Ziua de 15 decembrie va rămâne mereu una tristă pentru rugby-ul timișorean. În urmă cu exact doi ani își dădea ultima suflare Gheorghe Rășcanu, liderul primei generații de aur a Universității Timișoara, cea din 1972. Considerat unul dintre cei mai importanți jucători români din anii ’60-’70, „Tolea” a pus umărul la afirmarea rugby-ului timișorean, care a devenit un pol important pe plan intern în perioada respectivă.
Joi, 15 decembrie 2011. O veste teribilă a zguduit lumea rugby-ului timișorean. A murit „Tolea”. Gheorghe Rășcanu. Liderul echipei care cucerise singurul titlu național al rugby-ului timișorean de până atunci, cel din 1972. A închis ochii la nici două săptămâni de la primul semn de revenire a formației de pe Bega în prim-plan, prin cucerirea Cupei României, pe 3 decembrie, la Alba Iulia, după o finală cu Baia Mare.
Gheorghe Rășcanu s-a născut în 1945, la Bârlad, fiind unul dintre nenumăratele produse de mare valoare ale zonei în domeniul rugby-ului. Debutează la Constructorul din localitate, după care, în 1966, ia drumul Bucureștiului, pentru a efectua stagiul militar la Steaua. Un an mai târziu, se transferă la rivala Dinamo, formație cu care reușește să câștige primul titlu național din carieră, în 1969. După scurt timp, se formează și legătura dintre „Tolea” și Timișoara, el devenind student la Științe Economice în capitala Banatului și, implicit, jucătorul Universității.
„Provincia” plachează Bucureștiul
În acea perioadă, Timișoara atrăgea în mod special prin centrul universitar, astfel că la echipă au ajuns nume importante de la cluburile din țară și chiar de la cele două departamentale bucureștene, așa cum a fost și cazul lui Rășcanu. „Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, povestea Petru Laichici, conducător al echipei în anii de glorie.
Universitatea Timișoara a fost pentru prima oară luată în serios în lupta pentru titlu abia în returul ediției 1971/1972, când s-a instalat pe primul loc, urmată de Știința Petroșani. Cluburile bucureștene, care până atunci își împărțiseră titlurile, începuseră să piardă teren. Bănățenii, conduși de pe margine de carismaticul antrenor Mitică Antonescu, au repurtat victorii clare formațiilor din capitală în jocurile susținute pe „Știința”: 15-6 cu Grivița Roșie sau 21-11 cu Steaua.
La 12 iunie, pe terenul din spatele Facultății de Mecanică, s-a disputat „finala” campionatului, între Universitatea Timișoara și Știința Petroșani, primele două clasate. Tot Petru Laicichi povestea că Ministerul Învățământului trăgea sforile pentru gruparea din Valea Jiului, însă rugbyștii de pe Bega au refuzat categoric să se alinieze ordinelor: „În iarna lui 1972, la o ședință, ei ne-au cerut să ajutăm Știința Petroșani să câștige titlul. Noi am refuzat categoric, deoarece aveam șanse mai bune decât ei. Știam că meciul cu Petroșaniul de la Timișoara îl vom câștiga și vom lua titlu”.
Așa s-a și întâmplat, „U” trecând de formația din Petroșani cu 22-12, după un meci spectaculos, cu multe răsturnări de scor (6-0, 6-9, 18-9, 22-12). Timișorenii au marcat atunci patru eseuri, prin Vollman, Tătucu, Popovici și Suciu, în timp ce formația din Valea Jiului a culcat balonul doar prin Abribula. Partida a fost arbitrată de fostul internațional René Chiriac și s-a desfășurat „într-o ambianță sud-americană”, așa cum relata Dumitru Manoileanu în lucrarea Rugby, mică enciclopedie.
Iată și echipa utilizată de Mitică Antonescu în acest joc: Duță – Suciu, Peter, Cîndea, Szasz – Ghețu, Iacob (Ceauș, min. 41) – Rășcanu, Vollman, Tătucu – Priess. Ionică – Neiss, Popovici, Ene.
Titlul de campioană a fost asigurat și din punct de vedere matematic abia în următoarea etapă, în deplasarea de la Bârlad. „Tolea” Rășcanu făcea un meci mare în locul în care s-a format ca rugbyst, Universitatea învingând cu 10-4. „A fost o atmosferă unică. Îmi amintesc că atunci când ne-am întors de la Bârlad, după victoria care ne-a adus și scriptic titlul, ne-au așteptat în gară studenții de la Științe Economice. Ei erau baza galeriei noastre”, își amintea Petre Laichici.
Anul 1972 a răsturnat complet ierarhiile în rugby-ul românesc. Dacă până atunci titlul nu părăsise capitala – recunoscută, pe bună dreptate, drept leagănul acestui sport în România – în acel sezon reprezentantele Bucureștiului s-au mulțumit doar cu o clasare pe cea de-a treia treaptă a podiumului:
1. U Timișoara, 2. Știința Petroșani, 3. Dinamo București, 4. Steaua București, 5. Grivița Roșie București etc.
Cu Gheorghe Rășcanu în echipă, Universitatea Timișoara a rămas încă trei sezoane în fruntea rugby-ului românesc, obținând o clasare pe poziția secundă, în 1973, și alte două medalii de bronz, în 1974 și 1975.
La nivel de echipă națională, Gheorghe Rășcanu a fost unul dintre cei mai importanți piloni din acea perioadă, el jucând sub tricolor vreme de nouă ani, între 1965 și 1974, fiind părtaș la victorii uriașe, cu Franța sau Italia.
Stabilit la Timișoara, a activat ca arbitru după retragerea din activitatea competițională, participând la diverse stagii de perfecționare. Gheorghe Rășcanu deține și titlul de maestru emerit al sportului. Din 2011, stadionul „Electromotor” din Ronaț poartă numele regretatului jucător de linia a III-a.
Sursa fotografiilor: rugby-timisoara.ro