În perioada interbelică, boxul a fost unul dintre sporturile la care timișorenii se înghesuiau pur și simplu. Galele internaționale se organizau, nu de puține ori, în săli de bal ori în marile hoteluri ale orașului și strângeau, pe lângă simpli pasionați ai fenomenului pugilistic, protipendada epocii. Timișoara era unul dintre puținele centre din țară care dădea campioni naționali în acea vreme: Erhard Dorfler, Ludovic Gilincze sau Ion Petschovski (fratele cunoscutului fotbalist Iosif Petschovski) sunt doar câteva dintre figurile marcante ale boxului timișorean al anilor 30. În perioada lor de glorie, se năștea cel ce avea să devină cel mai important pugilist al orașului la categoria grea, Vasile Mariuțan.

A văzut lumina zilei la 8 martie 1937, la Timișoara, iar calitățile fizice native îl recomandau pentru un sport… greu. După cum aflăm din Careul magic românesc, al lui Paul Ochialbi și Petre Henț (editura Stadion, 1974), tânărul Vasile Mariuțan a fost îndrumat de profesorul său de educație fizică spre canotaj, mai ales că locuia aproape de malul Begăi. „Dar tânărul timișorean (…) a preferat să ia tramvaiul deplasându-se în partea opusă a orașului, pentru a ajunge la sala de box a fostului campion balcanic Paul Menczel”. (n.r. – despre primul său maestru vom povesti, pe larg, într-un articol viitor).

De la primul contact cu mănuștile, de la primii pași pe ring, de la primele croșee aplicate corect, n-a mai fost decât un pas până la afirmarea pe plan național. În 1952, s-a organizat primul Campionat republican pentru juniori, iar puștiul de 15 ani din Timișoara a impresionat asistența prin stilul său, devenind campion la categoria grea.

Vasile Mariuțan a făcut imediat pasul spre seniorat, primul său mare rival fiind rutinatul Dumitru Ciubotaru, ani la rândul deținător al centurii la categoria grea. În primele șapte întâlniri dintre cei doi, tânărul pugilist timișorean n-a reușit decât două remize, experiența lui Ciubotaru spunându-și cuvântul. Totul până în 1958, atunci când îl răpune în premieră, în finala categoriei grea din cadrul Campionatelor Naționale, și își trece în cont primul titlu de campion al României. Primul, din totalul de nouă pe care avea să le cucerească în cariera sa.

„Diferiți antrenori îl sfătuiau în glumă pe Mariuțan, când acesta se îndrepta spre ring, că e mai bine să se… culce la podea decât să fie bătut măr. Într-o zi însă, Mariuțan și-a luat imima în dinți, l-a contrat zdravăn pe Ciubotaru și a plecat acasă cu cea mai remarcabilă victorie a sa”. (P. Ochialbi, P. Henț – Careul magic românesc, Ed. Stadion, 1974)

Mariuțan a fost campion al greilor din România în 1958, 1959, 1960, 1961, 1962, 1963, 1964, 1965 și 1966. Șirul ar fi fost neîntrerupt, însă în anul Jocurilor Olimpice de la Tokyo, în 1964, a pierdut în fața lui Gheorghe Negrea. Cel ce l-a detronat apoi din fruntea categoriei sale a fost mult mai tânărul Ion Alexe, care a obținut primul dintr-un lung șir de titluri naționale, în 1967, în fața lui Mariuțan.

Recordul lui Mariuțan: șase ediții de Campionat European

Consacrarea sa pe plan internațional a venit însă încă dinaintea cuceririi primului său titlu național. În 1957, la doar 20 de ani, a făcut parte din lotul României, care a participat la Campionatele Europene de la Praga. Puștiul din Timișoara a devenit una dintre revelațiile întrecerii, ajungând până în finala categoriei grea. În primul său meci, cel din sferturile de finală, l-a făcut K.O. pe elvețianul Cottier în chiar prima rundă. Apoi, în semifinale, a obținut o victorie clară în fața iugoslavului Branislav Davidovic, cu decizie unanimă din partea arbitrilor. În finală, a nimerit însă peste cel mai important „greu” al momentului din boxul amator, Andrey Abramov. Mariuțan a pierdut cu 0-3 în fața consacratului pugilist sovietic, cel ce avea să își păstreze centura europeană și la următoarele două ediții.

Vasile Mariuțan deține un record important, fiind primul boxer român participant la șase ediții ale Campionatelor Europene. Asta deși nu a mai reușit niciodată prestația de la Praga, fiind eliminat de fiecare dată încă din primul meci. În 1959, la Lucerna (Elveția), a pierdut la puncte, în fața britanicului Dave Thomas. Doi ani mai târziu, la Belgrad, l-a învins italianul Benito Penna, încă din calificări, prin K.O. tehnic. În 1963, la Mosova, a intrat în concurs direct în sferturi, însă a cedat tot în fața unui italian, Dante Cane, la puncte. La ultimele două ediții la care a participat, Vasile Mariuțan și-a pierdut de fiecare dată meciul preliminar: în fața iugoslavului Marin Trifunovic, la Berlin, în 1963, și în fața est-germanului Jurgen Schlegel, la ediția sa de adio, cea de la Roma, din 1967.

Timișoreanul Vasile Mariuțan a participat și la două ediții ale Jocurilor Olimpice, însă de fiecare dată s-a oprit în sferturile de finală. În 1960, la Roma, a început cu o victorie clară, decizie 5-0, în fața francezului Joseph Syoz, dar apoi a fost învins la puncte de est-germanul Siegmund Gunther. Patru ani mai târziu, la Tokyo, bănățeanul l-a învins clar pe bulgarul Kiril Pandov în calificări, dar a pierdut prin descalificare în runda a 3-a, în sferturile de finală, în fața italianului Giuseppe Ros.

Ultimul gong a venit prea repede…

După retragerea din activitatea competițională, Vasile Mariuțan s-a dedicat antrenoratului, șlefuind tinere talente la Dinamo București. A încetat din viață la 13 iulie 1999, în urma unui grav accident rutier, petrecut în localitatea constănțeană Ovidiu.