FOTOREPORTAJ | Ruinele sportului timișorean (V): „Mănușarul”, terenul de fotbal redevenit spațiu viran în vâltoarea afacerilor imobiliare

Manusarul (6)Vreme de mai bine de trei decenii, spațiul mărginit de stăzile N.D. Cocea și Theodor Pallady, situat în cartierul timișorean Ciarda Roșie, a fost destinat sportului de performanță. Mai precis fotbalului. De la începutul anilor ’70, până după 2000, aici și-au desfășurat activitatea mai multe echipe timișorene: Chimia Detergenți, Elanul SUT, chiar Tehnomet (pentru o scurtă perioadă), toate echipe tradiționale pentru zona de sud-est a orașului. Gazda obișnuită a celui dintâi teren de fotbal amenajat în Ciarda Roșie a fost însă Mănușarul Timișoara. Echipa fostei Fabrici de Piele și Mănuși (cu peste 800 de angajați în vremurile bune) a fost prezență obișnuită a eșalonului al patrulea din Timiș până spre finele anilor ’90, când a dispărut, odată cu restângerea drastică a activității întreprinderii.

De aproape un deceniu și jumătate, terenul „Mănușarul” zace nefolosit. Ultima grupare care și-a desfășurat activitatea aici a fost BC Golf, la începutul deceniului trecut, când la club activa actualul antrenor al lui ASU Politehnica, Sorin Brîndescu. Încă de atunci, terenul fusese înstrăinat, ajungând pe mâna unui privat, care l-a cedat temporar respectivei școli de fotbal, până la găsirea unui cumpărător. „Când am venit acolo cu BC Golf, am făcut terenul masă de biliard. Și solul e foarte bun în zonă”, își amintea Sorin Brîndescu. Șederea celor de la BC Golf în Ciarda Roșie a fost scurtă, iar proprietarii terenului, care s-au tot succedat de-a lungul anilor, s-au lovit rând pe rând de lege, care nu permite schimbarea destinației unui teren de sport.

Drept urmare, pentru cei ce n-au mai văzut de mult vechiul teren al Mănușarului, locul e de nerecunoscut. A dispărut clădirea vestiarelor, situată în latura dinspre strada N.D. Cocea, au dispărut de câțiva ani și porțile de fotbal, iar din gardul de sârmă au mai rămas doar câteva frânturi. Terenul pe care odinioară se dădeau bătălii crâncene în „D” și „Județ” a fost năpădit de bălării. Practic, nimeni și nimic nu ne mai amintește că aici s-a jucat vreodată fotbal.

În ultima vreme, a apărut totuși o variantă ca acest teren să capete o soartă mai bună. Ripensia, instalată de doi ani în Ciarda Roșie, pe fosta arenă „Tehnomet”, s-a interesat de „Mănușarul” ca potențială bază pentru antrenamente. Din informațiile noastre, nou-promovata în Liga a III-a va începe în următoarea perioadă lucrări de igienizare și cosmetizare a spațiului, primind în acest sens acordul actualului proprietar al terenului. De urmărit!

„Nu eram scoși din producție, așa cum se întâmpla la alte echipe de întreprinderi”

Până să cunoaștem care va fi destinul terenului din Ciarda Roșie, vă propunem să aflăm câteva date despre echipa care a dat numele arenei, Mănușarul Timișoara. Formația ale căror culori tradiționale erau alb-negru a apărut în peisajul fotbalului timișorean la începutul anilor ’60, în Campionatul Orășenesc.

Manusarul 1976

Mănușarul Timișoara, în timpul unei deplasări la Sânmartinu Sârbesc, în 1976. Pe rândul de sus, primul din stânga e interlocutorul nostru, Ioan Cojocariu.

Până la stabilirea în Ciarda Roșie, echipa Fabricii de Piele și Mănuși și-a disputat meciurile de pe teren propriu pe mai multe stadioane din oraș, precum „Textila”, „Stăruința” sau „Plopi”. Ioan Cojocariu, fost jucător și antrenor la Mănușarul în perioada 1968-1989, ne-a dezvăluit cum a fost amenajat terenul propriu al echipei: „Terenul n-a fost niciodată unul impecabil, dar pot spune că era acceptabil. Din 1971 până în 1973, noi l-am amenajat. Spațiul pe care s-a construit baza sportivă, de un hectar, ne fusese cedat de primărie. Noi am tăvălugit terenul, l-am însămânțat, am pus porți, garduri și am construit clădirea vestiarelor”. De altfel, baza „Mănușarul” a fost recunoscută pentru condițiile civilizate pe care le oferea în urmă cu 30-40 de ani, în comparație cu alte terenuri din oraș. „Înainte de Revoluție, am fost printre puținele echipe din oraș care aveam la vestiare cazan pe lemne, cu apă caldă. Pe alte terenuri, la Tehnolemn, chiar la Dacia, te spălai la lighean…”, ne-a mai spus Ioan Cojocariu.

Ioan Cojocariu a activat la Mănușarul preț de aproape două decenii, cu excepția perioadei 1972-1974, când a jucat pentru Șoimii Timișoara, pe durata stagiului militar. A evoluat alături de fotbaliști precum Csordas, Stan (portari), Hum, Dosescu, Lungu, Braica, Bora, Reperger, Bercea, Neducin, Laub, Șulțiu, frații Ciurdaru și chiar Ion Negru, tatăl cunoscutului realizator TV Dan Negru.

„Noi nu eram scoși din producție. Cu toții eram angajații Fabricii de Piele și Mănuși, lucram până la ora 14, iar de la ora 16, de două ori pe săptămână, aveam antrenament. Jucam fotbal doar de plăcere. Mai primeam câte o masă, o bere, un grătar… Dar niciodată bani!”, a ținut să precizeze Ioan Cojocariu.

Mănușarul a fost o formație nelipsită din Campionatul Județean (cum se numea la vremea respectivă eșalonul al patrulea). Nu a evoluat niciodată mai sus, deși s-a implicat în câteva rânduri în lupta pentru supremație. „Prin ’75-’76, țin minte că aveam o echipă bună, bună de tot. Ne-am bătut pentru primul loc în seria noastră cu Jimbolia, dar n-am rezistat presiunilor lor. S-a intervenit de sus, cu arbitri, cu toate șmecheriile vremii. În rest, am fost mereu o echipă de locurile 5-6. Pentru Divizia C nici n-am fi avut condiții, mai ales că nu eram scoși din producție, cum se întâmpla pe la alte echipe de întreprinderi. Nici nu eram o echipă rea, dură, violentă chiar, cum întâlneai la sate. Cine venea să joace cu Mănușarul știa că în Ciarda e liniște”, ne-a povestit Ioan Cojocariu.

Fostul jucător și antrenor al Mănușarului consideră că nivelul de atunci al „Județului” era peste eșalonul al treilea de astăzi. Și trebuie spus că, până în sezonul 1989/1990, sistemul competițional prevedea două serii (de 16, 18 sau 20 de echipe), iar până la barajul propriu-zis de promovare în Divizia C, câștigătoarele celor două serii se întâlneau, în dublă manșă, pentru stabilirea campioanei județului Timiș.

„Nivelul era mult mai bun decât acum. Pot spune că Liga a III-a de astăzi nici nu se compară cu Campionatul Județean din acei ani. Sigur că fotbalul se practica și pe linie de partid… La sate se implicau primăriile, CAP-urile, iar în oraș, toate întreprinderile, prin sindicate, țineau să aibă echipe de fotbal. Deci, direcția era de la centru, dar adevărul e că toți voiau să joace fotbal”, a conchis Ioan Cojocaru.

După 1990, implicarea fabricii în activitatea echipei a fost din ce în ce mai redusă. Încetul cu încetul, echipa s-a îndepărtat de „matcă”, fiind aduși jucători din toate colțurile județului. Mănușarul a mai rezistat în „D” două sezoane după Revoluție. În 1990/1991, s-a clasat pe locul 18, primul retrogradabil, însă prin promovarea campioanei Auto-FZB în Divizia C, trupa din Ciarda s-a salvat. A fost însă victimă sigură în sezonul următor, atunci când numărul echipelor a scăzut de la 20 la 16. De altfel, alături de Mănușarul, la finele sezonului 1991/1992 mai retrogradau alte trei timișorene: Textila, ELBA și Electromotor. Ultima zvâcnire a echipei Mănușarul s-a consemnat în ediția 1998/1999, când a reapărut în Divizia D, preluând locul Laminorului Nădrag. În acea ediție de campionat, la conducerea tehnică echipei din Ciarda Roșie ajunsese cunoscutul Cicerone Manolache, însă nici experiența fostului atacant al Științei Timișoara n-a putut stopa declinul echipei, care a dispărut complet la cumpăna dintre milenii.

About Gabriel Toth

Leave a Reply