Lacrimile lui nea Aurică Drăgan pentru voleiul timișorean

A plecat definitiv din Timișoara în 1958. Deci, în urmă cu 57 de ani. Nu mai revine în orașul copilăriei sale decât în vizite, o dată sau de două ori pe an. S-a stabilit la București, acolo unde a cunoscut consacrarea ca sportiv, unde a devenit de trei ori câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Rapid și campion continental cu România. Tot acolo, a trăit emoțiile unei finale românești în C.C.E., Rapid – Dinamo, cu 30.000 de spectatori la un meci de volei, în actualul pavilion Romexpo. Cu toate că a părăsit de mult Timișoara, Timișoara nu l-a părăsit niciodată. O frază încărcată de patetism, unul asumat. Iar asta deoarece reacția eroului acestui articol când a venit vorba despre Timișoara trebuie să spun că m-a luat prin surprindere.

***

Sfârșit de mai. Mă întâlnesc cu Tibi Atănăsoae, colegul meu de la Radio Timișoara, în Piața Maria. Ne oprim în fața unei case de pe strada Gheorghe Doja. Aici locuiește Mihai Coste, unul dintre cei mai importanți voleibaliști din istoria Timișoarei. Domnul Coste nu e acasă, dar ne întâmpină oaspetele lui, sosit de la București. De fapt, cel pe care am venit să-l vedem.

Intrăm în hol. Nea Aurică Drăgan ne privește ușor surprins. Nu se aștepta la doi vizitatori. Îmi întinde mâna și rostește serios: „Sper că n-ați venit să mă bateți!”. După care izbucnește în râs și ne poftește în camera de zi. Ne așezăm. Pregătim aparatele. Eu pe cel de fotografiat, iar Tibi reportofonul. Sosesc și cafelele, iar înregistrarea începe.

Aurel Drăgan dă frâu liber amintirilor. Ne vorbește despre performanțele Rapidului, echipă alături de care a cucerit de trei ori Cupa Campionilor Europeni, în 1961, 1963 și 1965. De titlul european cucerit cu România, la București, în 1963. De participarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo la prima apariție a voleiului în programul competiției. Acolo unde locul 4 ocupat de tricolori a fost considerat o mare nereușită. Alte vremuri, alte pretenții…

În ciuda palmaresului impresionant, Aurel Drăgan rămâne modest. Nu-i place să se descrie. Sau să se compare cu alți voleibaliști, fie ei colegi de generație ori urmași. Nu-i dojenește pe actualii practicanți ai jocului cu mingea la fileu din țara noastră. Și se abține să vorbească despre Federație.

O carieră glorioasă construită în capitală, pentru care și Timișoara are meritul ei. Unul esențial. Iar pentru că orașul de pe Bega nu a reușit să cucerească niciun trofeu la nivel de seniori în volei (fie el masculin sau feminin), spune că ar fi dispus să transfere măcar victoria din ’65 a Rapidului din C.C.E. în contul Timișoare. În semn de mulțumire.

Îl rugăm să transmită un mesaj voleiului timișorean… „Sigur că mesaje s-ar putea transmite multe. Eu transmit unul de părere de rău, că nu se găsește la nivelul la care ar trebui să se găsească”, spune nea Aurică. Se oprește pentru câteva secunde. Îl năpădesc lacrimile. „Pentru Sorin Grădinaru… numai cuvinte de laudă. Mi-ați pus o întrebare care mă emoționează. Fără acest băiat, Timișoara la volei ar fi moartă…”, rostește fostul mare voleibalist. După care își cere scuze. Nu s-a putut stăpâni. Reacția lui nea Aurică ne surprinde. Mi se umezesc și mie ochii, dar reușesc să mă stăpânesc. Interlocutorul nostru se simțea stânjenit de acest moment, peste care încercăm să trecem cât mai repede. Dar semnificația acestei reacții spune totul despre sinceritatea lui nea Aurică. Mulțumirile pe care le-a acordat Timișoarei, orașul în care a învățat voleiul, n-au fost gratuite, simple declarații pentru ziariști, spuse doar pentru că ar suna bine transcrise în presa noastră locală.

Lanul de cururuz sau granița dintre fotbal și volei

Aurel Drăgan a început voleiul la Locomotiva Timișoara, sub îndrumarea antrenorului Milorad Koin. Antrenor care și astăzi, la aproape 88 de ani, își amintește cu mare drag de splendida lui generație, câștigătoare a primelor două ediții a Campionatelor Naționale de juniori, în 1955 și 1956. O generație din care făceau parte Aurel Drăgan, Mihai Coste, Zoltan Kozonici (practic, vârfurile grupei), viitorii fotbaliști Nicolae Diminescu și Alfred Fuchs, Nicolae Rusănescu, ulterior prim-divizionar de rugby și Paul Martin.

„Nea Milică, pe lângă faptul că ne-a apropiat de acest sport, ne-a și educat. Ne-a insuflat dragostea pentru ceea ce facem. Ne-a povestit de jucătorii vechi ai Timișoarei, de cei ce au plecat din Timișoara și ne-a făcut să tindem către ceea ce au realizat ei la vremea respectivă. Ca să nu spun că ne povestea de jucători de mare valoare, jucătorii țărilor cu care aveam partide internaționale, despre ruși, cehoslovaci, polonezi, bulgari… Nu știu dacă în momentul de față, cei ce îi antrenează pe tinerii de astăzi, le povestesc despre cei despre care au fost sau despre cei înspre care ar trebui să tindă”, spune Aurel Drăgan.

Interesant e că, inițial, Drăgan începuse cu fotbalul, la „piticii” Științei Timișoara, în 1950. Doi ani mai târziu, a fost atras la volei de nea Milică Koin. Practic, a traversat actualul bulevard Vasile Pârvan, pe atunci un lan de porumb brăzdat de două cărări.

„Am trecut «pârleazul», cum s-ar spune, prin cucuruz. Pentru că între terenul de fotbal de la Politehnica și terenurile de volei de la CFR, era doar actualul bulevard Pârvan, care avea două cărări, iar în mijloc era sădit porumb. În timp, Milică, cu dibăcia lui, ne-a determinat pe unii să rămânem doar pe partea stângă a lanului de porumb. Alții, cum sunt Nicu Diminescu, Fred Fuchs, au rămas pe partea cealaltă”, povestește Aurel Drăgan, continuând: „Nu regret că am rămas la volei. Dar, la vremea respectivă, urmăream cu mare plăcere performanțele Științei, fiind legat de unii dintre viitorii mari performeri din fotbal. Erau colegi cu câțiva ani mai mari decât noi. E vorba despre Jackie Ionescu, portarul Uțu…”.

***

La vremea respectivă, polivalența nu era o caracteristică ieșită din comun pentru sportivi. Majoritatea erau practicanți ai mai multor discipline, nu de puține ori cu rezultate notabile și într-o parte, și în cealaltă. De pildă, pentru Aurel Drăgan, unul dintre sporturile complementare a fost atletismul. A ajuns până la cota 1,80m la săritura în înălțime (remrcabil pentru acea perioadă și pentru tehnica folosită pe atunci în această probă).

„La vremea respectivă, orașele mari aveau multe competiții. Noi, în Timișoara, ne pregăteam pentru volei, dar iarna jucam handbal în 7. Vara erau concursuri de atletism, pe terenul Politehnicii. Iar Milică ne trimitea la acele competiții. Poate vi-l mai amintiți pe Dănuț Pușcașu, unul dintre cei mai mari baschetbaliști timișoreni. Cu el am început, înainte de fotbal, să joc baschet, locuind în aceeași clădire, pe strada Telbisz. Primele «antrenamente» le-am făcut la baschet, cu Puiu Palici. Tot atunci, venise în Timișoara nea Costică Lache, care la început se ocupa de baschet, alături de Bebe Zugrăvescu, deși mai târziu a trecut la handbal”, povestește Aurel Drăgan.

Și-ar mai avea astăzi locul polivalența în sportul de performanță? „Pentru noi era un plus. Însă la modul în care se desfășoară astăzi instruirea în majoritatea disciplinelor sportive, nu știu dacă mai e posibil. La vremea respectivă, competițiile nu erau atât de dese, astfel că puteai participa la competițiile altei discipline. Nouă ne-a folosit. Atletismul pune bazele multor discipline. Handbalul la fel… Vreau să spun că Hansi Moser, prietenul și vecinul meu – eu stăteam pe Treboniu Laurian nr. 4, el la nr. 6 – , fiind elev la Construcții, a început tot cu voleiul. Nea Milică a vrut să-l ia și pe el în echipa noastră, dar el s-a îndreptat către handbal”, ne răspunde Aurel Drăgan.

***

Între timp, a sosit și Mihai Coste. A deschis ușa încet, pentru a nu perturba înregistrarea radiofonică. Se așează cu noi la masă. Aprobă vorbele fostului său coleg de la Locomotiva Timișoara, Rapid București și echipa națională, dând ușor din cap, fără să intervină. Mai stăm la povești circa o jumătate de oră cu gazdele noastre. La plecare, nu ratăm ocazia să ne pozăm cu doi câștigători de Cupa Campionilor. O poză care, poate, pe Facebook nu spune multe. Dar în acest caz, numărul de like-uri e irelevant. Știu doar că atât eu, cât și colegul meu, am da acestei fotografii, dacă am putea, măcar de trei ori „like”, câte unul pentru fiecare titlu continental al Rapidului.

Ne plimbăm din nou pe Doja, către Piața Maria. „Realizezi că am vorbit cu cel mai mare voleibalist din istoria României?”, mă întreabă Tibi. Nu-i răspund. Îmi stă gândul tot la reacția lui nea Aurică atunci când a venit vorba de Timișoara, de Sorin Grădinaru… O reacție pe care m-am tot gândit cum aș putea să o ilustrez în cuvinte preț de o lună și jumătate. Și chiar dacă am așternut ceva pe „hârtie”, tot nu e suficient. Limba română îmi pare săracă. Mai ales pentru a explica un gest… inexplicabil, în special pentru vremurile în care trăim.