Suporterii au avut întotdeauna nevoie să se raporteze la anumiţi jucători. Fotbalişti emblematici, charismatici, care să le lumineze clipele grele pe care le trăiesc alături de echipă, oameni la care să se gândească întotdeauna cu admiraţie şi cu respect.
De multe ori am avut tendinţa de a cădea în extrema cealaltă şi de a ne crea falşi idoli, personaje efemere care la un moment dat al carierei lor au avut norocul de a evolua în tricoul Politehnicii şi de a-şi crea o anumită legătură cu tifoseria alb-violetă. Însă aproape de fiecare dată aceşti falşi idoli ne-au dezamăgit, lăsându-ne cu ochii în soare, tânjind după o empatie şi după o legătură afectivă cu cei care ne influenţează viaţa prin evoluţiile lor de la fiecare sfârşit de săptămână. Am adoptat, pe rând, ca pe „unul dintre noi” tot felul de neaveniţi care au demonstrat că nu au nimic în comun cu spiritul politehnist, din simpla dorinţă de a avea pe cineva „din afară” care să ne înţeleagă trăirile, să înţeleagă sacrificiile noastre pentru Poli şi să solidarizeze cu noi, trăind exact în acelaşi mod în care trăim şi noi. Am refuzat să credem că vremurile fotbalului romantic sunt, din păcate, apuse acum, încercând să găsim în jucătorii care au călcat gazonul stadionului nostru de-a lungul timpului un nou Dan Păltinişanu, spre exemplu. Încercare sortită eşecului încă din start, spun eu, pentru că vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, gândirea s-a schimbat, iar un fotbalist care să joace strict cu şi din dragoste pentru public e mai greu de găsit decât un diamant în groapa de gunoi de la Parţa.
Au venit, însă, week-end-urile de pe Ştiinţa. Au venit momentele de bucurie de la sfârşitul meciurilor, atunci când steagurile trec din tribună în teren, fluturate frenetic de către nişte omuleţi îmbrăcaţi în alb-violetul pe care încearcă să ni-l interzică unul ce nu ne va înţelege niciodată pentru simplul motiv că provenim din lumi diferite. Au venit petrecerile alături de noii jucători pe care i-am descoperit şi adoptat ca fiind jucătorii Politehnicii. Oameni ca noi, dornici de a demonstra lumii întregi cine e Poli, oameni care suferă la fel ca oricare dintre noi pentru un eşec şi care se bucură poate de multe ori mai abitir ca noi atunci când învingem echipa obscură a vreunui sătuc bănăţean uitat de lume.
Am rămas pe gânduri la Târgu Mureş, atunci când după un meci amical disputat la 350 de kilometri distanţă de casă am văzut în teren, în faţa peluzei, oameni cu adevărat fericiţi, jucători cu lacrimi în ochi mândri că atâta lume a venit de acasă pentru a-i vedea pe ei, fotbaliştii Politehnicii. Admir modul în care un jucător sare gardul către tribună, urcă alături de cei care îl iubesc pentru că e „de-al lor” şi cântă cu ei neîncetat. Privesc întotdeauna cu mândrie la sfârşitul meciurilor atunci când văd steagurile noastre cum flutură în mâinile lor, vocile lor unindu-se cu ale noastre, realizând legătura aceea atât de necesară nouă şi pe care o căutam de atâta vreme …
Băieţi, vă mulţumim tuturor pentru că ne-aţi redat speranţa şi pentru că ne-aţi arătat că mai există şi inimă în fotbalul ăsta atât de murdar şi lipsit de sentimente. Ne-aţi demonstrat că nu totul se rezumă la bani, iar o inimă ce bate la unison cu sutele de inimi din tribună îţi poate câştiga orice derby. Vorba reclamei, pentru voi, din partea noastră – numai respect! Îi avem în teren, în sfârşit, pe „unii dintre noi” …