Din păcate, despre polo pe apă nu putem vorbi decât la trecut în Timișoara. Vă propunem așadar o întoarcere în timp, în urmă cu exact 30 de ani, atunci când ILSA revenea, după câțiva ani buni de căutări, pe prima scenă a sportului cu mingea pe apă. Vara lui ’83 regăsea poloul timișorean în ultima situație favorabilă din istorie, însă de care s-a profitat puțin spre deloc în anii ce au urmat.

La începutul anilor ’80, ILSA părea să nu-și mai poată croi drum spre revenirea în elită. O situație ce pe atunci părea inacceptabilă, pentru un club ce în urmă cu câteva decenii domina autoritar mișcarea pe plan intern. Condițiile de antrenament ale poloiștilor erau precare și pentru acea vreme, dimensiunile bazinului din curtea uzinei satisfăcând la limită cerințele acestui sport, cât despre un sistem de încălzire nici că se putea vorbi. Sportul textilist a căzut însă pe mâini ceva mai bune în această perioadă. În fruntea clubului ILSA au fost numiți Emil Mateescu și Gheorghe Cuciulea, în vreme ce conducerea secției de polo i-a revenit lui Viorel Vladislav.

S-a început recrutarea unor poloiști cu nume, tineri sau experimentați, din centre precum București, Cluj sau Oradea. Așa au ajuns pe Bega nume precum Costel Manea, Niculae Andreescu, Petru Todoruț și, ceva mai târziu, Iuliu Olac, ultimilor doi revenindu-le ingrata misiune de a singe lumina după tot ce a însemnat polo în Timișoara, mai înspre mileniul III. Costel Manea și veteranul Ladislau Weiszpecher s-au ocupat de o intensă acțiune de recrutare în școlile din oraș, astfel că, după mulți ani, curtea Industriei Lânii mustea de juniori.

Pe acest fond a venit și promovarea mult așteptată în elită, obținută în dauna formațiilor Progresul Oradea, Triumf București, Poli Cluj și Mureșul Târgu Mureș. A fost, practic, ultima promovare în elită a ILSA-ei, care a rezistat în competiție până în 1999, atunci când secția de polo a fost dizolvată. Generația 1983 a echipei textiliste, prima de excepție după mai bine de un deceniu și jumătate, ar fi putut reprezenta imboldul renașterii unui sport reprezentativ și necesar al Timișoarei.

„Cei care au tras greul în acest campionat sunt Petre Todoruț (18 ani), Toth-Somoray Peter (30), Petru Boroș (23), Constantin Manea (28), Emil Fărcuță (25), Niculae Andreescu (25) și Vasile Grecu (17). Însă tineri extrem de talentați, precum Arthur Wachter (17), Desiderius Kosar (17), Ladislau Grosz (17) sau Uwe Griesel (17), vor fi în curând copți pentru a ataca primul 7. (…) Vă spun, anul acesta nu i-am surprins doar pe fanii noștri, ci și pe adversari. Anul trecut, am fost ciuca bătăilor și am ocupat ultimul loc al seriei a II-a. Astăzi, putem sta în fața lui Dinamo, a Rapidului sau a Crișului Oradea, granzii României, și să-i privim în ochi, fără să ne temem”, își descria echipa antrenorul ILSA-ei, Alexandru Cinteanu, într-un interviu pentru Neue Banater Zeitung, publicat în plină campanie de promovare în Divizia A.

Ce lipsea în 1983?

E lesne de dedus, infrastructura. Bazinul din curtea Industriei Lânii, construit la începutul anilor ’30, și acoperit, am spune rudimentar, în anii ’70, era departe de a putea oferi condiții cel puțin decente de pregătire a sportivilor. „De ani de zile ne confruntăm cu greutăți enorme. În Timișoara nu există un bazin de dimensiuni olimpice. Noi suntem nevoiți să ne antrenăm într-un bazin mic, de 12/20 metri, în vreme ce la turnee trebuie să evoluăm în piscine mult mai mari. Din start, un handicap pentru noi”, erau problemele sesizate de Cinteanu în 1983.

Ce avem însă acum, după 30 de ani? În primul rând, poloul a dispărut fără urmă din Timișoara. Noile reglementări, legate de adâncimea bazinelor, au depășit în viteză toate piscinele aflate în picioare dinainte de ’89. Ba mai mult, vechiul bazin de la ILSA împlinește patru ani de când a luat forma unei grămezi de moloz. Iar cele construite totuși în ultimii ani au fost proiectate fără a se lua măcar în calcul acest sport. Cât despre acel bazin olimpic, după care sportivii și antrenorii tânjesc de decenii întregi, nu reușește să depășească colțurile hârtiei, indiferent de culoarea politică a administrației locale sau centrale.

„Se poate. Trebuie luat de jos, cu copii. Depinde ce intenții are domnul primar. Eu unul aș fi dispus să vin și să pun osul la construcția unui club de polo, dar vreau să văd un proiect concret. M-aș întoarce la Timișoara cu toată dragostea, pentru că eu dimineață, la prânz și seara mănânc polo pe pâine”, ne spunea în toamnă Petre Todoruț, portar la ILSA între 1983 și 1999, acum stabilit în Austria.

Timișoara s-a făcut de râs după 1989, ajungând primul (și singurul) centru de tradiție din poloul românesc rămas în totalitate fără polo. Că tot ne place să vorbim despre premiere…