DOCUMENTAR | Rugby-ul timișorean s-a născut pe „Știința” (III)

În primele două episoade ale serialului, am aflat despre frământările celor ce au pus bazele primei echipe de rugby a Timișoarei, în cadrul clubului Politehnica. Am aflat povestea înjghebării echipei de la economistul Matei Dumitrescu, practic inițiatorul acestei idei. În episodul de astăzi, vom afla și părerea curioșilor care au răspuns prezent solicitării primului antrenor al echipei, Ion Georgescu, de a forma un prim XV al Științei. Tineri care, bineînțeles, nu știau mai nimic despre sportul pe care au acceptat să-l practice.

În 1999, cu ocazia unei festivități de aniversare a 50 de ani de rugby în Timișoara, pe vechiul stadion de rugby din complexul „Dan Păltinișanu” au sosit și câțiva dintre componenții primei echipe a Științei. Printre ei, și inginerul Aurel Onciul, stabilit de ani buni în Germania. Într-un interviu acordat cotidianului Agenda Zilei, Onciul a vorbit despre trăirile sale din primul meci oficial pe care l-a susținut Știința, în octombrie 1949, în deplasare la Sighișoara, și câștigat de începătorii timișoreni cu 34-0.

„Eram student în anul II la Construcții și mare amator de sport. Ion Georgescu, primul antrenor al echipei, căuta oameni pentru echipa de rugby. N-am stat prea mult pe gânduri când am fost solicitat, deși nu știam aproape nimic despre acest joc. «Nu-i nimic, mi-a spus, vei juca taloner». Vă închipuiți că habar n-aveam ce înseamnă acest lucru și i-am cerut explicații. «Tu ești în mijlocul atacanților și ai sarcina de a câștiga baloane pentru echipă», mi-a spus. Aha, un fel de Andrei Rădulescu, mă gândeam (n.r. – Andrei Rădulescu era centrul înaintaș al echipei de fotbal a studenților, o adevărată vedetă a sportului timișorean al acelei perioade). Tu, în momentul când arbitrul fluieră, strigi «Mêlée» și ridici mâinile. De restul se vor ocupa coechipierii tăi. La primul fluier am urmărit strict indicațiile antrenorului. S-a format grămada, dar am ajuns într-o poziție total incomodă. Cei din linia a doua m-au ridicat, așa încât capul meu ajunsese undeva la nivelul gazonului, iar fundul undeva foarte sus. Bineînțeles că după vreo 6-7 grămezi eram epuizați și nu e greu de imaginat că nu am reușit să câștig nici un balon, dar la finele meciului toți m-au încurajat. «Ești de nădejde», mi-au spus, deși eu nu eram prea convins de asta”.

Să dăm citire întregului dispozitiv al Științei la acest prim meci oficial, un XV de start cu valoare de document: Liteanu, Antonescu, Popa, Nistor, Haller, Onciul, Zamborian, Georgescu (jucător-antrenor), Dăncescu, Gurti, Kalincov, Barla, Baruch, Balios, Melinte.

Mulți dintre cei enumerați au rămas în dispozitivul echipei până la mijlocul anilor ’50. De pildă, Aurel Onciul s-a stabilit la Brașov după absolvirea facultății, însă a continuat să facă naveta pentru a juca la Știința. „A fost o perioadă în care am trăit o experiență interesantă: lucram ca inginer, iar sâmbătă, după orele de program, luam trenul și porneam spre Timișoara. Duminică dimineața jucam meciul de campionat, iar după masa de prânz luam trenul înapoi spre Brașov, unde ajungeam după miezul nopții, pentru a fi luni dimineață la serviciu. Eram avantajat când echipa mea de suflet, Știința, avea etapă în București, de exemplu, pentru că drumul era mult mai scurt”, povestește Aurel Onciul în același interviu.

Aurel Onciul a mai evoluat în România la Constructorul Brașov și Știința Cluj (ca antrenor-jucător), iar în anii 60 a reușit să se stabilească în Germania, la Nürnberg, unde a mai colaborat cu formația de rugby locală, TSV 1846 Nürnberg.