aurel dragan Archives

De la Timișoara la Friedrichshafen și înapoi (I): Stelian Moculescu: „La Timișoara jucam câte 8 ore de volei pe zi”

Când spui Stelian Moculescu, spui volei. Spui trofee, o întreagă vitrină. Spui cel mai de succes antrenor român din toate timpurile. Când spui Stelian Moculescu, spui Friedrichshafen, Germania, România și, nu în ultimul rând, Timișoara. Considerat unul dintre cei mai valoroși tehnicieni care au activat vreodată în sportul cu mingea la fileu, Stelian Moculescu nu uită de primii săi pași în volei, făcuți pe zgură, pe malul Begăi, sub îndrumarea poate celui mai influent antrenor de juniori din zonă, Milorad Koin.

Stelian Moculescu a fost unul dintre invitații speciali la Supercupa României de volei feminin, disputată în urmă cu o săptămână, la Timișoara. A vizitat orașul în care a descoperit voleiul la câteva luni după retragerea din cariera de antrenor. O carieră despre care numerele vorbesc de la sine, orice epitet fiind de prisos.

În luna mai a acestui an, Stelian Moculescu a pus punct unei cariere impresionante de antrenor, începută în 1977. Ultimele două decenii le-a legat de VfB Friedrichshafen, pe care a transformat-o într-o forță a voleiului german și european. Cu gruparea de pe Bodensee a cucerit 13 titluri în Bundesliga, 13 Cupe ale Germaniei și, mai presus de toate, Liga Campionilor, în 2007. Mai cucerise, anterior, șase titluri naționale, cu TSV 1860 Munchen și ASV Dachau, șase Cupe, cu TSV 1860, VC Passau și Dachau. Între 1983 și 1985 a activat în Austria, la Tyrolla Viena, alături de care a cucerit de două ori eventul. Iar la nivelul echipei naționale, a calificat reprezentativa Germaniei la Jocurile Olimpice, în 2008, pentru prima oară după 36 de ani.

S-a retras în luna mai, după înfrângerea lui VfB Friedrichshafen în finala Bundesligii, de pe terenul lui Berlin Recycling Volleys. În ciuda rivalității acerbe dintre cele două grupări, Stelian Moculescu a fost aplaudat la scenă deschisă în capitala Germaniei, în semn de recunoștință pentru o carieră încununată de succes. Mărturie stă clipul video atașat mai jos:

„Voleiul era un eveniment de familie”

Născut la 6 mai 1950 la Brașov, Stelian Moculescu a copilărit la Timișoara, într-o perioadă în care voleiul era la mare modă în orașul de pe Bega. De aici se lansaseră deja câteva nume de referință: Ștefan Roman, Mihai Coste și, nu în ultimul rând, Aurel Drăgan, considerat și astăzi cel mai mare ridicător din istoria voleiului românesc. În plus, aici activa Milorad Koin, un antrenor de juniori care era recunoscut pentru darul său de a le transmite discipolilor săi enorma sa pasiune pentru această disciplină.

„Pe vremea mea existau 3-4 echipe de foarte bună calitate în Timișoara. Erau Politehnica, Universitatea, Înainte, CFR… aveam 2-3 echipe în Divizia B și una sau două în prima divizie. Era frumos, se juca de dimineață, de la ora 11, veneau la meciuri bătrânii împreună cu copiii, era un eveniment de familie. N-aș putea estima numărul spectatorilor care veneau la meciuri, dar în mod cert, voleiul era un eveniment în Timișoara”, își amintește Stelian Moculescu.

Lipsa antrenorilor de valoare la nivel de juniori e principala problemă sesizată de Stelian Moculescu în voleiul timișorean, atunci când e provocat să compare vremurile actuale cu cele în care s-a format el însuși ca jucător.

„Au fost antrenori de valoare, cum a fost nea Milică Koin, apoi a apărut și Horhath, antrenori care au crescut într-adevăr jucători. Însă ei nu mai sunt, nu mai activează, din păcate. Au fost antrenori cu o enormă pasiune. Eu îmi amintesc că atunci când eram junior, eram la Terasa CFR, aveam două ore antrenament pe zi, dar noi jucam volei opt ore zilnic. Ne întâlneam cu colegii de echipă și jucam doi contra doi, trei contra trei… voleiul era centrul vieții noastre. Nea Milică și soția lui au reușit să ne motiveze în așa fel, încât nu ne mai săturam de volei. Iar acum, dacă ne uităm prin oraș, nimeni nu mai joacă volei. Nimeni nu mai face sport, iar asta e o enormă prostie, valabilă nu numai la noi, ci și în Germania. Copiii sunt grași, obezi, sunt chiori, pentru că stau tot timpul pe smartphone. E o generație căreia la 30 de ani va trebuie să îi facem o asigurare medicală nemaipomenită. Lumea se schimbă, sunt de acord, dar cred că poți face această schimbare într-un mod coordonat. Ceea ce mulți numesc aici democrație, pentru mine e haos, anarhie”, afirmă Stelian Moculescu.

Prezent la Timișoara, la Supercupa României, la invitația clubului UVT Agroland, Stelian Moculescu și-a exprimat dorința ca voleiul de pe Bega să redevină o forță, atât la feminin, cât și la masculin.

„Eu m-aș bucura foarte mult dacă s-ar relansa orașul, pentru că Timișoara are totuși o tradiție foarte mare în volei. Sper să realizeze promovarea cei de la Agroland, să avem o echipă la fete, iar apoi, dacă s-ar putea să urce și băieții ar fi și mai frumos”, a declarat reputatul tehnician.

Totuși, Stelian Moculescu are și câteva sfaturi pentru cei ce și-au propus relansarea acestui sport la Timișoara.

„În primul rând, trebuie să ai alături și câțiva oameni care să asigure o bază financiară. Fără bani nu mai merge nimic în vremurile acestea. E foarte important, din punctul meu de vedere, să nu se investească doar în prima echipă, ci și la grupele de juniori. Să își ia 2-3 antrenori buni și motivați. Jucătorii sunt întotdeauna cei mai bine plătiți, iar antrenorii cei mai prost plătiți. Iar antrenorii sunt cei mai importanți, pentru că într-un club de ei ai nevoie să-ți crească sportivi. Eu așa mi-am construit întotdeauna echipele pe care le-am pregătit, eu mi-am făcut jucătorii. A fi antrenor nu e o profesie, ci o pasiune. E exact ca și cum ai fi medic, învățător… Trebuie realmente să îți facă plăcere să lucrezi cu oamenii și să vezi, la fel ca un grădinar, că sămânța pe care ai plantat-o crește și înflorește. Dar e greu… Cât timp nu avem respect de munca unui om și îl privim ca pe o cârpă, ne merităm soarta. E o vorbă în Germania… dacă plătești cu banane, primești maimuțe”, a mai spus Moculescu.

***

Vom reveni cu un al doilea episod al reportajului despre Stelian Moculescu, în care cel mai cunoscut produs al voleiului timișorean va rememora titlul de campion de juniori câștigat în 1968 pentru Timișoara, dar și momentul în care a decis să părăsească definitiv România.

Lacrimile lui nea Aurică Drăgan pentru voleiul timișorean

A plecat definitiv din Timișoara în 1958. Deci, în urmă cu 57 de ani. Nu mai revine în orașul copilăriei sale decât în vizite, o dată sau de două ori pe an. S-a stabilit la București, acolo unde a cunoscut consacrarea ca sportiv, unde a devenit de trei ori câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Rapid și campion continental cu România. Tot acolo, a trăit emoțiile unei finale românești în C.C.E., Rapid – Dinamo, cu 30.000 de spectatori la un meci de volei, în actualul pavilion Romexpo. Cu toate că a părăsit de mult Timișoara, Timișoara nu l-a părăsit niciodată. O frază încărcată de patetism, unul asumat. Iar asta deoarece reacția eroului acestui articol când a venit vorba despre Timișoara trebuie să spun că m-a luat prin surprindere.

***

Sfârșit de mai. Mă întâlnesc cu Tibi Atănăsoae, colegul meu de la Radio Timișoara, în Piața Maria. Ne oprim în fața unei case de pe strada Gheorghe Doja. Aici locuiește Mihai Coste, unul dintre cei mai importanți voleibaliști din istoria Timișoarei. Domnul Coste nu e acasă, dar ne întâmpină oaspetele lui, sosit de la București. De fapt, cel pe care am venit să-l vedem.

Intrăm în hol. Nea Aurică Drăgan ne privește ușor surprins. Nu se aștepta la doi vizitatori. Îmi întinde mâna și rostește serios: „Sper că n-ați venit să mă bateți!”. După care izbucnește în râs și ne poftește în camera de zi. Ne așezăm. Pregătim aparatele. Eu pe cel de fotografiat, iar Tibi reportofonul. Sosesc și cafelele, iar înregistrarea începe.

Aurel Drăgan dă frâu liber amintirilor. Ne vorbește despre performanțele Rapidului, echipă alături de care a cucerit de trei ori Cupa Campionilor Europeni, în 1961, 1963 și 1965. De titlul european cucerit cu România, la București, în 1963. De participarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo la prima apariție a voleiului în programul competiției. Acolo unde locul 4 ocupat de tricolori a fost considerat o mare nereușită. Alte vremuri, alte pretenții…

În ciuda palmaresului impresionant, Aurel Drăgan rămâne modest. Nu-i place să se descrie. Sau să se compare cu alți voleibaliști, fie ei colegi de generație ori urmași. Nu-i dojenește pe actualii practicanți ai jocului cu mingea la fileu din țara noastră. Și se abține să vorbească despre Federație.

O carieră glorioasă construită în capitală, pentru care și Timișoara are meritul ei. Unul esențial. Iar pentru că orașul de pe Bega nu a reușit să cucerească niciun trofeu la nivel de seniori în volei (fie el masculin sau feminin), spune că ar fi dispus să transfere măcar victoria din ’65 a Rapidului din C.C.E. în contul Timișoare. În semn de mulțumire.

Îl rugăm să transmită un mesaj voleiului timișorean… „Sigur că mesaje s-ar putea transmite multe. Eu transmit unul de părere de rău, că nu se găsește la nivelul la care ar trebui să se găsească”, spune nea Aurică. Se oprește pentru câteva secunde. Îl năpădesc lacrimile. „Pentru Sorin Grădinaru… numai cuvinte de laudă. Mi-ați pus o întrebare care mă emoționează. Fără acest băiat, Timișoara la volei ar fi moartă…”, rostește fostul mare voleibalist. După care își cere scuze. Nu s-a putut stăpâni. Reacția lui nea Aurică ne surprinde. Mi se umezesc și mie ochii, dar reușesc să mă stăpânesc. Interlocutorul nostru se simțea stânjenit de acest moment, peste care încercăm să trecem cât mai repede. Dar semnificația acestei reacții spune totul despre sinceritatea lui nea Aurică. Mulțumirile pe care le-a acordat Timișoarei, orașul în care a învățat voleiul, n-au fost gratuite, simple declarații pentru ziariști, spuse doar pentru că ar suna bine transcrise în presa noastră locală.

Lanul de cururuz sau granița dintre fotbal și volei

Aurel Drăgan a început voleiul la Locomotiva Timișoara, sub îndrumarea antrenorului Milorad Koin. Antrenor care și astăzi, la aproape 88 de ani, își amintește cu mare drag de splendida lui generație, câștigătoare a primelor două ediții a Campionatelor Naționale de juniori, în 1955 și 1956. O generație din care făceau parte Aurel Drăgan, Mihai Coste, Zoltan Kozonici (practic, vârfurile grupei), viitorii fotbaliști Nicolae Diminescu și Alfred Fuchs, Nicolae Rusănescu, ulterior prim-divizionar de rugby și Paul Martin.

„Nea Milică, pe lângă faptul că ne-a apropiat de acest sport, ne-a și educat. Ne-a insuflat dragostea pentru ceea ce facem. Ne-a povestit de jucătorii vechi ai Timișoarei, de cei ce au plecat din Timișoara și ne-a făcut să tindem către ceea ce au realizat ei la vremea respectivă. Ca să nu spun că ne povestea de jucători de mare valoare, jucătorii țărilor cu care aveam partide internaționale, despre ruși, cehoslovaci, polonezi, bulgari… Nu știu dacă în momentul de față, cei ce îi antrenează pe tinerii de astăzi, le povestesc despre cei despre care au fost sau despre cei înspre care ar trebui să tindă”, spune Aurel Drăgan.

Interesant e că, inițial, Drăgan începuse cu fotbalul, la „piticii” Științei Timișoara, în 1950. Doi ani mai târziu, a fost atras la volei de nea Milică Koin. Practic, a traversat actualul bulevard Vasile Pârvan, pe atunci un lan de porumb brăzdat de două cărări.

„Am trecut «pârleazul», cum s-ar spune, prin cucuruz. Pentru că între terenul de fotbal de la Politehnica și terenurile de volei de la CFR, era doar actualul bulevard Pârvan, care avea două cărări, iar în mijloc era sădit porumb. În timp, Milică, cu dibăcia lui, ne-a determinat pe unii să rămânem doar pe partea stângă a lanului de porumb. Alții, cum sunt Nicu Diminescu, Fred Fuchs, au rămas pe partea cealaltă”, povestește Aurel Drăgan, continuând: „Nu regret că am rămas la volei. Dar, la vremea respectivă, urmăream cu mare plăcere performanțele Științei, fiind legat de unii dintre viitorii mari performeri din fotbal. Erau colegi cu câțiva ani mai mari decât noi. E vorba despre Jackie Ionescu, portarul Uțu…”.

***

La vremea respectivă, polivalența nu era o caracteristică ieșită din comun pentru sportivi. Majoritatea erau practicanți ai mai multor discipline, nu de puține ori cu rezultate notabile și într-o parte, și în cealaltă. De pildă, pentru Aurel Drăgan, unul dintre sporturile complementare a fost atletismul. A ajuns până la cota 1,80m la săritura în înălțime (remrcabil pentru acea perioadă și pentru tehnica folosită pe atunci în această probă).

„La vremea respectivă, orașele mari aveau multe competiții. Noi, în Timișoara, ne pregăteam pentru volei, dar iarna jucam handbal în 7. Vara erau concursuri de atletism, pe terenul Politehnicii. Iar Milică ne trimitea la acele competiții. Poate vi-l mai amintiți pe Dănuț Pușcașu, unul dintre cei mai mari baschetbaliști timișoreni. Cu el am început, înainte de fotbal, să joc baschet, locuind în aceeași clădire, pe strada Telbisz. Primele «antrenamente» le-am făcut la baschet, cu Puiu Palici. Tot atunci, venise în Timișoara nea Costică Lache, care la început se ocupa de baschet, alături de Bebe Zugrăvescu, deși mai târziu a trecut la handbal”, povestește Aurel Drăgan.

Și-ar mai avea astăzi locul polivalența în sportul de performanță? „Pentru noi era un plus. Însă la modul în care se desfășoară astăzi instruirea în majoritatea disciplinelor sportive, nu știu dacă mai e posibil. La vremea respectivă, competițiile nu erau atât de dese, astfel că puteai participa la competițiile altei discipline. Nouă ne-a folosit. Atletismul pune bazele multor discipline. Handbalul la fel… Vreau să spun că Hansi Moser, prietenul și vecinul meu – eu stăteam pe Treboniu Laurian nr. 4, el la nr. 6 – , fiind elev la Construcții, a început tot cu voleiul. Nea Milică a vrut să-l ia și pe el în echipa noastră, dar el s-a îndreptat către handbal”, ne răspunde Aurel Drăgan.

***

Naționala de volei a României în 1965. În rândul de sus, al patrulea din stânga, Aurel Drăgan, iar al doilea din dreapta, Mihai Coste.

Între timp, a sosit și Mihai Coste. A deschis ușa încet, pentru a nu perturba înregistrarea radiofonică. Se așează cu noi la masă. Aprobă vorbele fostului său coleg de la Locomotiva Timișoara, Rapid București și echipa națională, dând ușor din cap, fără să intervină. Mai stăm la povești circa o jumătate de oră cu gazdele noastre. La plecare, nu ratăm ocazia să ne pozăm cu doi câștigători de Cupa Campionilor. O poză care, poate, pe Facebook nu spune multe. Dar în acest caz, numărul de like-uri e irelevant. Știu doar că atât eu, cât și colegul meu, am da acestei fotografii, dacă am putea, măcar de trei ori „like”, câte unul pentru fiecare titlu continental al Rapidului.

Ne plimbăm din nou pe Doja, către Piața Maria. „Realizezi că am vorbit cu cel mai mare voleibalist din istoria României?”, mă întreabă Tibi. Nu-i răspund. Îmi stă gândul tot la reacția lui nea Aurică atunci când a venit vorba de Timișoara, de Sorin Grădinaru… O reacție pe care m-am tot gândit cum aș putea să o ilustrez în cuvinte preț de o lună și jumătate. Și chiar dacă am așternut ceva pe „hârtie”, tot nu e suficient. Limba română îmi pare săracă. Mai ales pentru a explica un gest… inexplicabil, în special pentru vremurile în care trăim.

Timișoara pierde o prim-divizionară: Universitatea s-a înscris în A2

E oficial. Timișorenii nu vor vedea volei de primă ligă din toamnă, asta deși echipa orașului și-a câștigat pe teren acest drept. Universitatea nu s-a înscris în Divizia A1, deși primise o păsuire de două săptămâni din partea FR Volei pentru a găsi fondurile necesare abordării unui sezon în elită.

Voleiul continuă să rămână la statutul de paria al sportului timișorean. Unica reprezentantă a orașului la nivel de seniori, Universitatea, a obținut în urmă cu trei săptămâni promovarea în primul eșalon al țării, în urma barajului susținut la Galați. Victoriile cu CSM Suceava sau Chimszed Cluj n-au fost însă suficiente. Locul printre primele 12 echipe ale țării a fost pierdut după trei săptămâni de frământări ale antrenorului Sorin Grădinaru, care a găsit înțelegere din partea Federației, pentru prelungirea în mod excepțional a termenului de înscriere, nu însă și din partea factorilor decizionali din Timișoara.

Promovarea echipei de volei a Universității a trecut total neobservată la nivelul autorităților locale, care au ridicat la rang de miracol echivalentul aceleiași performanțe realizate de o altă echipă, într-o altă ramură sportivă. Ceea ce poate nu știu aleșii locali e faptul că echipa de volei a promovat strict pe propriile ei forțe, cu un buget mai degrabă simbolic, cu jucători ce se împart între locul de muncă și fileu și cu un antrenor ce a fost nevoit să umple mai multe ramuri ale unei organigrame necesare, dar inexistente.

E curios cum și într-o perioadă de aparentă creștere a sportului timișorean, voleiul rămâne aruncat într-un colț de cameră, ca o jucărie stricată. Echipa masculină a Universității a rămas singura reprezentantă a acestui sport la nivel de seniori, după ce formația feminină a aceluiași club a fost închisă pe o perioadă nedeterminată încă din 2010. O situație ce poate n-ar fi un capăt de țară la Codlea sau Chiajna (fiecare tot cu câte o echipă de seniori), dar care în cazul unui oraș cu pretențiile Timișoarei e strigătoare la cer. Vorbim despre un municipiu care în alte vremuri cocheta constant cu podiumul național, atât la fete, cât și la băieți, și pentru echipele căruia au evoluat, de-a lungul anilor, sportivi cu prezențe și chiar medalii olimpice, precum Aurel Drăgan, Mihai Coste, Marius Căta-Chițiga sau Doina Moț. Mai mult decât atât, Timișoara a fost singurul oraș din afara capitalei participant la primele ediții ale Diviziei A de volei masculin (1949 – Electrica) și feminin (1950 – Progresul).

Universitatea Timișoara și antrenorul Sorin Grădinaru se întorc așadar în Divizia A2, acolo unde au fost uitați de oraș și de propria conducere din 2000 încoace, cu speranța unor vremuri mai bune. Prin înscrierea în eșalonul secund, formația bănățeană a evitat o soartă similară cu cea a echipei din Oradea, care anul trecut se înscrisese în A1, dar s-a retras înaintea startului de campionat, fiind astfel interzisă de la barajul de promovare în ediția 2012/2013.