Problema sună în felul următor: o echipă din Timișoara pierde un meci oficial internațional la „masa verde” pentru că nu a asigurat condiții optime de joc. Dureros? Cu siguranță. În special pentru conducerea clubului în cauză, care a cheltuit peste 10.000 de euro pentru a aduce o suprafață de joc la o stare decentă, în condițiile în care aceasta ar fi fost treaba proprietarului arenei. Rușinos? Fără doar și poate! Aceasta e imaginea prin care orașul reușește să se facă remarcat în Europa. Surprinzător? În niciun caz! Infrastructura sportivă din Timișoara se regăsește la un nivel dezastruos, chiar sub posibilitățile de performanță ale cluburilor din oraș.
Timișoara Saracens s-a nimerit în momentul nepotrivit în locul nepotrivit. Pentru că apariția unui astfel de episod era pur și simplu inevitabil, într-un oraș în care nu s-a realizat nici măcar o investiție consistentă în infrastructura sportivă de la căderea comunismului încoace. În cazul meciului de rugby programat ieri, putem căuta și chiar găsi scuze, că doar aici excelăm, nu glumă! Vremea, bat-o vina, luna ianuarie (denumită în popor, nu degeaba, „Gerar”), lipsa de înțelegere a francezilor, câte și mai câte.
Vă propun însă un alt scenariu, în care capriciile vremii n-ar fi avut nicio influență. Echipa de handbal SCM Politehnica a avut un parcurs lăudabil în acest sezon în Cupa EHF, oprindu-se în ultimul tur preliminar. După cinci victorii consecutive în această competiție, alb-violeții au suferit o înfrângere drastică în Slovenia, la Ribnica, părăsind competiția chiar de pe pragul ușii ce ducea în grupe. Mare păcat, ar spune foarte mulți dintre iubitorii de handbal din Timișoara, și pe bună dreptate! Aș mai adăuga eu, mare noroc! Dacă Politehnica ar fi acces în grupele Cupei EHF, nu și-ar fi putut desfășura jocurile de pe teren propriu la Timișoara, deoarece pentru această fază a competiției regulamentul prevede utilizarea unor săli cu tribune pe ambele laturi ale terenului. Sala „Constantin Jude” dispune, după cum se știe, de o singură tribună. Sala Polivalentă a Politehnicii s-ar încadra în cerințele EHF, însă tocmai a intrat în cel de-al optulea an de șantier, iar inaugurarea ei rămâne deocamdată în ceață. Unica soluție pentru Pero Milosevic și băieții săi ar fi fost disputarea celor mai spectaculoase meciuri internaționale din istoria clubului într-o altă localitate. Poate Oradea, poate Cluj, poate Drobeta Turnu-Severin.
Ceea ce s-a întâmplat ieri, pe „Dan Păltinișanu”, e doar vârful aisbergului, într-un oraș în care infrastructura sportivă e sub nivelul mării. Dacă până acum o știam doar noi, acum această situație a ajuns la urechile întregului continent. E o consecință a incompetenței, dezinteresului, birocrației și lipsei de inițiativă care nu caracterizează doar actuala conducere a orașului și a județului, ci toți factorii de decizie din administrația publică locală din 1990 încoace. Acest 0-28 care se prefigurează pentru Timișoara Saracens e un bobârnac pentru toți administratorii de baze sportive din ultimii 27 de ani, fie că se numesc Primăria Timișoara, Consiliul Județean Timiș ori Direcția Județeană pentru Tineret și Sport.
Pe paginile acestui portal, în ultimii cinci ani am semnalat, în nenumărate rânduri, numeroasele lipsuri ale sportului timișorean. Un oraș care peste patru ani va fi Capitală Culturală Europeană nu dispune de un stadion la standarde civilizate, de o sală croită pentru acest secol, de un bazin de înot olimpic, de o pistă adecvată și o sală de atletism, ori de un patinoar destinat sportului de performanță. Mii de cuvinte, zeci de mii de caractere, pe care le-am aruncat, aparent, în van, care la nivelul factorilor de decizie n-au stârnit o furtună nici măcar într-un pahar cu apă. Sunt de-a dreptul curios care va fi reacția autorităților locale după această demonstrație practică a infrastructurii mizerabile prin care un oraș ca Timișoara a ajuns să-și facă reclamă pe continent.
Pentru meciul cu Stade Francais, clubul Timișoara Saracens a cheltuit aproximativ 10.000 de euro pentru operațiunile necesare dezghețării terenului, a achitat chirie pentru utilizarea arenei către proprietar (Consiliul Județean Timiș) și, foarte probabil, va suporta și o sancțiune financiară pentru episodul de ieri. Aceasta este, în fond, adevărata mulțumire pe care autoritățile locale au arătat-o unui club care a adus în Timișoara șapte trofee în ultimii șase ani și a dus rugby-ul din oraș la Londra, Paris și Edinburgh. Da, aceasta e adevărata mulțumire, și nu vorbele goale rostite după câștigarea vreunei competiții interne, ori fețele zâmbitoare din lumina blițurilor alături de trofeele cucerite de acești băieți prin bălți și noroaie.
Gabriel TOTH