C. Lache, C. Jude, C. Popa sau V. Fărcaș), ca și a celor mai mulți dintre instructori, în rândul cărora se află câțiva pricepuți și harnici tehnicieni (M. Fassi, I. Lux, Gh. Șușa ș.a.)

Poate că mai există și alte izvoare ale valorii handbalului timișorean, în ansamblu, cel mai bun din țară, pentru că are cea mai valoroasă echipă feminină (Universitatea – proaspătă campioană), una dintre cele mai solide și cu perspective formații masculine (Politehnica) și fosta campioană de juniori a țării (Liceul nr. 4 Timișoara). Un trio care face mândria județului și în spatele căruia – să nu uităm – se află oameni, pe care – parfrazând titlul unei cunoscute pelicule – i-am numi „acei oameni minunați și… handbalul lor!”. Pe ei i-am iscodit în finalul unui popas timișorean, rugându-i să ne răspundă la un interviu colectiv. Adică la un interviu cu o singură întrebare: CARE SUNT IZVOARELE SUCCESELOR HANDBALULUI TIMIȘOREAN?

„În primul rând, o subliniere: rezultatele generale puteau fi mai bune, având în vedere condițiile create handbalului în județul nostru, ca și tradiția existentă aici. Faptul că ne situăm, totuși, pe un loc fruntaș în țară se explică prin buna organizare a muncii, prin dragostea cu care lucrează oamenii, prin numărul mare de competiții”. (Conf. univ. Petre Stanciu, președintele clubului Universitatea Timișoara)

„Explicațiile succeselor noastre? Dacă este să le căutăm cu atenție, atunci în mod cert le vom găsi, înainte de toate, în entuziasmul cu care oamenii handbalului timișorean activează și se străduiesc zi de zi”. (Dr. Mircea Ponoran, președintele Comisiei Județene de Handbal Timiș)

„Părerea mea este că una din principalele explicații ale progresului handbalului bănățean o constituie calificarea tehnicienilor și, mai ales, calitatea muncii depuse de aceste cadre de bază. Există, desigur, și alte explicații…” (Conf. univ. Romulus Pomoje, președintele secției de handbal Politehnica)

Regretatul Constantin Lache, în centrul grupului de jucătoare de la Universitatea, după câștigarea titlului din 1976

„Am învins datorită unei bune munci de selecție, ceea ce a determinat apariția a numeroase valori. Dincolo însă de această considerație, se află munca tuturor celor ce se străduiesc pentru afirmarea handbalului timișorean”. (Prof. Constantin Lache, antrenorul echipei feminine Universitatea)

„Așa cum alte regiuni din țară sunt cunoscute pentru diferite activități sportive, Banatul s-a făcut cunoscut prin handbal. În orice sat am merge, vom găsi echipe de handbal. De aceea, pentru noi, fiecare școală este o sondă care ne dă talente…”. (Prof. Constantin Popa, directorul Liceului nr. 4 Timișoara)

„Cred că înainte de orice, handbalul timișorean a fost propulsat datorită tradiției și calităților fizice specifice tineretului din această zonă”. (Tiberiu Sfercociu, antrenor la Școala Sportivă Timișoara)

Ne vom hazarda noi, cei de astăzi, la câteva concluzii. În materialul reprodus mai sus, atât autorul anchetei, cât și cei intervievați scot în evidență multitudinea de competiții, mai cu seamă cele de la nivel juvenil. Competiții care s-au rărit dramatic în ultimii ani. O cauză ar fi și dispariția handbalului sătesc, chiar dacă în Timiș încă mai există un campionat județean. În fine, se vorbea, în 1975, de entuziasmul celor din jurul handbalului de pe aceste meleaguri. Unul care, cel puțin în cazul celui feminin a lipsit cu desăvârșire. Totul plecând de la conducătorii cluburilor, care au lăsat să moară pe capete puzderia de echipe existente în Timișoara chiar după 90, totul culminând cu îngroparea Universității într-un crunt anonimat.

Handbalul feminin din Timișoara, în fața unui nou început! Va echivala și cu ieșirea din anonimat?

Un panou aflat și astăzi pe holul Facultății de Educație Fizică și Sport din Timișoara, pe lângă care mulți au trecut și prea puțini l-au înțeles.

În această vară s-au produs schimbări majore în peisajul handbalului feminin din Timișoara. Din sezonul 2015/2016, orașul de pe Bega va fi reprezentat la nivelul celui de-al doilea eșalon de o singură echipă: CS Universitatea de Vest, grupare nou-fondată, care concentrează valorile de la fostele C.S. și „U”, care au orbitat în ultimele sezoane în subsolul Diviziei A.

În această vară, secția de handbal de la CS Universitatea a fost transferată la nou-fondatul club sportiv al Universității de Vest. Tot acolo, au ajuns și alte secții, mai mult sau mai puțin marginalizate sub tutela fostului club, precum cele de volei masculin sau șah. După ani buni, în care Timișoara handbalistică a fost reprezentată în eșalonul al doilea de două echipe, niciuna însă capabilă să scoată capul la suprafață, noua echipă, CS UVT, concentrează jucătoare de la fostele CS Timișoara și Universitatea, fiind pregătită de profesorul Sorinel Voicu.

Cel puțin la nivel declarativ, conducerea noului club (și, în speță, a Universității de Vest) promite un viitor mai bun pentru handbalul feminin timișorean. Iar asta după 15 ani scurși din noul mileniu care au însemnat afundarea mai mult decât rușinoasă a unui sport care a adus glorie orașului. Mai mult decât atât, e sportul de echipă care a adus cele mai multe trofee pe Bega.

Vechea echipă Universitatea, care făcea furori pe plan intern și extern în anii 60-70, se afla tot sub tutela actualei UVT. Cu alte cuvinte, înseamnă o revenire la matcă pentru secția de handbal feminin, pornită pe o spirală descendentă odată cu legile confuze de la începutul anilor 90, care au fărămițat toate cluburile universitare ale orașului, concentrând secțiile sub umbrela unei entități centrale, finanțată direct de la Minister.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani pe semicercul feminin din Timișoara nu poate fi catalogată altfel decât o rușine. O cruntă bătaie de joc, despre care site-ul nostru a scris în repetate rânduri. Din 2000 încoace, Timișoara nu a fost reprezentată decât în două ediții ale primului eșalon, ultima oară în 2006/2007. De fiecare dată, a fost vorba despre o promovare urmată de o retrogradare rapidă în eșalonul secund. Iar ultima tentativă de revenire în prim plan a fost consemnată în 2012, când CS Timișoara ar fi avut dreptul de a participa la barajul de promovare, dar din cauza lipsurilor din visterie și chiar din lot, nu s-a înscris.

CS UVT își propune construcția unei echipe competitive, formată din talente locale, care în câțiva ani să readucă Timișoara acolo unde îi este locul de drept, în elită. Iar asta deoarece tradiția vechii Universitatea obligă. Fosta grupare studențească figurează și astăzi pe locul al doilea într-un clasament all-time al numărului de titluri câștigate: 11 (!), depășită fiind doar de Oltchim Râmnicu Vâlcea, cu 19 trofee.

Până la conformarea noii echipe a Timișoarei, să ne amintim de momente frumoase și oameni prea ușor uitați de cei ce s-au ocupat de destinele acestui sport în ultimii ani:

1969 Fază de joc, dintr-un meci Universitatea Timișoara – Rapid București

1972 – Opt dintre componentele Universității: (de la stânga, la dreapta) Cristina Metzenrath, Elena Onofraș, Elisabeta Simo, Edeltraut Franz-Sauer, Hilda Hrivnak, Terezia Popa, Gerlinde Oprea, Ibadula Nadire.

1975 Universitatea Timișoara, în 1975, la câștigarea titlului cu numărul 8! De la stânga la dreapta – sus: Doina Cojocaru, Cristina Petrovici, Iolanda Câmpeanu, Constantin Lache (antrenor), Terezia Popa (căpitanul echipei), Cornelia Hristov-Iepure, Lidia Stan; jos: Niculina Iordache-Sasu, Elisabeta Ionescu, Nadire Luțaș, Elena Gheorghe.

1975 Meci de handbal al Universității, pe terenul situat vizavi de Universitatea de Vest

Timișoara, spre al șaptelea sezon consecutiv de anonimat în handbalul feminin! Cât mai durează rușinea?

Cele două echipe de handbal feminin ale Timișoarei au intrat pe ultima sută. Sâmbătă începe noul sezon în liga secundă, iar startul programează, din nou, duelul direct, CS Timișoara – Universitatea. Un duel ce anul trecut s-a dus însă în subsolul ierarhiei, iar premisele pentru noua stagiune nu par deloc favorabile. Când vom putea oare vorbi despre un reviriment al handbalului feminin în Timișoara? Când se va opri seria de sezoane fără orașul de pe Bega pe prima scenă? Cum a ajuns capitala Banatului în această situație ridicolă, după ce decenii la rând era printre principalele centre ale acestui sport?

Răspunsul la întrebările de mai sus nu le avem noi. Le au cei au în mână pâinea și cuțitul. Sau cei ce au împins, prin ignoranța lor, handbalul timișorean într-o direcție de neimaginat în urmă cu nu foarte mulți ani. În primăvară, aflat într-o vizită pe Bega, președintele FRH, Cristian Gațu, afirma amar: „Simona Arghir și Doina Cojocaru se răsucesc în mormânt”, făcând referire la situația dezastruoasă a acestei ramuri din capitala Banatului. Ani la rând, Timișoara a avut câte două reprezentante pe prima scenă, iar în eșaloanele inferioare o puzderie de echipe între care se încingeau derby-uri spectaculoase și încrâncenate. Universitatea încă se mai află pe locul secund în clasamentul all-time al campioanelor României, după Oltchim. Acum câteva decenii, marile forțe ale handbalului european pășeau cu inima cât un purice în sala Olimpia. Astăzi, peisajul e dezolant. Două echipe în eșalonul secund, niciuna dintre ele cu perspective de a spera măcar la accederea în elită.

Ultimul bal în primul eșalon

Liga Națională a pornit deja la drum, aceasta fiind cea de-a șaptea ediție consecutivă fără o reprezentantă a Timișoarei. Ultima aventură în elită a orașului de pe Bega s-a consemnat în ediția 2006/2007. Universitatea, rămasă atunci singura echipă de seniorare a urbei, reușea să revină după o pauză de doar un an în prima divizie. Sezonul a început cu Tiberiu Puta la cârmă, s-a încheiat cu Sorinel Voicu pe banca suferințelor, însă deznodământul a fost previzibil. Locul 13, retrogradabil, cu doar 6 puncte în cont, la 9 lungimi în spatele primei formații de deasupra liniei, HC Zalău.

Echipa timișoreană disputa ultimul joc în eșalonul de top al României la 2 mai 2007, în deplasare la Mureșul Târgu Mureș, formație ce avea să încheie sezonul fără punct în clasament. Universitatea s-a despărțit așadar de elită cu o victorie externă, scor 32-28, marcatoarele trupei bănățene fiind Roman-Picu – 8 goluri, Calu – 6, Iovănescu – 5, Râmbu – 4, Ionescu – 4, Ignat – 4 și Drăgan – 1.

2006 – Universitatea – Oltchim
(foto: Nyugati Jelen)

În acel sezon, publicul timișorean a venit pentru ultima oară în număr mare la sala Olimpia pentru un joc de handbal feminin. Se întâmpla într-o după-amiază de joi, pe 26 octombrie 2006, atunci când Oltchim Râmnicu Vâlcea sosea cu toate pleiada de vedete pe Bega pentru o victorie sigură. A fost 45-23 pentru gruparea antrenată de Gheorghe Tadici, la pauză 19-11. Să recapitulăm însă marcatoarele celor două team-uri din acest joc:

Universitatea: Turnea – 6, Ionescu – 5, Roman 5, Râmbu – 3, Balica – 2, Crapciu – 1 și Calu – 1.

Oltchim: Gâlcă – 16, Nechita – 9, Vădineanu – 3, Maier – 3, Luca – 3, Gheorghe – 3, Ardean-Elisei – 3, Manea – 3, Lecușanu – 1, Beșe – 1.

Constantin Lache

17 sezoane consecutive pe podium

Dacă în prezent vorbim despre cel de-al șaptelea sezon consecutiv fără echipă în prima ligă, în anii 60-70 nimeni nu își putea imagina vreodată o asemenea situație. Asta pentru că Universitatea Timișoara, pregătită mai întâi de Victor Chița și apoi de Constantin Lache, a petrecut 17 sezoane la rând pe podium. În acest răstimp, studentele din Banat au cucerit 10 titluri de campioană, terminându-și șirul de victorii cu o serie de patru sezoane câștigate la rând, între 1975 și 1978.

Deși primul eșalon feminin nu avea decât 10 și mai apoi 12 echipe în acei ani, era loc și de încă o grupare timișoreană. Constructorul, pregătită ani la rândul de Vasile Fărcaș, a însoțit Universitatea în elită vreme de opt sezoane. În ultimii ani de comunism, a fost chiar singura reprezentantă a orașului în prima divizie, după dispariția Universității de pe harta eșalonului de elită. În prima jumătate a anilor 80, a apărut în prima ligă o altă formație timișoreană, AEM, care avea să reziste trei sezoane, fiind condusă de artizanul marilor performanțe de la Universitatea, Constantin Lache.

Terenul de handbal Constructorul, așa cum arată astăzi

Începutul sfârșitului

Anii 90 au dat primele semne ale declinului handbalului timișorean. Dar nici măcar atunci nu se întrevedea un dezastru de proporțiile celui de astăzi. În sezonul 1992/1993, Timișoara avea, pentru ultima oară, două reprezentante pe prima scenă. Ambele s-au luptat la retrogradare, dar nu s-a salvat decât Poli AEM, în vreme ce ILSA, clasată pe 12, a luat drumul ligii secunde.

Un amănunt interesant vine din anul 1995, atunci când ILSA retrograda din nou în eșalonul secund, după doar un an de la promovare, lăsând Timișoara fără reprezentantă pe prima scenă. Chiar și așa, echipa textilistă a dat o jucătoare la echipa națională pentru Campionatul Mondial, găzduit de Austria și Ungaria, acolo unde tricolorele au ocupat poziția a șaptea. E vorba despre centrul Corina Ciolacu, pe atunci în vârstă de 22 de ani. Ulterior, ea a mai jucat la Rapid, după care a ajuns la Nurnberg, unde a fost antrenată tot de un timișorean, Herbert Muller.

Timișoara a mai avut o perioadă de secetă comparabilă cu cea din prezent între 1999 și 2004, după retrogradarea echipei Universitatea ILSA în eșalonul secund. Formația ce purta numele Industriei Lânii, ultima secție rămasă în viață din respectivul club sportiv, a fost la un pas de revenirea pe prima scenă la finele ediției 2001/2002. Atunci, ILSA s-a clasat pe 3 la un baraj de promovare în urma căruia Astral Poșta Câlnău și CSM Sibiu urcau în elită. Pe poziția a patra s-a clasat Spartac Venus Apa Nova București.

Universitatea, Constructorul, AEM, ILSA. Cele patru formații ce au reprezentat Timișoara de-a lungul anilor pe prima scenă a handbalului feminin. A trecut vremea titlurilor succesive, a emoțiilor unei finale de Cupa Campionilor, chiar și a simplelor dueluri de prim eșalon. Nu ne rămâne decât prezentul sumbru și perspectiva unui derby strict geografic, între CST și Universitatea. Din 2000 încoace, Timișoara n-a mai scos capul decât de două ori din „hăul” eșalonului secund, ajungând de râsul întregii țări. Așadar, se cuvine să repetăm întrebarea din titlu: Cât mai durează rușinea?

40 de ani de la o performanță de neimaginat în Timișoara de astăzi

Pentru cei care cunosc starea actuală a handbalului feminin de pe Bega, ar putea suna ca o păcăleală. Ei bine, e cât se poate de adevărat. La 1 aprilie 1973, Universitatea Timișoara disputa, la Bratislava, finala Cupei Campionilor Europeni. Calendaristic, au trecut doar 40 de ani, însă privind la ce s-a ales de acest sport în capitala Banatului, parcă și războaiele dacicie ni se par de dată mai recentă.

Așa arată astăzi sala în care „U” disputa finala CCE, în 1973

Dacă e să ne referim strict la sport, timișoreanul a ajuns să se fălească doar cu realizările din trecut. Clipe de glorie, despre care mulți doar au citit sau au auzit din poveștile părinților ori bunicilor. Cu mici excepții, sportul de pe Bega s-a scufundat în mediocritate și chiar anonimat. Iar autoritățile locale se felicită pentru realizări aflate doar pe hârtie, și acelea cu o miză minusculă.

În urmă cu exact 40 de ani, Timișoara era implicată în cel mai important joc al continentului la handbal feminin. La Bratislava, jucau cu trofeul Cupei Campionilor Europeni pe masă, deținătoarea acestuia, Spartak Kiev, și Universitatea lui Constantin Lache, o grupare ce la vremea respectivă domina cu autoritate semicercul românesc. Un moment pe care astăzi ne e greu să ni-l și imaginăm, în condițiile în care, cele două grupări divizionare ale orașului se zbat în a doua jumătate a ligii secunde, fără absolut nicio perspectivă.

Constantin Lache, făuritorul multiplei campioane de la Timișoara

În primăvara lui 1973, campioana României, Universitatea Timișoara, a izbutit o campanie de senzație în cea mai importantă competiție continentală. Din optimile întrecerii, s-a calificat, fără joc, în fața italienilor de la Staos Pessacati, grupare ce nu s-a mai înscris în CCE. Sferturile de finală au scos însă la iveală o grupare bănățeană în vână, care avea să se califice în „careul” de ași cu o dublă victorie în fața echipei Fredriksberg Copenhaga: 13-10 la Timișoara și 11-8 în Danemarca. În semifinale, timișorencele au avut o misiune mult mai grea, în fața grupării est-germane SC Leipzig, în fața căreia s-au calificat fără să învingă: 7-7 în sala Olimpia și 9-9 pe tărâm nemțesc.

Cristina Metzenrath („U” Timișoara): 103 selecții și 149 de goluri la echipa națională

Marea finală, programată în sala „na Pasienkoch” din Bratislava, le-a opus pe Universitatea Timișoara și Spartak Kiev, grupare ce câștigase competiția și cu un an în urmă. De altfel, trupa din actuala capitală a Ucrainei era, la vremea respectivă, principala forță din handbalul feminin european, construită de marele antrenor Igor Turcin. Fetele lui Constantin Lache nu au reușit să reziste asaltului sovietic și au rămas destul de rapid în urmă, având la pauză un deficit de 5 goluri (3-8). Până la final, Spartak s-a detașat, terminând jocul cu un ecart de nouă lungimi, 17-8.

În formația timișoreană, se remarcau în mod special Cristina Metzenrath și Hilda Hrivnak, titulare în echipa națională, vicecampioană mondială în același an. Nu trebue uitat nici făuritorul echipei de aur a Timișoarei, Constantin Lache, de la a cărui dispariție se vor împlini, în august, trei ani.

În anii ’60-’70, Universitatea Timișoara a cucerit 10 titluri de campioană națională, performanță pe care a reușit să o depășească doar Oltchim Râmnicu Vâlcea. Un amănunt ce ar trebui reamintit zilnic tuturor celor ce se fac responsabili de distrugerea aproape totală a acestei discipline pe Bega.

Prăbușirea unei tradiții: handbalul feminin din Timișoara

Un panou mare, înțesat cu fotografii vechi, în alb și negru, fură pentru câteva clipe privirile celor care trec prin holul Facultății de Educație Fizică și Sport. Sunt handbalistele Universității, campioane naționale în sezonul 1968/1969, sub conducerea profesorului Constantin Lache. De atunci au trecut aproape 45 de ani. Dar privind la starea actuală a handbalului feminin din oraș, ni se pare că a trecut cel puțin un secol…

Cum și-a împins Timișoara spre mediocritate o ramură care îi aducea 11 titluri de campioană? Cum a ajuns în anonimat Universitatea, un club al cărui palmares e depășit astăzi doar de Oltchim? Cum se face că orașul de pe Bega nu mai există în handbalul feminin decât prin două grupări semi-amatoare, situate în a doua jumătate a ligii secunde? Răspunsurile nu sunt din păcate la noi, dar putem încerca o retrospectivă a lumii handbalistice din Timișoara de după revoluție.

1990-2000

Deși era deja departe de gloria anilor ’60-’70, handbalul feminin timișorean s-a obișnuit cel puțin cu prezențe constante în prima ligă. În prima decadă de democrație, formațiile Poli AEM și ILSA au orbitat între primul și al doilea eșalon, găsind resurse de a reveni aproape după fiecare cădere. O situație nu extraordinară, dar la care astăzi nici nu mai îndrăznim să visăm.

1990/1991 Primul sezon disputat integral după revoluție și pe care iubitorii sportului pe semicerc și-l vor aminti întotdeauna, grație titlului câștigat de băieții de la Politehnica. La feminin însă, orașul de pe Bega n-a avut nicio reprezentantă, însă în primăvara lui 1991 avea să obțină promovarea Poli AEM.
1991/1992 Poli AEM reușește cu dificultate să se mențină în prima ligă, câștigând lupta pentru supraviețuire cu Rulmentul Brașov și CSM Sfântu Gheorghe. În același sezon, din Divizia B se ridică o altă formație timișoreană, ILSA.
1992/1993 Fără îndoială, cel mai bun sezon pentru handbalul feminin timișorean de la revoluție încoace. Orașul de pe Bega e reprezentat de două grupări în elită. Poli AEM are parte de un sezon fără emoții, terminând întrecerea pe locul 8. În schimb, ILSA Timișoara nu rezistă în primul an de Divizia A și retrogradează de pe penultima poziție, depășind doar Voința Râmnicu Vâlcea.
1993/1994 Rămasă singură în primul eșalon, Universitatea AEM are parte de un sezon dezastruos, soldat cu o retrogradare de pe ultimul loc. În primăvara lui 1994, are însă loc schimbul de ștafetă, ILSA obținând promovarea după doar un sezon petrecut în „B”.
1994/1995 La fel ca și după ultima promovare, ILSA nu reușește mai mult de un loc 11 în Divizia A. Timișorencele câștigă lupta cu Textila Buhuși, însă nu reușesc să salte peste CSM Iași, pentru a se salva de la retrogradare. Un nou schimb de ștafetă și în această primăvară, Politehnica AEM promovând la limită, alături de Fibrex Săvinești și CFR Cora Craiova.
1995/1996 Politehnica AEM rezistă cu brio în prima ligă, terminând campionatul pe locul 10, în fața retrogradatelor Universitatea Bacău și CFR Craiova.
1996/1997 Universitatea AEM își păstrează locul 10, cucerit în ediția precedentă, după o luptă strânsă pentru evitarea eșalonului secund, unde au ajuns în cele din urmă Arpechim Pitești și R.A.T. București. Din liga secundă urcă echipa Industriei Lânii.
1997/1998 Deși în mod normal Timișoara ar fi trebuit să fie reprezentată din nou, după câțiva ani, de două formații, sezonul avea să fie abordat de combinata ILSA Universitatea Timișoara. Gruparea bănățeană nu are emoții în a se menține în primul eșalon, terminând campionatul pe locul 9.
1998/1999 Începutul sfârșitului pentru handbalul feminin timișorean. ILSA Universitatea retrogradează de pe ultimul loc, lăsând orașul fără o reprezentantă în prima ligă pentru următorii cinci ani.

2000-prezent

Fără îndoială, cea mai neagră perioadă din istoria handbalului feminin din Timișoara. Încep să dispară, rând pe rând, formațiile de eșalon inferior. În sezonul 2001/2002, ILSA Universitatea e aproape de o revenire în elită, câștigând seria vestică de șase echipe din liga secundă. La baraj, a încheiat însă pe locul 3 din 4, Astral Poșta Câlnău și CSM Sibiu fiind grupările promovate. Titulatura „ILSA” dispare definitiv de pe harta sportului timișorean, odată cu închiderea fabricii, la doi ani după ce mult mai titrata secție de polo își închisese ușile pentru totdeauna.

Din 2000 încoace, Timișoara n-a mai bifat decât două sezoane în elită. În 2004/2005, Universitatea, rămasă doar cu sprijin ministerial, încheie întrecerea pe locul 14, ultimul, și ia drumul ligii secunde. Gruparea studențească se reorganizează rapid, iar în sezonul următor reușește să revină în primul eșalon, cu Tiberiu Puta pe bancă. Nici de această dată însă, aventura timișorencelor în Liga Națională nu durează mai mult de un sezon. În 2006/2007, Universitatea se clasează pe penultimul loc, devansând doar Mureșul Târgu Mureș, și ea tot o nou-promovată.

Timișoara traversează, așadar, cel de-al șaselea sezon consecutiv fără reprezentantă în prima ligă, o serie neagră fără precedent, ce va fi cu siguranță prelungită, în condițiile în care CST și Universitatea se află momentan în cea de-a doua jumătate a ierarhiei din liga secundă. Vara lui 2012 a reaprins totuși speranțele unei participări în elită, prin CS Timișoara, calificată la barajul de promovare, după ce a încheiat pe 2 competiția, în urma formației CSS Caracal. Numeroasele accidentări din lot l-au determinat însă pe antrenorul Sorinel Voicu să spună „pas” turneului pentru accederea în elită, în locul bănățencelor mergând formația din Târgu Mureș.

Vitrina de trofee

Titluri naționale la handbal feminin (în 7)

1964 Știința Timișoara
1966 Știința-Universitatea Timișoara
1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978 Universitatea Timișoara

Cupe ale României

1978 Universitatea Timișoara

Performanțe europene

1973 Universitatea Timișoara – finalista Cupei Campionilor Europeni (7-13 cu Spartak Kiev)

A uitat Timișoara (și) de handbal feminin?

Timișoara jubilează încă după titlul cucerit duminică de rugbyști. E și normal, iubitorul de sport din oraș n-a mai trăit o asemenea satisfacție din 1991. Sportul timișorean traversează un moment favorabil, care, dacă ar fi bine gestionat, ar putea duce la renașterea și a altor sporturi de mare tradiție, intrate de mult în adormire. Caz concret: handbalul feminin.

50 până la 100 de spectatori. Aceasta e asistența la meciurile de handbal feminin din Timișoara, indiferent că joacă Universitatea sau mai tânăra CS. În urmă cu trei-patru decenii, aceeași tribună era umplută până la refuz, iar pe parchet se practica aceeași disciplină.

Timișoara a avut odinioară o echipă ce a reușit să domine întrecerea internă aidoma Oltchimului de astăzi. Între 1968 și 1978, Universitatea, pregătită de regretatul Constantin Lache, reușea să câștige 9 titluri naționale. Ba mai mult, în 1973, a disputat o finală de Cupa Campionilor, pierdută la Bratislava în fața celei mai puternice echipe eurpene din acea vreme, Spartak Kiev. Anii au trecut, iar Timișoara a ajuns, din pretendentă la titlul de campioană continentală, în situația de a nu mai îndrăzni să spere nici măcar la promovarea în prima ligă.

Timișoara are, în acest moment, două echipe de handbal feminin, Universitatea și CS, însă ambele se zbat în anonimatul eșalonului secund. Deși anul trecut CS-ul lui Sorinel Voicu a obținut biletele pentru barajul de promovare, efectivul incomplet l-a determinat pe tehnician să renunțe la lupta pentru accederea în elită. Anul acesta, visul promovării s-a frânt după primele etape, în care echipa a demonstrat că e departe de nivelul etalat de formațiile din Deva sau Slatina.

„Foarte multe echipe s-au întărit cu jucătoare de la Centrul Național de Excelență. Sunt jucătoare care nu prea aveau unde să joace și au venit la echipele care trag la promovare. Într-adevăr, e o promovare mai ușoară, dar e destul de greu. Bătălia se va da între Deva și Slatina, plus alte câteva echipe ce pot încurca socotelile, cum ar fi Sebeș, Caracal și cele două echipe din Pitești. Oricum, dintre echipele pe care le-am întâlnit până acum, niciuna n-ar putea face față în Liga Națională”, a declarat Sorinel Voicu.

Tehnicianul lui CS Timișoara a încercat să găsească și o explicație pentru situația jenantă în care a ajuns un sport ce a adus în total 11 titluri pe Bega. „Mie nu-mi rămâne decât să dau fetelor un moral bun și să nu îmi ies din pepeni la un moment dat și să spun că am terminat-o cu handbalul. Eu nu prea sunt obișnuit să pierd. Orice aș face, îmi doresc să fiu printre primii sau măcar să nu îmi pară rău pentru ce transpir. Dar în situația asta, mă bat cu morile de vânt. Handbalul feminin nu e ajutat de nimeni, de mai bine de 15 ani, și chiar pot spune că am un aport de cam 80% pentru menținerea în viață a echipelor din oraș. La băieți s-au mai găsit oameni care să se îngrijească de Poli. Dar la noi jucătoarele nu vin, iar Liceul „Banatul”, cu părere de rău, nu a dat încă jucătoare pe care să te poți baza”, a msi spus Voicu.

Dacă la handbalul masculin, tricoul de joc al Politehnicii Timișoara e plin de sponsori, la fete ambele echipe joacă cu tricourile intacte, exact ca pe raftul din magazin. „Ca orice sponsor, nu pare tentat să dea bani pentru o asemenea echipă, când vede că e în liga a doua. Ce reclamă îi putem face noi? La baschet sunt jucători cu nume, echipa a câștigat trofee, a fost vicecampioană și pe acest fond a apărut și cea de-a doua echipă. La noi, spuneți-mi o fată formată în ultimii ani care e de performanță…”, a conchis Sorinel Voicu.

Dacă tot am vorbit despre titlul de la rugby, să ne amintim că nu mai departe de acum trei ani, „universitarii” se zbăteau într-o sărăcie lucie. Aproape toți jucătorii au fost nevoiți să-și găsească locuri de muncă alternative pentru a supraviețui, iar Dănuț Borzaș se zbătea să le asigure acestora măcar un acoperiș deasupra capului. Sosirea unui om ca Dan Dinu și emulația creată în jurul echipei din Ronaț le putem considera adevărate minuni, în contextul general al sportului timișorean. O situație la care handbalul feminin, voleiul sau poloul pe apă (dispărut complet de 12 ani) nici n-ar îndrăzni să viseze.

Doi ani fără Constantin Lache, creatorul celei mai de succes echipe a Timișoarei

În urmă cu doi ani s-a stins Constantin Lache. Personalitate marcantă a sportului timișorean, și-a legat numele de echipa de handbal feminin a Universității, cea mai titrată din istoria sportului de pe Bega.

În urmă cu exact doi ani, lumea handbalului timișorean era în doliu. Constantin Lache s-a stins din viață la 86 de ani. După o viață întreagă dedicată sportului, reputatul om de handbal se poate mândri cu performanțe pe care niciun antrenor din Timișoara nu le-a atins, indiferent de ramura în care a activat.

Constantin Lache (foto – în dreapta, alături de Constantin Jude) a fost artizanul primului trofeu din vitrina handbalului timișorean. În 1956, din postură de antrenor-jucător, a câștigat campionatul național de handbal în 11, cu echipa Științei. Au urmat apoi ani grei pentru, pe atunci, tânărul antrenor de handbal, care a fost suspendat din orice activitate în această ramură, datorită „originii nesănătoase”, el provenind dintr-o familie de chiaburi. În acest timp, s-a aflat pentru scurt timp la cârma echipei de baschet Știința Timișoara, cu care a cucerit Spartachiada în 1964.

A dominat handbalul feminin din România

Fărăr îndoială, cele mai mari succese din carieră, le-a cunoscut pe banca tehnică a echipei de handbal feminin Universitatea Timișoara, unde a fost instalat în 1967. În decurs de un deceniu, gruparea studențească a dominat autoritar întrecerea internă, cucerind nu mai puțin de opt titluri de campioană cu Lache la cârmă: 1968, 1969, 1970, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978. La ele se mai adaugă și triumful din Cupa României, din 1978, dar și o finală de Cupa Campionilor Europeni, pierdută în 1973, la Bratislava, cu 8-17, în fața celei mai puternice echipe europene din acea vreme, Spartak Kiev.

Constantin Lache a făcut din Universitatea Timișoara cea mai titrată echipă din întreg sportul timișorean. Cele 10 titluri cucerite de către handbalistele de pe Bega (primele două cucerite cu antrenorul Victor Chița, în 1964 și 1966) au rămas însă, din păcate, doar la stadiul unei povești frumoase, de care nu își mai amintește aproape nimeni. De ani buni, handbalul feminin din Timișoara e în colaps, Universitatea scufundându-se în mocirla ligii secunde, după o ultimă apariție episodică în elită, în sezonul 2006/2007.