Toți cei care sperau că spiritul polist s-a pierdut în trei ani de cutreierări prin satele timișene au primit sâmbătă nu o palmă peste față, ci un pumn zdravăn. Reîntoarcerea poliștilor pe Dan Păltinișanu a fost un semnal clar că fenomenul alb-violet e viu și crește de la o zi la alta.

Politehnica a fost, din nou, la ea acasă, pe Dan Păltinișanu. Am văzut-o în ochii miilor de timișoreni care au așteptat răbdători la coadă să intre pe stadion, pe fața jandarmilor pregătiți să dea iar piept cu suporterii, în zâmbetul copiilor care stăteau la gard cu fularul în mână și în efortul jucătorilor care ne-au arătat că împreună suntem invincibili.

Reacția timișorenilor veniți la meci a arătat clar și răspicat unde trăiește și cum se manifestă spiritul polist. Nu poți forța dragostea, oricât ai încerca. Nici cu bilete gratis, nici cu declarații pompoase, nici măcar cu milioane de lei investiți. Cea mai poli dintre poli nu a fost decât o iluzie presărată cu promisiuni electorale și propagandă de partid. Timișoara a fost, este și va fi întotdeauna alb-violet, iar singurii continuatori ai spiritului polist sunt cei dispuși să facă orice sacrificiu pentru simbol, pentru oraș și pentru culori. S-a văzut în cel mai simplu gest. Ultrașii au strigat adunarea și la apel au răspuns mii de timișoreni.

Poliștii s-au întors acasă într-o sâmbătă după-amiază așa cum te întorci, adult fiind, în casa bunicilor. Intri încet pe ușă, te lovește mirosul de plăcinte scoase din cuptor, te pui pe scaunul tău și iei o gură. Timpul se oprește în loc. Ești din nou copil și alergi să prinzi tramvaiul plin de oameni care se îndreaptă spre cel mai important loc din univers, meciul lui Poli pe Păltinișanu. Te ridici pe vârfuri să vezi cum dă Poli gol prin marea de fulare alb-violet. Închizi ochii și-l vezi pe Burtic cum apără onoarea echipei în momentul care a ținut mii de oameni cu sufletul la gură. Ești acasă.

Spre deosebire de marea majoritate a poliștilor aflați sâmbătă la meci, eu nu am cunoscut Politehnica pe Pătinișanu, eu am cunoscut-o pe Știința. Sâmbătă am făcut primii pași pe Dan Păltinișanu la un meci al lui Poli. I-am făcut cu emoție, speranță și încredere că cei mai frumoși ani sunt cei ce vor veni. Credeam că știu la ce să mă aștept, dar nimic nu avea să mă pregătească pentru ceea ce a urmat.

90 de minute în care mii de glasuri s-au contopit într-o singură voce, vocea răsunătoare a alb-violeților care și-au purtat echipa spre victorie. I-a dat forță lui Gălan să înscrie primul gol și lui Burtic să arate că nu cădem la primul penalty. A trezit din amorțeală un stadion întreg și a redat speranța unui oraș. Poli nu a murit când a plecat de pe Păltinișanu. Și-a ținut capul sus pe coclaurile timișene, a luptat până la ultima picătură de sânge alb-violet, și-a continuat drumul fără scurtături și s-a întors acasă, mai puternică și mai hotărâtă ca oricând. Și acasă nu au așteptat-o doar sutele de alb-violeți rămași uniți lângă blazon, ci câteva mii de suporteri care prin simplul gest de a veni la stadion, au arătat că încă se poate.

De-ar fi câteva mii care să ne umple stadioane pustii, să preia furia și să redea mândria băieților din România… Indiferent de ce se va spune sau se va scrie, toți cei care s-au aflat pe Păltinișanu au trăit un moment istoric. Victoria de sâmbătă nu a fost doar victoria Politehnicii în fața Ripensiei. A lui ASU în fața ACS-ului. A fost o victorie a fotbalului curat în fața fotbalului modern. Dragoste mai presus de interese. Fără patroni. Doar suporteri, spectacol, pasiune, duel, curaj și onoare.

Un meci de liga a patra a adus peste 6000 de oameni pe un stadion unde o echipă de liga a doua nu umple nici măcar un sector. Sentimente, nu etichete. 6-2. Poate acum s-a auzit mai clar.