OPINIE | O palmă dureroasă, dar necesară! Timișoara, pe când deșteptarea?

Problema sună în felul următor: o echipă din Timișoara pierde un meci oficial internațional la „masa verde” pentru că nu a asigurat condiții optime de joc. Dureros? Cu siguranță. În special pentru conducerea clubului în cauză, care a cheltuit peste 10.000 de euro pentru a aduce o suprafață de joc la o stare decentă, în condițiile în care aceasta ar fi fost treaba proprietarului arenei. Rușinos? Fără doar și poate! Aceasta e imaginea prin care orașul reușește să se facă remarcat în Europa. Surprinzător? În niciun caz! Infrastructura sportivă din Timișoara se regăsește la un nivel dezastruos, chiar sub posibilitățile de performanță ale cluburilor din oraș.

Timișoara Saracens s-a nimerit în momentul nepotrivit în locul nepotrivit. Pentru că apariția unui astfel de episod era pur și simplu inevitabil, într-un oraș în care nu s-a realizat nici măcar o investiție consistentă în infrastructura sportivă de la căderea comunismului încoace. În cazul meciului de rugby programat ieri, putem căuta și chiar găsi scuze, că doar aici excelăm, nu glumă! Vremea, bat-o vina, luna ianuarie (denumită în popor, nu degeaba, „Gerar”), lipsa de înțelegere a francezilor, câte și mai câte.

Vă propun însă un alt scenariu, în care capriciile vremii n-ar fi avut nicio influență. Echipa de handbal SCM Politehnica a avut un parcurs lăudabil în acest sezon în Cupa EHF, oprindu-se în ultimul tur preliminar. După cinci victorii consecutive în această competiție, alb-violeții au suferit o înfrângere drastică în Slovenia, la Ribnica, părăsind competiția chiar de pe pragul ușii ce ducea în grupe. Mare păcat, ar spune foarte mulți dintre iubitorii de handbal din Timișoara, și pe bună dreptate! Aș mai adăuga eu, mare noroc! Dacă Politehnica ar fi acces în grupele Cupei EHF, nu și-ar fi putut desfășura jocurile de pe teren propriu la Timișoara, deoarece pentru această fază a competiției regulamentul prevede utilizarea unor săli cu tribune pe ambele laturi ale terenului. Sala „Constantin Jude” dispune, după cum se știe, de o singură tribună. Sala Polivalentă a Politehnicii s-ar încadra în cerințele EHF, însă tocmai a intrat în cel de-al optulea an de șantier, iar inaugurarea ei rămâne deocamdată în ceață. Unica soluție pentru Pero Milosevic și băieții săi ar fi fost disputarea celor mai spectaculoase meciuri internaționale din istoria clubului într-o altă localitate. Poate Oradea, poate Cluj, poate Drobeta Turnu-Severin.

Ceea ce s-a întâmplat ieri, pe „Dan Păltinișanu”, e doar vârful aisbergului, într-un oraș în care infrastructura sportivă e sub nivelul mării. Dacă până acum o știam doar noi, acum această situație a ajuns la urechile întregului continent. E o consecință a incompetenței, dezinteresului, birocrației și lipsei de inițiativă care nu caracterizează doar actuala conducere a orașului și a județului, ci toți factorii de decizie din administrația publică locală din 1990 încoace. Acest 0-28 care se prefigurează pentru Timișoara Saracens e un bobârnac pentru toți administratorii de baze sportive din ultimii 27 de ani, fie că se numesc Primăria Timișoara, Consiliul Județean Timiș ori Direcția Județeană pentru Tineret și Sport.

Pe paginile acestui portal, în ultimii cinci ani am semnalat, în nenumărate rânduri, numeroasele lipsuri ale sportului timișorean. Un oraș care peste patru ani va fi Capitală Culturală Europeană nu dispune de un stadion la standarde civilizate, de o sală croită pentru acest secol, de un bazin de înot olimpic, de o pistă adecvată și o sală de atletism, ori de un patinoar destinat sportului de performanță. Mii de cuvinte, zeci de mii de caractere, pe care le-am aruncat, aparent, în van, care la nivelul factorilor de decizie n-au stârnit o furtună nici măcar într-un pahar cu apă. Sunt de-a dreptul curios care va fi reacția autorităților locale după această demonstrație practică a infrastructurii mizerabile prin care un oraș ca Timișoara a ajuns să-și facă reclamă pe continent.

Pentru meciul cu Stade Francais, clubul Timișoara Saracens a cheltuit aproximativ 10.000 de euro pentru operațiunile necesare dezghețării terenului, a achitat chirie pentru utilizarea arenei către proprietar (Consiliul Județean Timiș) și, foarte probabil, va suporta și o sancțiune financiară pentru episodul de ieri. Aceasta este, în fond, adevărata mulțumire pe care autoritățile locale au arătat-o unui club care a adus în Timișoara șapte trofee în ultimii șase ani și a dus rugby-ul din oraș la Londra, Paris și Edinburgh. Da, aceasta e adevărata mulțumire, și nu vorbele goale rostite după câștigarea vreunei competiții interne, ori fețele zâmbitoare din lumina blițurilor alături de trofeele cucerite de acești băieți prin bălți și noroaie.

Gabriel TOTH

Cea care ne-a dat nume

cavaler-1_a73d7e9a190aa1

Este născută şi crescută în Banat, la începutul secolului trecut. Nu are moşii, conturi dodoloaţe, sprijin sus-pus, doar entuziasm. Nu este falanga maghiară sau – Doamne fereşte – găgăuză a vreunei puteri străine. Rivalii de acum se tem doar de grandoarea expresiei sale publice. De marşul său zdrobitor către victorii. Şi de istoria sa războinică. Are prestigiu şi solemnitate. Celor mari, cocoţaţi pe podiumurile râsu-plânsului, cu aure de puteri simbolice, dar fără aşternutul tradiţiei, nu le pasă de ce face ea acum. Poate că e bine aşa.

Deşi cred că ar izbândi şi în războiul Crimeei, nu deţine tancuri sau mortiere. Arsenalul ei de luptă e soft. Poate fi descrisă cu termenul militar: Soft-power. Puterea sa e blândă. Ca a ursului. Nu loveşte pe la spate. Deloc trufaşă, doar puţin prea mândră. Ocoşă, cum s-ar zice în lumea ei. Legiunile-i înflăcărate nu sunt condusă de generali. Nici de matrozi sau puşcăriabili.

Are vocaţie de supra putere. Şi un proiect ambiţios pe termen lung. Nu face alianţe contra naturii, nu se ploconeşte şi nu sfidează concurenţa. Munceşte cinstit. Cucereşte teritorii prin luptă dreaptă şi dârză. Unii ar putea-o compara cu Alexandru cel Mare. De ce i-ar trebui Indiile cu mirodenii, când are Ungaria şi Serbia aproape?

Încă nu are reprezentativitate europeană. E o putere mică, dar extrem de inventivă. Gata să bată recorduri de audienţă şi în luptele cu pitici. Vorba ei are greutatea unei pastorale. Deşi nu s-a închinat niciodată.

Cel mai important lucru e că nu are obedienţe. Nu datorează nimănui nimic. Nu s-a compromis. Never ever, cum ar zice Perfidul Albion. N-are pe state de plată ucrainieni pentru comis acte de răzbunare.

N-a fost metresă în vreun stabiliment politic. Nu s-a dus cu tembeliziunile de-a rostogolul pe la biserici. Nu a bătut cruci şi mătănii. Nu a băgat niciodată cuţitul pe la spate. Ţinuta ei e de cavaler. Unul din stârpea lui Eugeniu de Savoya, generalul care a lăsat mărita putere de la vest, pentru a fi un biet guvernator într-o cetate asediată de mlaştini, în estul sălbatic.

Nu e conte, nici rege. Dar nici nu joacă la barbut. Nu o vei vedea prin cazinouri sau la ruleta rusească. Împlineşte mâine poimâine 100 de ani.

I-ai putea spune Bătrâna Doamnă. Nu, nu e ea. Are comportament nobil. Nu poartă fireturi şi nu se dă cine nu este. Are impozanţă, dar nu se compară cu Turnul din Pisa. Poate părea ceva din stârpea culegătorilor florilor de Parma, în timp de pace, dar nu o găseşti nici acolo. Vocea ei are muzicalitate. Verbul ei este versificat. Tonul ei are octave înalte.  Iubeşte înălţimile, de parcă ar fi un căutător de steaguri pe Mont-Blanc. Nu cântă „we are the champions,” pentru că nu e o putere făţarnică. Nu întinde curse şi nici nu joacă la cacialma prin cluburi. Diviziile ei beau cu măsură şi au cântece greu de copiat. Totul la ea e original. Deşi de vârsta unui secol, pare gata să se joace. Oh, nu a dat în mintea copiilor. E însăşi povestea care urcă generaţiile.  Nu a fost înobilată, dar se îmbracă regeşte.  Ţinuta ei e parcă scoasă de la naftalina dulapului lui Mercy din Palat. Miroase a primăvară, deşi e bătrână. Stupefiant de vioaie, la anii săi. De n-ar fi existat legendele Olimpului, sigur că ar fi ţinut în lumea ei coroana lui Zeus. Poate chiar ar fi întruchipat puterea supremă, mai ştii?

Nu deţine arta disimulării. Nu este inzestrată cu rea credinţă. Dar ce vrea pe lumea asta, dacă tot nu foloseşte arsenalul lumii războinice? Aici e marele ei quel que chose.

Tu cititorule, ai putea spune că e fancy gagica. Este o ibovnică a lumii, deloc sulemenită, dar nu există vreun vechil, Don-Juan, care să o fi sedus-o şi tăvălit-o.

Nimeni nu o poate răstămlăci sau să o tragă la vreun xerox. Ar fi şi inuman, gestul. Chiar, nepoliticos. Nu poţi trage solemnitatea în copii, chiar color. Deşi se prezintă imperial, într-o lume de servitori, e modestă. Chiar prea modestă. Are rafinament şi stil. Măreţia și-a luat-o din orele lungi de pregătiri imperiale. Dar cine e ea, că deja cred că am plictisit?

Pentru că toate în lumea asta trebui să poarte un nume, i s-a spus simplu POLI. Nimeni nu-i va putea spune altfel, pentru că destinul ei e scris in stele. Acolo unde nu ajung ţuţerii sau neamurile de sclavi. Oricâţi bani ar avea.

Marius Ghilezan

 

 

Opinie : Pentru că fotbalul e al nostru, nu al lor.

DOSARUL TRANSFERURILOR - COMBO

Dosarul Transferurilor a ajuns, într-un final, la capăt. 67 termene de judecată, mii sau zeci de mii de file acoperite cu mărturii şi dovezi, multe ţigări fumate de avocaţi, pe o parte, şi de procurori, pe cealaltă parte, în aşteptarea verdictului, emoţii, lacrimi, camere de televiziune, microfoane, iar într-un final zăngănitul sec al barelor de fier ce închid şi condamnă definitiv un întreg sistem putred şi corupt.

34 de ani de închisoare. Atât totalizează pedepsele primite de lotul celor 8 făptaşi din acest atât de mediatizat Dosar al Transferurilor. 34 de ani care răzbună, într-o anumită măsură, frustrarea atâtor iubitori de fotbal care au privit ani de-a rândul cum cei 8 foşti inculpaţi (actuali ocnaşi) îşi bat joc de un fotbal românesc secătuit de puteri, transformându-l în moşia lor personală şi acţionând ca nişte vechili obişnuiţi ca toate să se mişte după bunul lor plac la o simplă pocnitură de bici. Ne simţim răzbunaţi atunci când vedem palmele care cuprind feţele acoperite de ruşine (sau nu?), atunci când îi vedem cum se îndreaptă obosiţi şi sleiţi de puteri către puşcăriile în care îşi vor petrece următorii ani de viaţă. Un preţ prea mic pentru sumele pe care le-au învârtit pentru ca mai apoi să le bage în buzunar, ar spune unii. Şi aşa şi este. Atunci când ai avut un sistem cu care te-ai jucat după pofta inimii, pe care l-ai supt atunci când ai avut nevoie sau chef, de care ţi-ai bătut joc atunci când te plictiseai, normal că 3, 4 sau 5 ani sunt pedepse prea mici. Însă bucuria de a vedea nişte semne timide că sistemul juridic funcţionează eclipsează această frustrare. În sfârşit Justiţia a tras un prim semnal de alarmă pentru toţi cei care au făcut din furt şi înşelăciune un sport naţional. Comandă politică, vendetta, execuţie mediatică? Contează prea puţin, atât timp cât se face dreptate …

Observăm în aceste zile un veritabil sindrom Stockholm în privinţa lui Gheorghe Popescu, probabil cel mai mărunt dintre peştii prinşi în plasa procurorilor. Gică, fostul căpitan al Barcelonei şi al naţionalei României, perceput ca un simbol al corectitudinii, atât în teren cât şi în afara lui. Cel care s-a grăbit să îşi achite datoriile către Fisc atunci când povestea tunurilor din transferuri a transpirat în presă. Cel care şi-a recunoscut vina, asumându-şi faptele pe care le-a comis. O ţară întreagă empatizează cu Gică, solicitând graţierea fostului fotbalist, fără a-şi da seama că prin aceste acţiuni spulberă şi ultima fărâmă de credibilitate pe care o mai are justiţia română în rândul cetăţenilor acestei ţări. Da, Gică A FOST mare, însă şi simbolurile cad. Iar cu cât cazi de la o înălţime mai mare, cu atât doare mai tare. Iar Gică trebuie să înveţe asta pe propria-i piele, plătind cu libertatea preţul înhăitării cu cele mai mizere caractere ce s-au perindat prin fotbalul românesc al ultimilor 25 de ani.

Cooperativa a căzut. Târziu, însă s-a dus. Zilele de 4 şi 5 martie 2014 pot însemna un nou început pentru fotbalul românesc ajuns în cel mai jos punct al existenţei sale. Reprezentările umane ale escrocheriei şi furtului sunt în zeghe, există un nou preşedinte al FRF, sunt semne că primăvara fotbalului românesc poate veni. Nu ne îmbătăm cu apă rece, însă există semnale timide că încă mai poate exista normalitate într-un sistem întunecat, obişnuit cu mizeria. Sperăm ca noi toţi să îl salvăm, să îl scoatem din mocirlă, atât timp cât mai putem. Anii ce vor veni ne vor arăta dacă vom putea sau nu. Totul e să rămânem în continuare pe baricade, luptând din toate puterile şi cu toate armele ce ne stau la dispoziţie împotriva mârlăniei şi nesimţirii. Pentru că fotbalul e al nostru şi în nici un caz al lor.

Sursa foto : digisport / mediafax.

Opinie : Unii dintre noi

 

asupolitehnica

Suporterii au avut întotdeauna nevoie să se raporteze la anumiţi jucători. Fotbalişti emblematici, charismatici, care să le lumineze clipele grele pe care le trăiesc alături de echipă, oameni la care să se gândească întotdeauna cu admiraţie şi cu respect.

De multe ori am avut tendinţa de a cădea în extrema cealaltă şi de a ne crea falşi idoli, personaje efemere care la un moment dat al carierei lor au avut norocul de a evolua în tricoul Politehnicii şi de a-şi crea o anumită legătură cu tifoseria alb-violetă. Însă aproape de fiecare dată aceşti falşi idoli ne-au dezamăgit, lăsându-ne cu ochii în soare, tânjind după o empatie şi după o legătură afectivă cu cei care ne influenţează viaţa prin evoluţiile lor de la fiecare sfârşit de săptămână. Am adoptat, pe rând, ca pe „unul dintre noi” tot felul de neaveniţi care au demonstrat că nu au nimic în comun cu spiritul politehnist, din simpla dorinţă de a avea pe cineva „din afară” care să ne înţeleagă trăirile, să înţeleagă sacrificiile noastre pentru Poli şi să solidarizeze cu noi, trăind exact în acelaşi mod în care trăim şi noi. Am refuzat să credem că vremurile fotbalului romantic sunt, din păcate, apuse acum, încercând să găsim în jucătorii care au călcat gazonul stadionului nostru de-a lungul timpului un nou Dan Păltinişanu, spre exemplu. Încercare sortită eşecului încă din start, spun eu, pentru că vremurile s-au schimbat, oamenii s-au schimbat, gândirea s-a schimbat, iar un fotbalist care să joace strict cu şi din dragoste pentru public e mai greu de găsit decât un diamant în groapa de gunoi de la Parţa.

Au venit, însă, week-end-urile de pe Ştiinţa. Au venit momentele de bucurie de la sfârşitul meciurilor, atunci când steagurile trec din tribună în teren, fluturate frenetic de către nişte omuleţi îmbrăcaţi în alb-violetul pe care încearcă să ni-l interzică unul ce nu ne va înţelege niciodată pentru simplul motiv că provenim din lumi diferite. Au venit petrecerile alături de noii jucători pe care i-am descoperit şi adoptat ca fiind jucătorii Politehnicii. Oameni ca noi, dornici de a demonstra lumii întregi cine e Poli, oameni care suferă la fel ca oricare dintre noi pentru un eşec şi care se bucură poate de multe ori mai abitir ca noi atunci când învingem echipa obscură a vreunui sătuc bănăţean uitat de lume.

Am rămas pe gânduri la Târgu Mureş, atunci când după un meci amical disputat la 350 de kilometri distanţă de casă am văzut în teren, în faţa peluzei, oameni cu adevărat fericiţi, jucători cu lacrimi în ochi mândri că atâta lume a venit de acasă pentru a-i vedea pe ei, fotbaliştii Politehnicii. Admir modul în care un jucător sare gardul către tribună, urcă alături de cei care îl iubesc pentru că e „de-al lor” şi cântă cu ei neîncetat. Privesc întotdeauna cu mândrie la sfârşitul meciurilor atunci când văd steagurile noastre cum flutură în mâinile lor, vocile lor unindu-se cu ale noastre, realizând legătura aceea atât de necesară nouă şi pe care o căutam de atâta vreme …

Băieţi, vă mulţumim tuturor pentru că ne-aţi redat speranţa şi pentru că ne-aţi arătat că mai există şi inimă în fotbalul ăsta atât de murdar şi lipsit de sentimente. Ne-aţi demonstrat că nu totul se rezumă la bani, iar o inimă ce bate la unison cu sutele de inimi din tribună îţi poate câştiga orice derby. Vorba reclamei, pentru voi, din partea noastră – numai respect! Îi avem în teren, în sfârşit, pe „unii dintre noi” …

Sebastian Novović

Opinie – EFFICIENCY LEADERS : EFFICIENCY PER GAME

EPG

Fanii baschetului din Timișoara au avut parte în acest sezon de baschet cât cuprinde. Fie că a fost vorba de Timba, fie că a fost vorba de BC Timișoara, aproape în fiecare săptămâna au fost meciuri în “Olimpia”. Am avut parte de o atmosferă extraordinară la Timba-BCT, de reveniri spectaculoase, slam-dunkuri, trițe și chiar și un meci care a mers în prelungiri. Însă, de la fiecare echipă au fost jucători care s-au făcut remarcați.

Cel mai bun marcator din oraș a fost Zlatko Jovanovic, de la BC Timișoara. Bosniacul născut la Zrenjanin, în Serbia, a reușit nu mai puțin de 473 de puncte în 29 de meciuri și terminând cu o medie de 16,3 puncte pe meci. De asemenea, Jovanovic conduce detașat și la capitolul pase decisive. “Zlaja” a terminat sezonul regulat cu 169 de pase decisive trecute în contul său, o medie de 5.8 assisturi pe meci. Toate acestea l-au ajutat pe Jovanovic să termine sezonul regulat cu 15,8 la eficiență, un sistem care calculează punctele, recuperările, pasele decisive, capacele, intercepțiile, aruncările ratate, liberele ratate și posesiile pierdute, toate acestea în funcție de câte meciuri a jucat baschetbalistul respectiv.

Al doilea cel mai bun marcator vine tot de la BC Timișoara, Dominique Archie reușind în 29 de meciuri nu mai puțin de 377 de puncte, pentru o medie de 13 puncte pe meci. Pe lângă punctele marcate, Archie are o medie de 5 recuperări pe meci (146 totale), 2.9 pase decisive, o intercepție și cele 34 de capace reușite îi aduc o medie de 1,2 “blocks” pe meci. Așadar, medii foarte bune pentru Archie, toate astea pentru un indice de 15,3 la eficiență.

În fine, topul cu cei mai buni marcatori este încheiat de un jucător de la Timba. Jordan Glynn a marcat în sezonul regulat 328 de puncte depășindu-l cu numai 2 puncte pe Sarovic, de la BC Timișoara. Glynn, cu o medie de 11.3 puncte pe meci este și cel mai bun recuperator din oraș. Cele 266 de recuperări îi oferă o medie de 9.1 recuperări pe meci, medie excelentă în campionatul nostru, ajutându-l și la eficiență, el fiind cel mai eficient jucător de la Timba, cu un indice de 16.6.

De menționat sunt și cei trei jucători ajunși din retur, resepectiv pe finalul campionatului, Denham Brown și Jermont Horton de la Timba și Devan Downey de la BC Timișoara. Denham Brown are medii foarte bune în cele 14 meciuri jucate în returul campionatului. El a marcat 236 de puncte, echivalentul a 16.8 puncte pe meci, a reușit să recupereze de 83 de ori și a oferit și 47 de pase decisive pentru un indice de 15.3 la eficiență, eficiență care din păcate esta trasă un pic în jos de numărul mare de posesii pierdute pe meci, 3.2. Horton a terminat sezonul cu cea mai mare medie de puncte de la Timba, el având în 15 meciuri o medie de 17.5 puncte pe meci, echivalentul a 262 de puncte. Devan Downey a avut un debut fulminant pentru BC Timișoara, el reușind împotriva Craiovei un double-double cu 29 de puncte și 10 pase decisive. De altfel, Downey a reușit în cele 6 meciuri pentru BC Timișoara 113 puncte, terminând sezonul cu medii de 18.8 puncte pe meci, 6.8 pase decisive și 1.8 intercepții, pentru un indice de 20 la eficiență. La fel ca Brown, 3 posesii pierdute pe meci e un pic cam mult.

Pe lângă cei de mai sus, s-au mai remarcat și alți jucători. Robert Sarovic care a reușit 326 de puncte și 144 de recuperări, adică 11.6 puncte pe meci respectiv 5.1 recuperări pe meci cu 12.6 la eficiență. Delvon Johnson a fost al doilea cel mai bun recuperator după Jordan Glynn, adunând în 28 de meciuri 197 de recuperări, echivalentul a 7.03 recuperări pe meci. Alexander Johnson de la Timba a fost al doilea cel mai bun marcator al echipei după Glynn, dar terminând primul la capitolul pase decisive, cu 94, adică 3.3 pe meci.

Chief Kickingstallionsims a reușit în 27 de meciuri nu mai puțin de 45 de capace pentru o medie de 1.6 capace pe meci, fiind alături de Archie, singurii jucători care au medie de cel puțin un capac pe meci.
Bogdan Popescu este singurul jucător care a jucat în toate cele 30 de meciuri.

Statistica completa :

https://docs.google.com/spreadsheet/ccc?key=0AnaP94j3yj13dElhS3k4b3QyOHhTVnl4MGQxYkg5bWc#gid=0

Articol scris de Daniel Tritoiu.

Opinie : BC Timisoara – Asesoft Ploiesti

Asesoft Ploiești – BC Timișoara sau reeditarea finalei de anul trecut al play-offului Ligii Naționale de baschet, de data aceasta în prima rundă. BC Timișoara, o echipă care în ultimii doi ani de zile a jucat două finale, finala Cupei României pierdută în dauna Piteștiului, la București și finala campionatului pierdută cu scorul general de 4-0 împotrivă Ploieștiului. În schimb, Asesoft este o echipă obișnuită cu trofeele. Campioana României în opt din ultimele nouă sezoane, câștigătoarea Cupei României din 2004 până în 2009 și câștigătoarea FIBA Europe Cup în 2005.

Pare o misiune extrem de dificilă pentru BC Timișoara dacă nu chiar imposibilă, Ploieștiul având și avantajul meciului decisiv acasă, asta evident, dacă este nevoie. Asesoft a terminat sezonul regulat pe locul 3, dar pentru ei sezonul regulat nu a fost niciodată foarte important, obiectivul principal fiind clasarea în primele 8 și asigurarea unui loc de play-off. Însă, odată cu începerea play-offului totul se schimbă la echipa Ploieșteană. Dacă în sezonul regulat echipa are unele fluctuații de formă și meciuri ciudate în care Burlacu sau Stănescu nu bifează mai mult de zece minute pe parchet, ei bine, în play-off totul se schimbă și Ploieștiul arată ca o echipă aproape imposibil de oprit. Sezonul trecut ne-a arătat o echipă Ploieșteană perfectă în play-off. A trecut pe rând de Oradea, Gaz Metan Mediaș și BC Timișoara fără a pierde nicio partidă.

Pentru toată lumea Aseoft Ploiești este egală cu Cătălin Burlacu, jucătorul ajuns acum la 36 de ani este imaginea clubului Ploieștean și probabil cel mai cunoscut  jucător încă în activitate de la noi din țara. Chiar dacă producția ofensivă a scăzut câte un pic de la an la an, el rămâne cel mai periculos jucător al Ploieștiului. Cu o medie de aproape 14 puncte pe meci, Burlacu poate juca extremă de forță sau pivot. Are un procentaj de aproape 59% la aruncările de 2 puncte și aproape 39% la cele de 3 puncte, Burlacu rămânâd unul dintre cei mai eficienți jucători ai campionatului nostru. Ofensiv, rămâne un jucător excelent, dar pe plan defensiv este foarte greu pentru el să țină pasul cu jucătorii mult mai tineri, mai rapizi și mai atletici decât el fiind de multe ori forțat să faulteze pentru a-și opri adversarii.

Punctul forte al Ploieștiului este de departe compartimentul de sub panou. Burlacu, Tica, Stănescu și Timermanis sunt oamenii mari de la Asesoft care și, în mare măsură, constituie rotația de sub panou. De obicei Timermanis începe în primul 5 alături de Burlacu și Tica, jucând pe poziția 3, dar primind și câteva minute pe meci la poziția 4. Timermanis este cel mai bun aruncător de 3 puncte al Ploieștiului, cu un procentaj de aproape 42%, devenind letal când își intră în mână. Tica, pivotul celor de la Asesoft este printre cei mai buni pivoți din campionatul nostru având un joc ofensiv variat și putând fi eficace în jocul cu spatele la coș, lucru esențial pentru pivoții de calitate. De asemenea, Tica poate lovi și din spatele semicercului el reușind 12 “trite” în sezonul regulat, dar jocul lui ofensiv nu este bazat pe aruncarea de la distanță. Din punct de vedere defensiv, este un punct slab al campioanei. Virgil Stănescu este un jucător care nu are nevoie de nicio prezentare. Experimentatul jucător în vârstă de 37 de ani aduce puncte de pe banca Ploieștiului alături de Mohammed și Nyakundi. Joacă mult cu spatele la coș și la o înălțime de 2,08 își domină adversarii cu semi-cârligul de mână dreaptă. Defensiv, că și în cazul lui Burlacu, vârsta își spune cuvântul făcând cu greu față jucătorilor mai tineri.

Ceilalți doi jucători din primul 5 al Ploieștiului sunt Vlahovic și Miletic. Atât Vlahovic cât și Miletic sunt conducători de joc, dar Miletic poate juca și pe poziția 2. Vlahovic este un jucător cu mână bună de afară, dar care nu aruncă foarte des și mai mult preferă să creeze pentru cei din jurul sau. Nu aruncă de pe dribling și uneori ezită să pătrundă fiind, pentru un conducător de joc, un aruncător destul de slab de la libere, având un procentaj de 73%. Are viteză bună și se apăra bine. Miletic, venit în iarnă la Asesoft are mână bună de la semi-distanță. Poate arunca și din spatele semicercului, dar nu o face foarte des. De pe bancă intră Nyakundi, Mohammed și Szijarto ultimul fiind băgat mai mult cu scop defensiv. Nyakundi și Mohammed sunt doi jucători tineri, atletici și care pot marca atât de la semi-distanță cât și de la distanță. Mohammed are probleme mari de tot la linia de libere având un procentaj execrabil de doar 32%.

Pe BC Timișoara o găsim într-un moment destul de slab, dezamăgirea nereușitei de la Final 4 și forma slabă de moment putând fi un factor important în această serie. Zlatko Jovanovic trebuie să-și revină la formă care l-a consacrat drept unul dintre cei mai buni jucători din campionatul nostru și să găsească o metodă de a jucat cât mai bine împreună cu Downey. Zlatko a aruncat în ultimele patru meciuri de 32 de ori din spatele semicercului reușind să marcheze doar de 7 ori. Pentru BC Timișoara, o echipă care se bazează câteodată poate prea mult pe aruncarea de la 3 puncte este important ca Jovanovic să fie în mână. În momentul de față Downey și Sarovic sunt cei mai în formă jucători ai echipei. Cred că BCT va începe cu Downey, Jovanovic, Archie, Sarovic și Johnson pentru a putea avea o oarecare egalitate la înălțime pentru duelurile sub panou. Sarovic se va apăra cel mai probabil la Burlacu în timp ce Johnson îl va avea în primire pe Tica. Pentru BCT vor apărea problemele în defensivă odată cu intrarea lui Popescu care este mult mai mic decât Tica, Stănescu sau Burlacu, aceștia putând profită de avantajul înălțimii.

Cheile meciului pentru BC Timișoara sunt:

– anihilarea totală al lui Burlacu

– apărare cât mai agresivă și fără aruncări libere de la 3 puncte

– câștigarea luptei sub panou

– forma lui Zlatko Jovanovic

Ca o ultimă idee, dacă Asesoft Ploiești va juca în 8 oameni, pentru BC Timișoara fiecare meci se transformă în misiune imposibilă.

Articol Scris de Daniel Tritoiu

OPINIE: Așa am trăit la Final 4

Sâmbătă

Mă trezesc destul de târziu, dat fiind că am stat treaz toată noaptea să mă uit la NBA. Intru pe facebook și văd o poză cu  “Olimpia” din Timișoara, alături de o descriere care suna cam așa “Sala, pregătită pentru spectacol”. Îmi pun imaginația la contribuție și mă gândesc cum ar arăta acest “Final 4” peste câțiva ani în presupusa polivalentă de 16.000 mii de locuri promisă de actuala administrație. Gândul mă duce instant la o atmosferă calmă, liniștită, ca la teatru, cu vedetele de carton de la noi din țară stând în primele rânduri, cât mai aproape de parchet, având posibilitatea să-și afișeze tabletele, telefoanele sau hainele cumpărate de la Paris, eclipsând astfel spectacolul sportiv.

Ajung la sală pe la 16:30 și mă lovește realitatea cruntă. La intrarea în sală, mă întâlnesc cu “organizatorii”, care verifică biletele sau abonamentele, organizatori care nu sunt alții decât suporteri fideli ai BCT-ului, lucrând, probabil, pro bono cu avantajul că au acces pe parchet. Tot la intrare, văd o casă de pariuri, da, o casă de pariuri. O agenție care este unul dintre sponsorii principali ai turneului. Văd cativa pasionați care încropesc câteva bilete, în speranța că-i lovește norocul și poate fac câțiva bani, doi băieti pe care îi aud cum se îndeamna unul pe altul “Hai să punem amândoi că BCT-ul câștigă Cupa, facem jumate-jumate”, și câțiva care trec indiferenți pe lânga agitația de acolo. La ora 17:00 urma să începă “U” Mobitelco vs. Asesoft Ploiești, sala era pe jumătate plină. Galeria Clujului se afla unde acum câțiva ani stătea galeria Elbei. De partea cealaltă, Ploieștiul era susținut de un singur suporter, autointitulat “Lupul Singuratic”, situație întâlnită de fiecare dată când Urziceniul o vizita pe Poli, pe Dan Păltinișanu. De menționat că în spatele panourilor erau puse câteva rânduri de scaune, scaune care arătau ca și cele din Parcul Rozelor, un pic mai murdare. Scaunele erau pentru familile, prietenii jucătorilor, ziariști sau sportivi, dar și persoane din staff-urile tehnice ale altor echipe din Timișoara.

Începe meciul. Clujenii cântă și își încurajează echipa. “U” practică un joc frumos, dar Ploieștiul se ține aproape. De la “U” îmi sare în ochi Nikolov, jucător masiv , destul de atletic și cu mână bună de afară, dar principala armă a Clujului a fost Mihai Paul, care a marcat 23 de puncte, având o evoluție excelentă. “U” și-a mărit avantajul de la sfert la sfert, făcând ca Ploieștiul să nu fie în stare să controleze jocul, ceea ce l-a determinat pe Iacobescu să se agite, să vocifereze la adresa arbitrilor și chiar să înjure un spectator. Nimic nou, aceeași poveste ca la orice meci al Ploieștiului. Clujul a intrat în sfertul 4 cu un avantaj de 15 puncte pe tabelă. Jocul bun, anihilarea aproape completă al lui Burlacu și câștigarea luptei sub panou la recuperare au facut ca “U” să câștige fără prea mari probleme. Scor final, 90-74.

Cel de-al doilea meci al zilei avea să fie ceva mai echilibrat. Dacă la primul joc nu s-a umplut sala (nici nu mă așteptam), mă gândeam că șansa BCT-ului să joace finala cu trofeul pe masă va aduce o sală arhiplină ca la meciul cu Timba. Nu a fost așa, în sală rămânând multe locuri goale. Să fie ăsta unul dintre efectele introducerii biletelor ? Probabil. La începutul meciului se aruncă pe parchet cu role de hârtie și confetti, astfel punându-le la muncă pe majorete și pe Timmy ,care a avut o costumație improvizată în ultimul moment. BCT începe bine meciul, impinsă de la spate și de fanii din tribună, care pentru câteva momente au facut sala să rasune ca în vremurile bune.  În sfertul 2, BCT se distanțează și la 10 puncte, dar Mediașul rămâne aproape, Guțoaia reușește o “triță”, Sarovic răspunde în același fel. Mediașul se apropie usor, Archie se accidentează la umăr și BCT-ul pierde cel mai bun apărător al său. Gaz Metan profită și reduce din avantajul BCT-ului, astfel că la pauză diferența este de doar 3 puncte. Începe repriza a doua, Ciulin și compania ia câteva decizii inexplicabile împotriva Mediașului, Downey mai bagă o “triță” și BCT-ul se distanțează la 7 puncte. Gaz Metan se apropie din nou și, cu 12 secunde înainte de sfârșitul sfertului 3, nou-intratul Dumitrescu reușește o “triță” care avea s-o pună în avantaj cu un punct, 61-60, înainte de ultimul sfert al partidei. În sală începe să se simtă o oarecare tensiune și nervozitate cu fiecare ratare de la distanță a lui Zlatko Jovanovic, care își continuă forma slabă, începută odată cu aducerea lui Downey. Cu 5 minute înainte de final, Downey lovește din nou de la 3 puncte și o pune pe BCT în avantaj, dar Mitchell demonstrează că este unul dintre cei mai buni jucători ai Mediașului și înscrie 8 puncte rapide, dintre care două “trițe” și o duce pe Gaz Metan la +5, 77-82. De aici a urmat o cursă de urmărire pentru BCT, dar fără reușită, Mediașul reușind să stea mai tot timpul la +5 și, cu un Dundjerski perfect de la libere pe final de meci, Mediașul învinge meritat, arătând că în momentul de față este echipa mai buna la toate categoriile. Scor final, 86-92.

Downey, Popescu, Sarovic si Gallymore au fost principalii marcatori ai BCT-ului, in timp ce la Gaz Metan au marcat toti
jucatorii care au jucat, mai putin Mandache. Mithcell cu 24 de puncte a reusit o partida excelenta.

Duminică

Cu BCT jucând finala mică, mă așteptam la o sală pe jumătate goală… și asa a fost. La începutul meciului, s-au aruncat din nou cu role de hârtie și confetti, probabil reciclate din ziua precedentă, astfel întârziind începutul partidei cu câteva minute. Un meci fără miză, un public apatic și doua echipe fără chef de baschet. Nici nu știu de ce se mai joacă și finala mică, e destul de clar că echipele încă sunt cu gândul la semifinala pierdută cu o zi înainte și, în general, nimănui nu-i place să joace pentru locurile 3-4 când știe că putea juca pentru 1-2.

Au fost două meciuri fără istoric, primul încheiat victoria BCT-ului, 100-93. O surpriză a fost apariția în primul 5 a lui George Toth și ocazia de a-l vedea și pe Georgian Păun la lucru. Prea multe nu sunte de zis despre meci. Iacobescu s-a dat din nou în spectacol pe bancă, de data aceasta fiind și eliminat, la fel cum s-a întâmplat și cu Bogdan Popescu după ce l-a înjurat pe arbitru, două gesturi care nu-și aveau rostul. De menționat că echipele au cam uitat de apărare și s-au concentrat mai mult pe ofensivă, dovadă fiind și scorul destul de mare, rar întâlnit prin baschetul de la noi. Vladimir Tica de la Ploiești, cu 29 de puncte, și Jovanovic de la BC Timișoara,  cu 22 de puncte, au fost principalii marcatori ai celor doua echipe.

Finala mare, una cu ceva mai mulți spectatori decât cea pentru „bronz”, a fost dominată clar de Gaz Metan. Mediașul a început partida cu un „run” de 9-0 și a controlat meciul pe tot parcursul celor 40 de minute. “U” nu a condus niciodată și nu s-a apropiat deloc de Mediaș. Mă așteptam la o finală echilibrată, dar Marcel Țenter și-a citit pefect fosta echipă și nu i-a lăsat nicio șansă. Mediașul are un lot echilibrat din punct de vedere valoric, dovadă că la Gaz Metan, la fel ca și în semifinală, un singur jucător a stat mai mult de 30 de minute pe parchet. O rotație excelentă, alături de un “principal” și un “secund” experimentați, care au mai lucrat împreună, o rețetă pentru succes. Gaz Metan învinge cu 76-62, dar a fost mult mai clar decât o arată scorul. Galeria Mediașului se bucură alături de jucători, sala aplaudă, fanii Clujului sunt dezamăgiți. O imagine definitorie – un copil mic, vopsit alb-negru pe față, cu ochii înlăcrmați…

Concluzia? BC Timișoara mai are de așteptat până la câștigarea unui trofeu, nereușind să rupă “blestemul” organizatoarei “Final 4-ului”. Timmy a fost furat de tot, hoții intrând în vestiar și furând până și capul mascotei. Perspectivele BCT-ului în legătură cu play-off-ul ce urmează să înceapă în week-endul viitor nu arată foarte bine, dacă e sa ne luăm după jocul echipei și forma din ultimele săptămâni. Asesoft a câștigat finala de anul trecut cu scorul general de 4-0, rămâne de văzut ce ne rezervă acest an.

de Daniel TRIȚOIU

SOLIDARITATE PENTRU PROIECTUL BANATERRA

Chiar dacă identitatea culturală şi spirituală bănăţenească s-a diluat considerabil în ultimele decenii, chiar dacă deasupra tuturor planează o atmosferă apăsătoare de neputinţă, delăsare şi dezinteres, chiar dacă lipsa de perspectivă ne face să fim tot mai pesimişti şi mai solitari, există nişte puncte cardinale în jurul cărora ne putem (re)uni în vremuri de restrişte. 
Ne-am obişnuit să ne raportăm exclusiv la trecut, să spunem că nu merită să facem nimic pentru comunitatea căreia aparţinem, să nu ne implicăm, să nu argumentăm, să nu participăm activ la rezolvarea problemelor care ne înconjoară, să asistăm pasivi la degradarea culturii şi identităţii construite secole de-a rândul.
Există însă momente în care trebuie să ne solidarizăm pentru conservarea, apărarea şi promovarea unor valori. E adevărat că au fost făcute puţine lucruri consistente şi profunde, dar nu ar fi oare păcat să se piardă cele existente?
În ultimii ani s-a simţit o uşoară regenerare a spiritului bănăţean, în sensul că mai multe grupuri de oameni au început să se unească în jurul unor proiecte constructive, fie că e vorba de apărarea identităţii, de cultură, de conştiinţă socială sau de sport. Mulţi şi-au dat seama că nu sunt singuri şi că merită să pună umărul l-a schimbarea unor atitudini defetiste şi perimate, care ne-au produs numai necazuri.
Salvarea proiectului BANATERRA, ameninţat cu suprimarea din cauza unor probleme de ordin financiar, reprezintă o necesitate. Această enciclopedie virtuală face parte din seria celor mai îndrăzneţe proiecte de conservare şi promovare a istoriei şi culturii Banatului. Câţi dintre noi nu am citit, răspândit, comentat sau analizat articole de pe Banaterra?, Fotografii, materiale, articole sau hărţi de o valoare inestimabilă… Munca titanică a domnului Dusan Baiski şi a colaboratorilor săi pur şi simplu nu trebuie lăsată pradă dezinteresului! Ar însemna să ne batem joc de tot ce avem mai bun în Banat. Trebuie să învăţăm să fim solidari atunci când e nevoie şi să punem umărul la salvarea adevăratelor valori. Banatul îşi merită Banaterra, iar datoria noastră comună este să participăm la salvarea acestui proiect. Dacă ne pierdem şi ultima brumă de solidaritate şi empatie identitară suntem cu siguranţă sortiţi pieirii! Efortul financiar pe care putem să-l facem pentru salvarea proiectului Banaterra este minim, dar el va conta. Trebuie să ne mişcăm repede până pe 1 februarie. Vă îndemnăm să faceţi o faptă bună şi să ajutaţi financiar Banaterra, din care ne vom inspira cu toţii atunci când vom avea nevoie să învăţăm câte ceva din istoria acestor meleaguri. Faceţi-o pentru Banat, faceţi-o pentru voi înşivă!

Update :

Donaţiile pot fi trimise în următoarele conturi:

Asociaţia Proiectul Rastko România
Înscriere în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor Timiş cu nr. 34/13.04. 2005
Cod de identificare fiscală a entităţii nonprofit: nr. 17524140/25.04.2005, emis de D.G.F.P.Timiş

Conturi bancare deschise la Banca Transilvania – Timişoara:
lei: RO66 BTRL 0360 1205 6077 82XX
euro: RO15 BTRL 0360 4205 6077 82XX
USD: RO49 BTRL 0360 2205 6077 82XX

Donatii online :
http://www.banaterra.eu/romana/donatii- … -banatului

OPINIE: NOTTI MAGICHE

Iadul îngerilor violeți

Prima “bakljadă” impresionantă (greu egalabilă și în ziua de azi) pe care am văzut-o în viața mea (evident, la televizor) a fost la începutul meciului din 24 aprilie 1991 dintre Crvena Zvezda și Bayern München, în semifinala Cupei Campionilor Europeni, la un an după mondialul din Italia, atunci când toți băieții din clasă fredonam fascinați melodia “Notti magiche” a Giannei Nannini. Stadionul “Marakana” era un vulcan în plină erupție, iar noi, telespectatorii, aveam impresia că s-au deschis porțile iadului. Un prieten din Variaș, Ioța, mare zvezdaș, care fusese la meciul cu Dynamo Dresden din sferturi, mi-a mărturisit: “Toată viața mi-am dorit să ajung acolo. Când a început însă meciul și s-a declanșat nebunia peste tot în jur, nu puteam să scot nici un sunet, nici o vorbă…Fălcile mi s-au încleștat, mâinile mi-au înțepenit, părul mi s-a făcut măciucă și doar pe obraji simțeam șiroaie de lacrimi pe care nu le puteam opri…Plângeam ca un copil colpeșit de atâta nebunie, pasiune și fanatism!” Aveam să descopăr și eu ulterior că există unele stări și sentimente pe care le poți trăi doar pe stadion. Cine nu a crescut în peluză nu are cum să înțeleagă aceste lucruri.

Copii fiind, ne petrecem zile întregi citind și recitind rubricile dedicate ultrașilor din revista “Tempo”. Ne uitam fascinați la coregrafiile, torcidele și spectacolele pirotehnice ale sârbilor, croaților și bosniecilor, care din păcate au prefațat un război sângeros și inutil. Timid, au început să se manifeste și la Timișoara câțiva entuziaști, infleunțați evident de suporterii italieni și iugoslavi. Așa a luat naștere Commando Viola în 1995, un nume care avea să facă istorie ultra în România. Acest fenomen s-a mulat de minune spiritului orașului nostru, iar fenomenul “Peluza Sud” a început să se dezvolte, ajungând la adevărate performanțe, apreciate în toată Europa. M-am atașat iremediabil de acel colectiv entuziast, devenind o părticică activă a inimosului mecanism alb-violet. Politehnica Timișoara s-a ridicat arareori la nivelul suporterilor săi, dar așa a fost să fie, nu ne-am plâns niciodată, învățați să ne bucurăm de ceea ce avem.

Despre asta-i vorba

În această vară am hotărât să pornim de jos, adoptând echipa de amatori a Universității, singura care mai are o legătură morală cu vechea nostră Poli. Atmosfera de pe stadionul “Știința” și din deplasările din județ demonstrează că nu am greșit. Este un lucru incredibil. Emoțiile pe care le simțim cu ocazia meciurilor și nerăbdarea cu care așteptăm duminicile și sâmbetele sunt barometrul unui lucru temeinic, a unei pasiuni care a prins rădăcini. Meciul împotriva Nădragului a fost însă ceva nemaivăzut în ligile inferioare din România.

Niște idioți notorii, care nu au nici o treabă cu fotbalul și cu tribunele, au interzis în urmă cu câțiva ani pirotehnia pe stadioane. Politicianul infractor Alin Trășculescu și fostul pușcăriaș Mitică Dragomir au găsit de cuviință să propună niște legi care îngrădesc libertatea de exprimare a suporterilor, transformându-i în niște potențiale victime, mereu în raza de acțiune abuzivă a forțelor de ordine. Din păcate, acest fenomen al pumnului în gură este popular în întreaga Europă, dar mulți au nesocotit puterea și pasiunea suporterilor. O torță aprinsă cu sufletul nu poate fi stinsă de nici o lege de căcat. Dresați să ducă o existență falsă și să mintă toată viața, snobii și lingăii din politică nu știu ce înseamnă devotamentul, pasiunea, onoarea…

Există niște lucruri pentru care merită să trăiești. Camaraderia și atașamentul față de valorile autentice fac parte din această categorie. În ierarhia peluzei nimeni nu este ales, acolo trebuie să te impui. Democrația este înlocuită cu meritocrația – doar cei mai buni și respectați răzbesc. Toți sunt însă uniți de dragostea sinceră pentru un simbol local, pentru entitatea sportivă care îi reprezintă ca oameni și suporteri.

“Bakljada” de la meciul de duminică împotriva celor de la Nădrag m-a făcut să retrăiesc pentru câteva clipe acel sentiment unic pe care ți-l poate oferi doar stadionul. Focul, o constantă metafizică din preistorie până în epoca modernă, este cel care nu luminează calea. Torțele, făcliile și fumigenele în noapte te paralizează prin magia lor, te transpun într-o conștiință feerică, te umplu de energie pozitivă și te eliberează inducându-ți o stare de bucurie ritualică. Într-o asemenea atmosferă scorul și meciul cad în planul doi, dar victoria finală reprezintă totuși acel moment culminant care desăvârșește aria sălbatică ce răzbate din piepturile în care mustește adrenalina și setea de glorie.

În altă ordine de idei, “Drojdierii” au sărbătorit 10 ani de existență. Nu mai au ei vlaga de la început, dar s-au transformat în niște lupi bătrâni și iscusiți ai peluzei, care trăiesc pentru Poli. “Am turnat un geț dă dor în uiaga anilor” era textul mesajului afișat cu această ocazie. Sperăm să mai poată scrie unul după alți zece ani. 

Drojdieros, la 10 ani

Am învins și mergem mai departe. Drumul e lung și mai avem de înfruntat multe vicisitudini, dar vorba ceea, “molti nemici, molto onore”. Faptul că la meciurile de pe “Știința” vin tot mai mulți oameni spune destule lucruri despre munca noastră. La fel de grăitor, din punct de vedere personal, este și trecerea în planul secund al derby-ului Serbiei, Crvena Zvezda – Partizan (disputat sămbâtă), care pentru mine pe vremuri însemna totul, în detrimentul unui joc din campionatul județean. Una-i Poli pe pământ, oriunde ar juca! Timișoara respiră prin entuziasmul fiilor ei cei mai fideli, renăscuți din focul torțelor pe care cu mândrie le ridică spre cer! Am trăit o noapte magică, așa cum erau cele din Italia `90, din vremea copilăriei unora dintre noi! Și vor mai fi destule.

Voi încheia cu refrenul simplu dar plin de înțelesuri compus de camaradul Smardoi din Nerău, vechi drojdier și polist și mai vechi:

Chiar de jucăm la Amsterdam

sau la Topolovățul Mare

un singur lucru-i important

că spiritul polist nu moare!”

 

Ne vedem în ultima etapă a turului la Remecea Mare! Sănătace!

 

Forza Viola!

De Goran Mrakić

Opinie : BUCURIA DE A TRĂI…FOTBALUL


Așa cum orfana Pauline, din romanul “Bucuria de a trăi” de Emile Zola, a adus numai fericire în sânul familiei Chanteau după ce a fost adoptată, și SS Politehnica are darul curativ de a ne însenina duminicile, dovedind că simplitatea și firescul pot concura oricând cu lăcomia fotbalului modern.  

Nu știu alții cum sunt, dar eu, asemenea unui Ion Creangă mai urban, când mă gândesc la locul și ziua în care joacă Poli, la gardul în spatele căruia cânt, urlu și sudui, la maeștri berari care mă înconjoară, la mulțimea violetă care trepidează tot meciul asemenea unui vulcan deșteptat, la echipa cu cele mai frumoase tricouri și la mulțimea care trăiește un vis neîntrerupt, îmi saltă și acum inima de bucurie. Diferența este că amintirile din copliărie ni s-au transpus în prezent, iar noi avem șansa unică de a ne bucura de un lucru extraordinar: libertatea fotbalului. Dar, după cum am mai spus, nu trebuie să ne pierdem busola realității, ca să nu pățim ca puștanii britanici din “Împăratul muștelor”, a căror inocență atemporală a fost distrusă de slăbiciune și ură. Robinsoniada noastră fotbalistică trebuie să continue bazându-se pe pasiune și devotament, atât în tribune, cât și pe teren, dar să nu uităm de realitatea în care trăim. Pentru a ne putea bucura cu adevărat de fotbal, trebuie să ne trasăm niște obiective, a căror îndeplinire ne-ar da energia necesară pentru a continua proiectele sportive entuziaste.

Eu unul trăiesc cu senzația că mi-ar părea rău de orice meci jucat de Poli pe care l-aș rata. Nu îi înțeleg pe suporterii care zic “pas” unor etape, atât acasă, cât și în deplasare (cu excepția situațiilor de urgență). De aceea aș dori să pomenesc, foarte pe scurt, de un grup de prieteni din Nerău și Teremia Mare, care de ani de zile nu ratează aproape nici un joc al alb-violeților. Practic, ei trăiesc o deplasare permanentă, fie că Poli joacă la Timișoara sau altundeva. Veneau și vin cu aceiași pasiune la meciurile cu Steaua și Liebling sau Dinamo și Giarmata Vii. Pentru ei, ca pentru toți adevărații suporteri, nu contează numele adversarului, ci Poli, indiferent că evoluează în preliminariile Ligii Campionilor, grupele Europa League sau campionatul județean Timiș. Mulți ar trebui să ia aminte că există poliști care fac minim 160 de kilometri, pe propria cheltuială, s-o susțină săptămână de săptămână pe Poli, în timp ce alți timișoreni sunt mult prea comozi pentru a-și mișca dosurile din fotolii. De aceea, respect pentru drojdierii din Teremia și Nerău, mereu prezenți pe baricade!

Meciul cu Avântul Chizătău s-a desfășurat sub semnul eliberatorului Banatului, Eugeniu de Savoya, născut pe data de 18 octombrie 1663. Coperta programului de meci îl înfățișa pe ilustrul militar austriac (de origine franceză) purtând un tricou al lui SS Politehnica, un fular alb-violet și închinând o halbă de Timișoreana în cinstea victoriei băieților noștri (s-a recurs la un protocronism imanent, prima fabrică de bere din Timișoara deschizându-se abia în 1718, la doi ani după intrarea trupelor conduse de prințul Eugen).

Jocul a început cum nu se putea mai prost pentru ai noștri. Nu au trecut nici 10 minute și oaspeții conduceau cu 2:0. Tribuna a simțit momentul delicat și a început să cânte mai cu foc, împingând echipa de la spate. Jucătorii au pus presiune pe adversari, care au cedat treptat inițiativa. Am reușit să egalăm până la pauză și era foarte clar că doar printr-o minune puteam scăpa victoria, mai ales că oaspeții jucau cu un om în minus. Golul lui Popoviciu ne-a demonstrat că există virtuozi și în ligile inferioare, iar în repriza a doua băieții noștri au mai punctat de trei ori. Scorul de 5:2 reflectă realitatea din teren, dar recunoaștem că ne-am temut puțin de acest meci.

Trebuie amintit și faptul că suporterii interesați pot cumpăra la stadionul “Știința” noile tricouri ale echipei, rolinguri cu glugă, fulare și stickere la plic.

Tradiționalul “horto magiko” s-a transferat după meci la o bere cu jucătorii, care la rândul lor au început să simtă ce înseamnă pasiunea pentru niște simboluri și culori. Din păcate, în week-end-ul următor nu vom avea deplasare, Pișchia retrăgându-se din campionat, așa că ne vedem peste două săptămâni la meciul cu Bacova. Între timp există șansa ca SS Politehnica să dispute un meci amical cu selecționata suporterilor, iar unii dintre noi vor avea ocazia să-și arate talentele și în teren. Pentru orice eventualitate vom pregătii și niște perfuzii cu bere în spatele porților.

Forza Viola!

Articol scris de : Goran Mrakić