chinezul Archives - Druckeria

Informatica a scris istorie! Futsalul intră pe lista disciplinelor care au adus titluri în Timișoara

Foto: Emanuel Titus Ilieși / Mediafax Foto

Informatica Timișoara a devenit campioana României la futsal, după victoria cu 5-2 de aseară, din meciul al treilea al finalei cu United Galați. Un sezon de excepție pentru Robert Lupu și băieții săi, care au câștigat toate trofeele puse în joc, pornind în vară, cu Supercupa României, și continuând în primăvara acestui an, cu Cupa României – pentru al doua oară consecutiv!

La al treilea an de activitate după reînființare, Informatica Timișoara reușește o performanță unică în istoria sportului din orașul de pe Bega. Futsalul devine astfel cel de-al cincilea sport de echipă în care capitala Banatului se poate mândri cu o campioană și se înscrie alături de disciplinele de mare tradiție ale urbei: fotbal, handbal, rugby și polo pe apă.

Mai mult, în perioada postdecembristă, doar trei discipline au adus titlul național în Timișoara. A început handbalul, prin aurul național cucerit de Politehnica, în 1991. În deceniul pe care îl traversăm a strălucit rugby-ul, prin titlurile câștigate în 2012, 2013, 2015 și 2017, iar vitrina de trofee se poate îmbogăți chiar la finalul acestei săptămâni, când Timișoara Saracens joacă, la București, finala Superligii, cu CSM Știința Baia Mare. Futsalul completează acest trio, odată cu performanța reușită aseară de Informatica.

Cu izbânda alb-violeților de la futsal, numărul titlurilor naționale cucerite de Timișoara în sporturile de echipă a ajuns la 36. Iată însă lista completă a campioanelor orașului:

HANDBAL (14 titluri)

Feminin
Știința (H11): 1953
Știința / Universitatea (H7): 1964, 1966, 1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978

Masculin
Știința (H11): 1956
Politehnica (H7): 1991

FOTBAL (10 titluri)

Chinezul: 1922, 1923, 1924, 1925, 1926, 1927
Ripensia: 1933, 1935, 1936, 1938

POLO (6 titluri)

ILSA / Flamura Roșie: 1946, 1947, 1948, 1949, 1950, 1951

RUGBY (5 titluri)

Universitatea / RCM / Saracens: 1972, 2012, 2013, 2015, 2017

FUTSAL (1 titlu)

Informatica: 2018

Cupa României | Politehnica – ACS Poli, al 9-lea duel timișorean din fazele superioare

Tragerea la sorți a șaisprezecimilor Cupei României au programat un duel inedit, între divizionara secundă Politehnica Timișoara și prim-divizionara ACS Poli. E un duel în premieră între cele două grupări și, de asemenea, una dintre foarte rarele confruntări timișorene din fazele superioare ale Cupei României. Până la disputa fixată pentru miercuri, ora 18:00, pe stadionul „Dan Păltinișanu”, competiția KO a consemnat, în lunga sa istorie, doar opt întâlniri între două formații timișorene, toate consumate în șaisprezecimi sau optimi.

Derby-urile timișorene din Cupa României au început în 1940, când s-a consumat un prim duel între Electrica și CFR, ultima astfel de întâlnire fiind consemnată în urmă cu 11 ani, când s-au duelat, practic, echipele aceluiași club, Poli II și Poli, în faza șaisprezecimilor.

Iată însă, pentru început, cele opt dueluri timișorene consemnate până în această ediție în Cupa României:

8 noiembrie 1940 (șaisprezecimi) Electrica – CFR 2-1
14 mai 1942 (șaisprezecimi) Chinezul CAMT – CFR 2-1
19 octombrie 1949 (optimi) CFR – CAMT 4-0
1 iulie 1951 (optimi) Știința – Locomotiva 4-0
25 septembrie 1952 (șaisprezecimi) Locomotiva – Știința 2-1
8 martie 1959 (șaisprezecimi) CFR – Știința 2-0
19 aprilie 1961 (șaisprezecimi) CFR – Știința 0-3
25 octombrie 2006 (șaisprezecimi) Poli II – Poli 1-3

„Dubla” lui Ianovici elimină CFR-ul

Prima întâlnire între două formații timișorene în fazele superioare ale Cupei României s-a disputat la 8 noiembrie 1940, în șaisprezecimile de finală. În duel direct au fost două divizionare secunde, Electrica și CFR. Să mai spunem că în acea ediție a Diviziei B s-au mai aliniat la start alte patru formații timișorene: Chinezul, Rapid, Politehnica și CAMT.

Favorita întâlnirii, Electrica (situată pe locul 3 în seria I a Diviziei B la finalul acelui sezon), s-a impus cu 2-1, nu fără emoții. CFR-ul a condus cu 1-0 din minutul 10, prin golul marcat de juniorul Savi. Gazdele au întors rezultate prin „dubla” realizată în minutele 31 și 70 de Ianovici, obținând astfel calificarea în optimi, fază în care avea să fie învinsă, surprinzător, de o divizionară secundă mai slab cotată, Crișana CFR Arad (scor 1-2).

8 noiembrie 1940
ELECTRICA TIMIȘOARA – CFR TIMIȘOARA 2-1 (1-1)
Au marcat: Ianovici 31, 70 – Savi 10
Electrica: Trifanov – Muller, Mayer, Possa I, Possa II, Marcu, Biro, Coman, Ianovici, Gaal, Ignatovici
CFR: Ciopraga – Pascu, Giuvrițan, Isac, Urechiatu, Neyror, Lungu, Ritter, Nicușan, Inczery, Savi

Poarta „Panterei”, perforată de patru ori de „studenți”

În sezonul 1951, Știința Timișoara bifa prima sa retrogradare din Divizia A, ocupând locul 12, în vreme ce concitadina Locomotiva a ocupat o poziție ferită de griji, locul 8. Cele două formații s-au întâlnit în optimile Cupei României în acel an, iar rezultatul a fost unul surprinzător pentru forma sportivă a celor două grupări timișorene: 4-0 în favoarea „studenților”. Peterfi a reușit o „dublă” pentru Știința, care au mai punctat prin Boroș și Dee, oferindu-i o zi neagră portarului „feroviarilor”, legendarul Dumitru Pavlovici, pe atunci în vârstă de 39 de ani.

Deși, cum spuneam, Știința a retrogradat în acel sezon, în Cupa României a ajuns până în semifinale. În sferturi, „studenții” su întrecut, în manșă unică, pe Flacăra București (1-0), iar în semifinale au pierdut cu 3-1 în prelungiri, în capitală, cu CCA, pentru care evoluau timișorenii Bădeanțu și Rodeanu.

1 iulie 1951
ȘTIINȚA TIMIȘOARA – LOCOMOTIVA TIMIȘOARA 4-0 (2-0)
Au marcat: Peterfi 1, 18, Boroș 71, Dee 80
Știința: Curcan (Franciscovici) – Corbuș, Brânzei, Soporeanu, Nicolin, Marcu, Morja, Peterfi, Mazăre, Dee, Boroș
Locomotiva: Pavlovici – Fodor, Androvici, Ritter, Gall (Cojereanu), Raniță, Moniac, Andreescu (Iovan), Covaci, Avasilichioaie, Pop

Duș rece pentru deținătoarea Cupei României

Sezonul 1958/1959 a fost unul de tristă amintire pentru iubitorii Științei Timișoara. La doar un an după cucerirea Cupei României – primul trofeu major din istoria clubului – echipa a retrogradat, de pe ultimul loc. În plus, a fost eliminată și din Cupa României, în faza șaisprezecimilor, de concitadina CFR, pe atunci divizionară secundă. Feroviarii s-au impus cu 2-0, în fața a 10.000 de spectatori, Manciu și Fodor semnând ieșirea din scenă a deținătoarei trofeului.

Parcursul feroviarilor în competiția KO s-a oprit în turul următor. În optimi, CFR a fost întrecută cu 2-0, la Craiova, de Progresul București.

8 martie 1959
CFR TIMIȘOARA – ȘTIINȚA TIMIȘOARA 2-0
Au marcat: Manciu 18, Fodor 46
CFR: Boroș – Predoi, Brânzei, Apter – Gall, Stepan – Țigăniuc, Lenghel, Fodor, Androvici, Manciu
Știința: Enăchescu – Filip, Codreanu, Florescu – Cojereanu, Tănase – Gârleanu, Tîlvescu, Cădariu, Mazăre, Mițaru

Poli vs. Poli

În sezonul 2006/2007, tot în șaisprezecimi, a fost programat un meci „în familie”. Pe stadionul „Dan Păltinișanu”, Poli II – pe atunci divizionară secundă – a întâlnit prima echipă a clubului. Prim-divizionara, condusă de Alin Artimon, s-a impus cu 3-1, iar scorul putea fi chiar mai mare, Pleșan ratând un penalti în minutul 23. Onoarea „satelitului” a fost salvată de Cristian Daminuță, care a marcat în minutul 31 cu un șut de la 30 de metri.

Câțiva dintre protagoniștii meciului din urmă cu 11 ani se află și astăzi în lotul celor două echipe. La „satelit” au evoluat Ioan Mera și Adrian Poparadu, actualmente la Politehnica, în vreme ce din lotul actual al celor de la ACS Poli au jucat atunci Bogdan Străuț (la Poli II) și Gabriel Cânu (la prima echipă). Un alt amănunt interesant, partida Poli II – Poli s-a disputat tot într-o zi de 25 octombrie, la fel ca întâlnirea de miercuri, dintre Politehnica și ACS Poli.

25 octombrie 2006
POLI II TIMIȘOARA – POLI TIMIȘOARA 1-3 (1-2)
Au marcat: Daminuță 31 – Pleșan 13, Bălace 15-penalti, Izvoranu 68
Poli II: Baba – Luchin, Mera, Scutaru, Siminic – Rada (46, Aldana), Daminuță (67, Roman), Popovici, Buș (75, Poparadu) – Străuț, Axente
Poli: Zimmermann – Olah, Mehmedovici, Cânu, Emeghara – Izvoranu (72, Latovlevici), Alexa, Pleșan (46, Caramarin), Bălace – Cristea, Mansour (76, Bucur)

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (X)

După debutul în forță de la Jimbolia, Ștefan Dobay s-a remarcat, încetul cu încetul, ca un marcator pursânge. Ajungem astfel la ultimul episod al poveștilor marelui înaintaș timișorean. În această serie, am redat fragmente din autobiografia sa care evocă anii săi de ucenicie fotbalistică, încercând totodată să vă readucem în atmosfera Timișoarei din urmă cu un veac. Așadar, în cuvintele lui Dobay, sfârșitul anilor 20, cu decăderea Chinezului și declanșării crizei financiare din 1929…

În 1925, echipa C.S. Unirea CFR a hotărât să-și întărească formația, achiziționând jucători consacrați: astfel, de la Chinezul a trecut la noi faimosul portar Zombory, agil ca o pisică, vestit, printre altele, și pentru loviturile de la 11 mewtri.

În campionatul districtual al anului 1926, Unirea CFR ocupa locul al doilea, după Chinezul. Rudy Wetzer și cu Zemler făceau pe teren adevărate ravagii. De altfel, Wetzer, cu o muncă de titan, a lărgit și a dat un imbold deosebit fotbalului românesc, imprimându-i amprenta puternicei lui personalități.

În anul 1927, Unirea CFR fuzionează cu CS Banatul, echipă cu jucător de cea mai mare valoare: Ghiță Ciolac, Babin, Kondor, Madarasz, Talian, Iunațiu II, Daum, Mayer, Kiky Halmoș, Stanciu, Babeș, Cionca, Drăghici, Studenik, Kiss, Aliteanu, Fibișan și încă multe alte talente.

La 22 iunie 1927, am fost selecționat pentru partida internațională interorașe Timișoara – Budapesta. Echipa Timișoarei, formată numai din jucători valoroși, a învins cu 2-0 puternica reprezentativă maghiară, care era de fapt reprezentativa Ungariei. În partea a doua a partidei, Matek fiind accidentat, am fost introdus în echipă, formând aripa stângă Dobay – Zemler, idolul meu. După această partidă, jucătorii de fotbal din Timișoara mă priveau cu admirație.

Anul 1928. Pe linie profesională îmi însușisem bine modelarea argintului și voiam să învăț și taina de presator de metal nobil. Era o treabă grea, care solicita mult musculatura brațelor și a pieptului, pentru a strânge presa. Munceam din greu atât la serviciu, cât și pe terenul de fotbal.

Echipa Banatul ajunsese la același nivel cu Chinezul. Un meci direct între ele s-a terminat cu rezultatul 2-2.

În acel an, Chinezul pierde campionatul țării, după ce îl deținuse timp de șase ani consecutiv. Supărare, nemulțumiri etc. Marii jucători au încheiat contracte cu alte echipe străine sau din București. Evenimentul avea să aibă reprecusiuni nefavorabile asupra fotbalului românesc. Echipa Banatul trece în fruntea clasamentului districtual.

În 1929, situația economică a țării este dezastruoasă. Se încearcă salvarea prin „curba de sacrificiu”. Șomajul face ravagii. Jucătorii timișoreni, rămași fără serviciu, se răspândesc în toată țara. Unge ajungeau, înjghebau câte o echipă de fotbal. Balanța sportului începe totuși să încline spre capitală, unde se întrezărea o viață fotbalistică cu mari perspective.

Chiar și în această amosferă neprielnică, noi, cei de la Banatul, ne vedeam serios de antrenamente și ne verificam forțele în fiecare duminică, în jocuri cu echipe valoroase, la care obțineam rezultate concludente: 9-1 cu Fratelia, 4-1 cu C.A.T. etc.

La sfârșitul anului, activitatea fotbalistică a fost încheiată cu aprecieri importante pentru cariera mea, exprimate în Gazeta Sporturilor din 28 decembrie: „Dobay în fruntea celor mai buni trăgători” (foto).

– SFÂRȘIT –

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7
Episodul 8
Episodul 9

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (VIII)

Ștefan Dobay se apropia de împlinirea vârstei de 15 ani. După cum a povestit în episodul trecut, fusese invitat de cei de la Unirea CFR să evolueze la prim echipă, în ciuda vârstei sale fragede. Fără să aibă grija plătirii unei cotizații lunare, așa cum era regula la C.A.T. În rândurile care urmează, Dobay vorbește despre primele zile la gruparea feroviară și despre pregătirile pentru primul meci în culorile echipei.

Directorul atelierelor CFR a ridicat în fața echipei Chinezul (care ieșise din cadrul CFR) pretenții asupra dreptului de folosire a „Arenei Sportive”. Și, astfel, ne-am instalat la „Arenă”.

La primul antrenament pe stadion, Popovici m-a așteptat cu maistrul pantofar Waniek, care făcea ghete de comandă. Ulterior, conducătorii ceferiști ne-au amenajat un vestiar cu două bănci, fiecare având locul lui; ne-au făcut o fântână la colțul tribunei, au instalat lumină electrică și o sobă de cărbuni într-un colț al vestiarului. Apoi, au sosit și ghetele mele noi; îmi veneau „mănușă”, nu altceva. Din clipa aceea, șuturile mele deveniră mai puternice, iar jocul mai ordonat și mai sigur.

Nu era greu să se constate că în afară de fundașul Talian și de mine, nu prea erau jucători corespunzători în echipa de juniori. Eu îmi vedeam de drumul meu. De viața mea sportivă. Mergeam aproape zilnic la Arenă, unde am învățat foarte multe elemente tehnice noi de la Kiky Halmos, de la Kondor și de la Chambre, un alt mare jucător al epocii. Încetul cu încetul ne-am acomodat unii cu alții, iar eu m-am obișnuit, în sfârșit, cu ghetele de fotbal. În ultima vreme, Kiky Halmos lucra într-un tempo drăcesc cu mine. Îmi scotea sufletul. Dar îmi plăcea! El era mic de statură, dar foarte mobil, elastic și avea o formidabilă detentă. Juca pe post de mijlocaș centru. Pe mine mă folosea ca înaintaș și aproape numai în echipa lui. Nu-l înțelegeam deloc. Aveam numai 14 ani, iar el mă antrena în echipa mare.

Sfârșitul lui septembrie a adus o serie de schimbări în conducerea clubului ceferist. Popovici, conducătorul echipei seniorilor, a anunțat că duminică, 26 septembrie 1924, echipa I va juca la Jimbolia.

– Plecarea va avea loc la ora 14.30. Deci la ora 14 întreaga echipă va fi prezentă pe peronul gării mari, inclusiv Dobay.

Petre Popovici a mai spus ceva, dar eu nu am mai auzit nimic. De bucurie, simțeam că vestiarul se învârtește cu mine. Duminică împlineam 15 ani.

În dimineața aceea m-am trezit la cântatul cocoșilor. Grădina noastră de la Dumbrăvița era înmuiată în lumină. Sub pătul, mama pregătise, pentru astâmpărul foamei de dimineață, pâine, miere și o oală de pământ plină cu lapte. Am băut câteva guri la repezeală și apoi m-am dus prin grădină să mă joc cu Tupi, cățelul nostru, care se zbenguia și se răsfăța în jurul meu. Vremea era atât de călduroasă, încât fluturii mergeau pe jos. Parcă le era frică să zboare, să nu le ia aripile foc.

Nu mai aveam răbdare. La prânz, nu am putut mânca. Eram emoționat, fericit și credeam că așa va fi întotdeauna. Mama mi-a examinat cu atenție ținuta și, deși știa că mă duc la… „fotbal”, m-a petrecut tăcută până la poartă. Ca s-o înveselesc i-am făcut o reverență și i-am spus râzând: „te las regină pe șatră!”.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (VII)

După dezamăgirea suferită la C.A.T., puștiul de 14 ani Ștefan Dobay a primit în sfârșit șansa pe care o aștepta de atâta timp. Și chiar dacă, la un moment dat, cochetase cu Chinezul, având și girul „formidabilului Zemler”, viitorul mare înaintaș a ajuns la o echipă mică, săracă, dar care l-a primit cu brațele deschise, așa cum era. E vorba despre Unirea CFR, acolo unde l-a impresionat pe căpitanul Kiky Halmos jucând… desculț. Dar să-l lăsăm pe Dobay să-și continue povestea…

După absolvirea clasei a IV-a de liceu, la 1 iulie 1924, am încheiat un contract de muncă cu Fabrica Bănățeană de Argintărie, unde puteam învăța îndeletnicirea de a modela metal prețios. Lucram de la șase și jumătate dimineață până la trei după-amiază. Timpul liber îl dedicam sportului și lecturii. Însă în privința fotbalului apărea acum un mare semn de întrebare. De echipa C.A.T. nu mai voiam să aud! La școală nu mai puteam juca pentru că nu mai eram elev. Atunci? Rămânea numai „parcul nostru”, unde aveam o echipă foarte bună.

Uneori duminica mă lua cu el la Arena Sportivă dl. Franz, unul dintre cei mai înfocați susținători ai clubului Chinezul și coproprietarul garajului de mașini de lângă părculețul nostru.

În fiecare marți și joi asistam la antrenamentele echipei, în a cărei linie de atac jucau, pe atunci, Zemler și Mihai Tänzer. Doi jucători de „aur”. „Fenomenalul Zemler”, cum îl numea presa sportivă a epocii, trăgea niște goluri fantastice. Distanța mare și poziția imposibilă erau nimicuri pentru el. Marca de oriunde. Îl urmăream ca o umbră la antrenamente. Mă postam întotdeauna în spatele porții lui Ritter, unde trăgea Zemler. Trăgea ca un tun. Când mingea venea până la mine, fără nici o oprire, șutam din voleu.

Stilul și precizia cu care dădeam mingile înapoi, aproape fără greșeală, l-au surprins pe Zemler și în aceeași săptămână, la următorul antrenament, a trimis după mine, pentru a juca la echipa de juniori. Dar dl. Franz nu m-a lăsat… Se certase cu Chinezul.

***

Anul 1924 a adus mai multe schimbări importante în viața mea. Familia a primit moștenire o casă în Dumbrăvița – azi cartierul IX din Timișoara.

Tot atunci, mama a cumpărat, pentru mine și fratele meu, câte o bicicletă marca „Puch”, cu care mă puteam duce la fabrică. La Dumbrăvița, mi-am găsit repede niște prieteni (amatori de fotbal) însă nu jucători. Când terminam lucrul mă opream pe câmpul din Mehala să asist la antrenamentul unor echipe. Din spatele porții de unde urmăream, când prindeam mingea, trăgeam câteva șuturi din voleu. După astfel de „antrenamente” fulger, puteam clasa jucătorii în două categorii: unii trăgeau bine la poartă și alții trăgeau prost. Ochiul meu format la „școala Zemler” nu mai putea să mă înșele. Criteriul după care îi diferențiam pe acești fotbaliști era simplu: când se trăgea corect, mă plasam ușor și expediam mingea din voleu exact la jucătorul la care voiam. Când se trăgea prost, trebuia să alerg mult, și nu puteam degaja dintr-o dată. Ca atare, nici dirijarea mingii nu mergea cum aș fi vrut. Și cum se trăgea mai mult prost decât bine, alergam cam o jumătate de oră, apoi mă suiam pe bicicletă și mă întorceam acasă, la treburile cotidiene. Într-o zi, după un asemenea „antrenament” scurt, când să plec, se opresc pe Mehala niște jucători echipați, în frunte cu Kiky Halmos, de la Unirea CFR. Bineînțeles că am renunțat să mai plec, postându-mă în spatele porții lor, cu o atenție de pisică la pândă, am trimis mingile în teren cât am putut mai bine. După vreo jumătate de oră au format două echipe pentru a juca la două porți.

– Puștiule! Nu vrei să joci cu noi, că ne lipsește unul? Și fără să aștepte răspunsul meu, portarul Ludwig I mi-a azvârlit un tricou decolorat, iar altcineva mi-a trântit sub nas niște ghete. Am intrat pe teren. Am jucat într-o echipă de care nici nu auzisem, cu jucători adunați de prin Mehala. Echipa lui Kiky Halmos ne-a făcut „terci”. A marcat vreo 4-5 goluri la rând, sufocându-ne. În repriza a doua, am cerut voie să renunț la ghete și să joc desculț, pe post de fundaș sau half centru. Scăpat de greutățile din picioare, am făcut un joc contra înaintării „vedete” de nu s-a mai putut marca nici un gol. Eu însă habar n-aveam în ce echipă am avut onoarea să evoluez. După antrenament, Kiky Halmos și cu un necunoscut, pe care apoi am aflat că îl cheamă Petre Popovici, m-a întrebat dacă vreau să joc fotbal la Unirea CFR.

– Dar eu am paișpe ani. La C.A.T. nu m-au primit nici la juniorii II. Dealtfel, mama nici n-avea de unde să plătească clubului cotizația lunară.

– Dragule, noi nu te întrebăm dacă ai bani de cotizație! Și C.A.T.-ul să fie sănătos. Te întrebăm numai dacă vrei să joci la Unirea CFR.

– Să vorbesc cu mama.

– Vorbește cu mama și joi vino la antrenament!

Când am ajuns acasă, am discutat mai mult de formă cu ai mei despre Unirea CFR, fiindcă eu știam încă de pe drum că rămân cu Kiky Halmos, care îmi arătase atâta dragoste. De data aceasta, mama a fost de acord cu activitatea mea sportivă. Am stabilit ca, în zilele de antrenament, să mănânc la fabrică și apoi să merg direct la teren. Joi, Petre Popovici, când m-a văzut, s-a bucurat mult și a spus:

– Bine ai venit, băiețaș! Du-te acum la magazie pentru echipare. Magazia era un coș de nuiele cu echipament vechi. Ghetele scorojite, aruncate deasupra, parcă se uitau la mine cu mutre schimonosite și cu limba scoasă. Kiky Halmos, căpitanul echipei, imediat a simțit ce se întâmplă cu mine și a șoptit ceva lui Popovici, care a dat afirmativ din cap. Apoi a început antrenamentul. După câteva ture de teren, am intrat la joc. De data aceasta eu am jucat pe post de înaintaș, dar cu ghetele în picioare, nu am putut face nimic. În repriza a doua, am jucat desculț și am marcat două goluri.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (V)

Ștefan Dobay a fost, în copilărie, un apropiat al echipei Clubul Atletic (C.A.T.), o formație ce pe plan local reprezenta cel mai acerb rival al Chinezului. Cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanți atacanți din istoria fotbalului românesc își continuă povestea cu un episod petrecut în 1922, când însuși Alexandru Kozovits, unul dintre primii timișoreni din naționala României, i-a oferit șansa de a urmări pe viu un C.A.T. – Chinezul.

În urma exercițiilor tehnice zilnice, a înotului practicat cu regularitate în fiecare vară, am căpătat îndemânare, elasticitate, rezistență, viteză și alte calități. Viteza în fotbal înseamnă – înainte de orice – rapiditate de gândire și execuție tehnică, în așa fel încât mingea să ajungă cât mai repede la poarta adversă.

Vara anului 1922 a trecut repede. Intrasem în clasa a III-a și învățam bine. Fiind și un bun jucător de fotbal, am devenit titular în echipa liceului. Mă iubeau toți profesorii, dar mai ales elevii. Îmi ofereau, din simpatie, pachete întregi cu șuncă de Praga, salam de Sibiu, cârnați afumați de casă, ficat de gâscă, cartoane cu prăjituri, ciocolată și cutii de bomboane.

Ca să nu am discuții acasă, îmi vedeam serios de școală, dar și de fotbal. În afară de antrenamentele zilnice din părculeț, Kragel mă lua cu el la meciuri, astfel încât eram prezent la Arena Sportivă, indiferent cine juca. Într-o zi mă opresc în fața unui afiș de la colțul străzii mele, care anunța derby-ul local: C.A.T. – Chinezul. În timp ce citeam a nu știu câta oară afișul, simt că se lasă o greutate pe umărul meu. Am încremenit. Cu inima bătându-mi gata să iasă din piept, mă uit peste umărul meu blocat. Era Alexandru Kozovits, renumitul jucător al echipei C.A.T., căruia îi fusesem prezentat în părculeț de către Carol Kragel.

– Ce faci, puștiule? Te uiți la afișul de duminică? – și, cât ai clipi, m-a întors spre el cu mâinile-i grozave, ca lopețile brutarului nostru Simonici, și zâmbind cu fața lui trandafirie mi-a spus:

– Duminică la ora 3 să mă aștepți la gura tunelului. Eram „pierdut” de emoție. Vorbeam cu un internațional.

– Vă mulțumesc, domnule!

M-a strâns ușor cu două degete de obraz și a plecat. Iar eu, din două-trei salturi, am ajuns acasă și i-am povestit mamei ce invitație neașteptată mi-a făcut domnul Kozovits. Mama credea, și nu prea, pentru că ea… cumpăra carne de la Kozovits! Dar, nu mi-a interzis să mă duc. Duminică, m-am îmbrăcat frumos și m-am prezentat la întâlnire, la ora 3 fix. Kozovits m-a întâmpnat zâmbind, cu ochii lui albaștri, jucăuși, și m-a luat de umăr. Numai blândețea vorbei lui m-a adus repede-n fire. M-a plasat într-o lojă din tribună și a dispărut în vestiarul din spatele acesteia.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (IV)

În 1922, Ștefan Dobay, la aproape 13 ani, se îndrăgostise incurabil de fotbal. A asistat, împreună cu tovarășii săi de pe maidan, la câștigarea primului titlu de campioană a Chinezului, în acea finală cu 5-1 în fața Victoriei Cluj. Iar „mania” sa fotbalistică a dus la certuri nesfârșite în casa părintească. Să-i dăm însă cuvântul „Calului”…

Era vară. În fața parcului, pe un panou, un afiș multicolor anunța că, pe Arena Sportivă, va avea loc duminică finala între echipele Victoria Cluj și Chinezul Timișoara, pentru desemnarea campioanei țării pe anul 1921-1922. Noi, copiii din părculeț, l-am citit fiecare cu glas tare de multe ori, și… când lectura era în toi, apare domnul Kragel. Acest mare prieten al micilor fotbaliști ne-a luat cu el, ca de obicei, în parc, ne-a așezat pe iarbă, în semicerc, și, stând în mijlocul nostru ca să-l vedem toți, ne-a explicat ce înseamnă finala campionatului național.

Duminică devreme, ne-am întâlnit cu toții ca să ne asigurăm un loc „sus în plopi”. Sub liniile ferate exista un tunel prin care treceau pietonii în drum spre stadion. La ieșirea din pasajul subteran, surpriză! Ne aștepta Kragly, care din proprie inițiativă cumpărase bilete pentru toată ceata lui de mici fotbaliști.

Intrați pe Arenă, după ce am vizitat stadionul, ne-am oprit în spatele porții dinspre Mehala. Cu puțin înainte de ora 5, din spatele tribunei auzim niște zgomote ciudate. Erau echipele mari, care ieșiseră în fața vestiarelor și făceau încălzirea, așa cum se proceda pe atunci. Fiecare trimitea balonul cât putea de sus. Adversarul proceda la fel. La 5 fix, formațiile au apărut pe teren. Căpitanul echipei oaspete a ieșit primul, cu mingea în mână, și cu o forță nemaipomenită, a tras un șut spre cer! Eu am crezut că mingea nu va mai cade jos niciodată!…

În echipa Victoria din Cluj jucau, printre alții, Chifor sau Cipcigan, iar la Chinezul portarul Ritter, Hoksary și, încă de pe atunci, celebrul Mihai Tanzer. Rezultatul a fost 5:1 pentru Chinezul. E greu de descris ce a urmat după joc. Stadionul clocotea parcă. Publicul ovaționa.

***

Am ajuns în clasa a II-a de liceu. Eram printre primii zece elevi la învățătură. Mama nu se mai împotrivea activității mele fotbalistice. Aceasta nu însemna că se terminaseră diferendele între noi doi sau că ea nu-și mai menifesta năduful, cu diferite obiecte casnice proiectate asupra mea. Metodele respective erau în vigoare din oficiu. Mai ales când plecam de acasă la lecția de pian. Nu știu cum se făcea că de fiecare dată nimeream pe câmpurile din Mehala să-mi ajut prietenii din părculeț, care susțineau o partidă cu una dintre echipele adverse. La început, mama nu m-a „mirosit” că destinația mea nu era profesorul de pian. Eram prudent ca șarpele. Dar pe parcurs, s-a produs inevitabilul. A apărut „corpul delict”. Ca de obicei, cum după un meci se iveau neînțelegeri între adversari și cum cristalul prieteniei noastre plesnea la cea mai mică atingere a vreunui principiu sacru de fotbal, ne băteam între noi. În tonul încăierărilor, când eram în legitimă apărare, îmi uitam pe câmpul ostilităților fie notele de pian, fie bluza de marinar, fie bocancii mei galbeni și frumoși, care în timpul meciului fuseseră „barele porții”. Să vii acasă de la lecția de pian… desculț? Ei bine, eu veneam în picioarele goale, cu pantalonii făcuți praf, dar, mă rog, erau prezenți, se mai țineau de mine. În schimb, bluza rămăsese în câmp. Subsemnatul? Bătut măr. Cu nelipsitul „monoclu” violet și chiar cu capul spart. Aveam și mutră să spun că vin de la pian! O, tu păcat fericit! „Cupla felix! Bineînțeles că mama, așa rănit cum eram, mă bătea și ea, până când credea că mi-a scos tot „damful de fotbal” din cap. Evident, eu protestam împotriva repetatei corecții administrate pentru un sport nobil. Pentru fotbal, pe rugul căruia sufeream atât de mult. Fotbalul însă ajunsese mai presus de orice în gândul meu. Mă uitam în ochii mamei – ochii care mi-au spus primii că mă iubesc – dar pentru fotbal o mințeam fără nici o remușcare. Fotbalul învinsese”.

– Va urma –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (VII)

Povestea lui Petre Steinbach a ajuns la ultimul episod. După jurământul depus împreună cu prietenii săi,Buza și Radici, relatat în episodul anterior, cei trei puști din Fabric s-au antrenat asiduu vreme de șase ani. Iar la 14 noiembrie 1926, toți trei au făcut parte din echipa R.G.M.T.-ului care punea piedică marelui Chinezul. Meciul s-a încheiat la egalitate, 1-1, după ce Rudy Wetzer a deschis scorul în minutul 17 pentru alb-violeți, iar pentru „muncitori” însuși Buza restabilea egalitatea în minutul 60 Echipa aliniată de R.G.M.T. a fost Pullock – Grell, Zarda – Koch, Steinbach, Radici – Buza, Katai, Karlach, Szlovick, Sindelar. Dar să-l lăsăm pe Steinbach să spună povestea acestei întâlniri…

Nu știu dacă mă pot socoti dezlegat de acest jucământ, până în ziua de azi. Știu însă că anide-a rândul i-am simțit greutatea. Timp de 6 ani, zi de zi mi-am amintit de hotărârea luată. Prietenii mei de asemenea. Au trecut acești ani ca un vis într-o noapte de primăvară, plină de toate parfumurile tinereții. Vremurile se schimbau, noi creșteam și iată-ne niște tineri bine legați, jucători în prima garnitură, purtători ai tricoului roșu și negru.

În jurul nostru roiau acum alți puștani care ne prindeau fiecare pas, fiecare săritură la minge, așa cum făceam și noi nu cu mulți ani înainte.

Și iarăși s-au întâlnit Chinezul cu R.G.M.T. De această dată însă, R.G.M.T. juca cu prima echipă a feroviarilor din Timișoara. În rândurile ei se aflau nume care azi poartă ecoul vremurilor de glorie ale fotbalului românesc: Zombory, Tessler, Matek, Hoksary, Vogl, Steiner I și II, Wetzer, Tanzer și alții. Chinezul era campioana țării și în rândurile ei erau mulți internaționali.

La R.G.M.T., Buza juca în postul de extrem stânga, Radici mijlocaș, pe aceeași parte, și eu mijlocaș centru. Puțini auziseră de noi și nici chiar cei mai înfocați dintre susținătorii clubului nu ne acordau prea mult credit.

Am jucat însă atunci astfel încât și azi când îl întâlnesc pe Rudy Wetzer acesta îmi spune:
– Ții minte meciul acela dintre Chinezul și R.G.M.T.?

Am atacat tot timpul, jucând într-un tempo drăcesc care i-a simit pe campioni să dea înapoi într-un joc de apărare. Spectatorilor nu le venea să creadă, se ridicaseră cu toții în picioare și întreg stadionul scanda „Hai R.G.M.T.!”

Și totuși, n-am putut să câștigăm, scoțând doar un rezultate egal: 1-1. Experiența internaționalilor de la Chinezul și-a spus cuvântul. În tot acest meci nu am simțit ce-i oboseala. Golul nostru l-a marcat Buza, la capătul unei acțiuni la care participaseră toți cei trei mușchetari de odinioară…

Când ne-am întâlnit în cabină, ne-am strâns mâinile și, spre surprinderea celor din jur, am plâns puțin, ceea ce pentru niște băieți de 19 ani era puțin neobișnuit. Dumneavoastră însă, care cunoașteți acum mica noastră taină, cred că veți înțelege!…

– SFÂRȘIT –

Dacă doriți să recitiți:

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Material publicat în Amanahul Sportul 1970

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (IV)

Povestea lui Petre Steinbach se apropie de începuturile propriu-zise ale carierei sale. Alături de bunii săi, Buza și Radici (aveau să joace tustrei la R.G.M.T. peste câțiva ani), fostul mare fotbalist timișorean rememorează activitățile adiacente descinderilor pe maidan, care i-au călit pe cei trei din punct de vedere fizic.

Se poate spune că pe maidanul nostru am învățat fotbalul. Silindu-ne să imităm execuțiile tehnice ale idolilor noștri, în bună parte reușeam. Cert este că de când priveam îndeaproape la jucătorii R.G.M.T.-ului o serie de dificultăți tehnice începeau să dispară. Învățasem cu Buza și Radici câteva scheme tactice care ne reușeau întotdeauna, astfel că echipa noastră a început să semene panică prin tot cartierul. Echipa noastră se numea Sport-Club, ne făcuserăm rost de o minge adevărată și de câteva tricouri alb-roșii. Printre coechipieri se număra și Elek Schwartz, celebrul antrenor de azi, pe atunci un țânc ce se certa mereu cu mine pentru dreptul de a executa penaltiurile! Aceste diferenduri precoce nu ne-au împiedicat să rămânem buni prieteni. Echipele se alcătuiau începând cu portarul și apărarea (aci erau introduși novicii), suveran fiind atacul căci toți voiau să marcheze goluri. De aceea la înaintare jucau cei mai buni. Mândru că ajunsesem centru înaintaș în echipa cartierului, mi-am permis să întârzii la un meci. Drept pedeapsă, n-am mai fost introdus în echipă. Am plâns și am plecat amenințându-mi prietenii că nu voi mai reveni nicicând. Și m-am ținut de promisiune până la… pauză! M-am „răzbunat” cu adevărat însă pe adversari în repriza secundă, când am înscris 10 din cele 16 goluri ale echipei noastre! Faima noastră creștea în proporția în care se goleau borcanele cu acadele ale băcanului, părinte al unei progenituri care nu cunoștea piedici în calea entuziasmului sportiv.

Începusem să joc fotbal și la locul meu de muncă. Prindeam rufele din zbor cu grații de portar în detentă, prindeam prosoapele murdare cu un șut precis ce le trimetea direct în cazanul spălătoreselor. Când făceam curățenia băii, angajam cu masorii, și ei fotbaliști, adevărate driblinguri cu calupurile de săpun.

Mă gândeam numai la fotbal și încet, încet, tot călărind pe calul năzdrăvan al fanteziei, începusem să-mi fixez unele planuri de viitor în contururi mai precise. Doream să ajung un bun jucător de fotbal. Îmi dădeam însă seama că nu e de ajuns să vrei, nici să dovedești un oarecare talent, dacă aceste calități nu sunt însoțite de o muncă stăruitoare. Și munceam… Încă de la început, în mintea mea de copil, tăsesem frontiere bine stabilite între îndatoriri și distracții. Pe acestea din urmă le îngrădisem la rândul lor cu alte obligații și, pe îndepete, m-am trezit că începusem să devin… om mare.

E plăcut să-ți dai seama de așa ceva. Slujba mergea acum ceva mai bine. Aveam sarcini mai precise și nu mai alergam năuc prin toate etajele după 10 treburi deodată. Când ieșeam după slujbă, mă întâlneam cu cei doi prieteni de care eram nedespărțit. La vârsta noastră, într-o lume care nu-și revenise încă de pe urma dezastrelor unui război nemaipomenit până atunci, subiectele de dsicuție erau și ele pătrunse de neliniște și teamă. Ce să facem? De ce meserie să ne apucăm? Oricât ne-am fi îndepărtat însă, în discuțiile noastre ajungeam invariabil tot la fotbal! Aici eram cu toții de acord: va trebui să ajungem buni jucători. La vârsta noastră ne dădeam seama intuitiv că nu e suficient să batem mingea toată ziua pe maidan. Ce folos să ajungi la măiestria unui adevărat jongler al balonului, dacă nu ai dobândit și calitățile unui adevărat atlet, jucând neobosit timp de 90 de minute. Am început deci să facem atletism. De la gara Fabric, până la stadionul Chinezul din Timișoara era o cale destul de lungă. Drumul ducea de-a lungul unei alei de castani. Pe sub acești castani făceam alergări când mergeam la antrenament. Și peste ani, când ziariștii sportivi îmi remarcau rezistența deosebită, în gând îmi revenea aleea străjuită de castani

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3

Material apărut în Almanahul Sportul 1970

Mehala fotbalistică – mărire și decădere

În urmă cu 100 de ani, Mehala mustea de fotbal. Zeci de copii băteau, de dimineață până seara, „bășica de porc” pe maidanele cartierului, majoritatea dintre ei ajungând, mai târziu, fotbaliști de prim rang. Astăzi, fotbalul e inexistent în Mehala. Din „Copacabana Timișoarei” n-a mai rămas decât un teren părăsit, cu garduri ruginite, păzit de o haită de câini vagabonzi.

25 iunie 1899 e prima atestare documentară a unui joc de fotbal în Timișoara. Elevii Liceului Piarist, îndrumați de profesorul Carol Müller, au încins un meci demonstrativ de fotbal, pe terenul Asociației Cicliste „Velocitas”, ca parte a serbării liceului. „Modernul joc englez”, cum era descris în presa vremii, pătrunsese însă în oraș chiar înaintea acelei date. Pe câmpiile unde astăzi se află cartierul Aradului, pe maidanele din Iosefin și Elisabetin, se alerga după „lobdă” chiar înainte de 1900.

De departe, cel mai efervescent punct fotbalistic al urbei a fost Mehala. Veche așezare din vremea ocupației turcești, Mehala a fost oficial legată de oraș în 1910. Dinspre întinsele maidane dintre case, răzbătea zilnic o gălăgie infernală, ce începea dis-de-dimineață și se sârșea odată cu lăsarea întunericului. Erau copiii cartierului, care alergau după mingi improvizate, împărțiți în zeci de echipe ale străzilor din zonă.

Tänzer, Vogl, Wetzer, Raffinski…

Din sutele de copii gălăgioși, mulți au ajuns să scrie istorie în tricourile marilor echipe timișorene ale vremii. Unul dintre primele produse de clasă ale Mehalei era Mihai Tänzer (foto). De șase ori campion cu Chinezul, apoi component de bază al maghiarilor de la Ferencvaros și Ripensia, „Mișa” a început fotbalul pe maidanele cartierului, alături de un alt monstru sacru al fotbalului timișorean, Emerich Vogl. Cei doi au încins o joacă în doi, cu bășica de porc pe care Tänzer o furase de la măcelăria tatălui său. Meciurile unu la unu aveau să duireze însă puțin, alți puști tânjind să dea măcar o dată cu piciorul în prețioasa bășică. Printre ei, frații Frech, frații Steiner, Holz, Pitea, Rudi Wetzer sau Raffinsky. Ultimii doi, alături de Vogl, aveau să participe peste câțiva ani, la primul Campionat Mondial, în Uruguay.

„Măhălenții Ripensiei”

În anii ’20, Chinezul a dominat campionatul României, având în copmponență mari fotbaliști lansați în Mehala. Cei șase ani de dominație a feroviarilor n-au secat izvorul de talente al cartierului. Ba din contră! Din ce în ce mai mulți puști au fost atrași de mirajul mingii, visandu-se Vogl, Tänzer sau Raffinsky. Generația care a crescut în umbra Chinezului avea să reprezinte, în deceniul următor, scheletul de bază al marii Ripensia.

Casa părintească a lui Deheleanu, așa cum arată astăzi

Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai „Măhalei” a fost Vasile Deheleanu. Născut în 1910, pe actuala stradă Dragoș Vodă, „Vasi” a început să bată mingea cu puștii din cartier, pentru ca pasiunea sa pentru fotbal să fie întețită în anii liceului, alături de colegii săi Sfera, Sepi, Doboșan sau V. Chiroiu. A fost remarcat la Politehnica, în primii ani de existență ai clubului, iar în anii ’30 a devenit om de bază la Ripensia, fiind părtaș la toate marile performanțe obținute de club. Deși s-a mutat din Mehala în anii ’70, „Uica Vasa” a rămas mereu cu gândul la atmosfera boemă din cartierul său natal. „Pe vremea mea, am văzut toată Europa, dar n-aș fi dat nimic pe Mehala mea”, spunea, la bătrânețe, fostul mare internațional.

Un alt nume de legendă al Ripensiei care a învățat fotbal în Mehala a fost Rudolf Kotormany. Cel poreclit „Fachirul” avea să-i povestească lui Ioan Chirilă ce însemna așa-numita „Copacabana Timișoarei”: „Și eu, ca și mulți alții, am început să joc în Mehala. Sau, cum îi ziceți voi, Copacabana Timișoarei… Ei bine, și noi, copiii din Mehala, am învățat fotbal lăutărește. Fără să ne întrebăm de ce și cum. Fără poziție de bază. Fără pendulări. Fără centru de greutate…”.

Decăderea Mehalei

Ultimul teren de fotbal din Mehala

După cel de-al doilea Război Mondial, faima cartierului ce alimenta Timișoara cu zeci de fotbaliști de valoare începuse să se stingă. Poate ultimul reprezentant de seamă al Mehalei a fost Petre Bădeanțu, om de bază în cea mai bună perioadă din istoria CFR-ului, cea din a doua jumătate a anilor 40.

În ultima jumătate de veac, fotbalul a dispărut, treptat, din Mehala. Astăzi, acest sport lipsește cu desăvârșire din cartier. A mai rămas în picioare un sigur teren de fotbal, situat în capătul străzii Mircea cel Bătrân. E vorba despre stadionul „Dacia”, pe care, după 1990, a activat echipa cu același nume în Divizia D. De mai bine de un deceniu însă, terenul e pustiu. Prin crăpăturile vechiului gard de fier al arenei, se zăresc câțiva câini vagabonzi, care latră furios, pentru ca nimeni să nu se apropie de teren. Absolut nimeni, nici măcar fotbalul…