Cea care ne-a dat nume

cavaler-1_a73d7e9a190aa1

Este născută şi crescută în Banat, la începutul secolului trecut. Nu are moşii, conturi dodoloaţe, sprijin sus-pus, doar entuziasm. Nu este falanga maghiară sau – Doamne fereşte – găgăuză a vreunei puteri străine. Rivalii de acum se tem doar de grandoarea expresiei sale publice. De marşul său zdrobitor către victorii. Şi de istoria sa războinică. Are prestigiu şi solemnitate. Celor mari, cocoţaţi pe podiumurile râsu-plânsului, cu aure de puteri simbolice, dar fără aşternutul tradiţiei, nu le pasă de ce face ea acum. Poate că e bine aşa.

Deşi cred că ar izbândi şi în războiul Crimeei, nu deţine tancuri sau mortiere. Arsenalul ei de luptă e soft. Poate fi descrisă cu termenul militar: Soft-power. Puterea sa e blândă. Ca a ursului. Nu loveşte pe la spate. Deloc trufaşă, doar puţin prea mândră. Ocoşă, cum s-ar zice în lumea ei. Legiunile-i înflăcărate nu sunt condusă de generali. Nici de matrozi sau puşcăriabili.

Are vocaţie de supra putere. Şi un proiect ambiţios pe termen lung. Nu face alianţe contra naturii, nu se ploconeşte şi nu sfidează concurenţa. Munceşte cinstit. Cucereşte teritorii prin luptă dreaptă şi dârză. Unii ar putea-o compara cu Alexandru cel Mare. De ce i-ar trebui Indiile cu mirodenii, când are Ungaria şi Serbia aproape?

Încă nu are reprezentativitate europeană. E o putere mică, dar extrem de inventivă. Gata să bată recorduri de audienţă şi în luptele cu pitici. Vorba ei are greutatea unei pastorale. Deşi nu s-a închinat niciodată.

Cel mai important lucru e că nu are obedienţe. Nu datorează nimănui nimic. Nu s-a compromis. Never ever, cum ar zice Perfidul Albion. N-are pe state de plată ucrainieni pentru comis acte de răzbunare.

N-a fost metresă în vreun stabiliment politic. Nu s-a dus cu tembeliziunile de-a rostogolul pe la biserici. Nu a bătut cruci şi mătănii. Nu a băgat niciodată cuţitul pe la spate. Ţinuta ei e de cavaler. Unul din stârpea lui Eugeniu de Savoya, generalul care a lăsat mărita putere de la vest, pentru a fi un biet guvernator într-o cetate asediată de mlaştini, în estul sălbatic.

Nu e conte, nici rege. Dar nici nu joacă la barbut. Nu o vei vedea prin cazinouri sau la ruleta rusească. Împlineşte mâine poimâine 100 de ani.

I-ai putea spune Bătrâna Doamnă. Nu, nu e ea. Are comportament nobil. Nu poartă fireturi şi nu se dă cine nu este. Are impozanţă, dar nu se compară cu Turnul din Pisa. Poate părea ceva din stârpea culegătorilor florilor de Parma, în timp de pace, dar nu o găseşti nici acolo. Vocea ei are muzicalitate. Verbul ei este versificat. Tonul ei are octave înalte.  Iubeşte înălţimile, de parcă ar fi un căutător de steaguri pe Mont-Blanc. Nu cântă „we are the champions,” pentru că nu e o putere făţarnică. Nu întinde curse şi nici nu joacă la cacialma prin cluburi. Diviziile ei beau cu măsură şi au cântece greu de copiat. Totul la ea e original. Deşi de vârsta unui secol, pare gata să se joace. Oh, nu a dat în mintea copiilor. E însăşi povestea care urcă generaţiile.  Nu a fost înobilată, dar se îmbracă regeşte.  Ţinuta ei e parcă scoasă de la naftalina dulapului lui Mercy din Palat. Miroase a primăvară, deşi e bătrână. Stupefiant de vioaie, la anii săi. De n-ar fi existat legendele Olimpului, sigur că ar fi ţinut în lumea ei coroana lui Zeus. Poate chiar ar fi întruchipat puterea supremă, mai ştii?

Nu deţine arta disimulării. Nu este inzestrată cu rea credinţă. Dar ce vrea pe lumea asta, dacă tot nu foloseşte arsenalul lumii războinice? Aici e marele ei quel que chose.

Tu cititorule, ai putea spune că e fancy gagica. Este o ibovnică a lumii, deloc sulemenită, dar nu există vreun vechil, Don-Juan, care să o fi sedus-o şi tăvălit-o.

Nimeni nu o poate răstămlăci sau să o tragă la vreun xerox. Ar fi şi inuman, gestul. Chiar, nepoliticos. Nu poţi trage solemnitatea în copii, chiar color. Deşi se prezintă imperial, într-o lume de servitori, e modestă. Chiar prea modestă. Are rafinament şi stil. Măreţia și-a luat-o din orele lungi de pregătiri imperiale. Dar cine e ea, că deja cred că am plictisit?

Pentru că toate în lumea asta trebui să poarte un nume, i s-a spus simplu POLI. Nimeni nu-i va putea spune altfel, pentru că destinul ei e scris in stele. Acolo unde nu ajung ţuţerii sau neamurile de sclavi. Oricâţi bani ar avea.

Marius Ghilezan

 

 

Opinie : Cum le-am stricat Feng-Shui-ul federal?

DOSARUL TRANSFERURILOR - COMBO

Nu numai în sport, dar şi în viaţă ocaziile se răzbună. Don Govanni, Nea Copos, „marele” Gică, Nea Victor, Uica Jean, alintatul Meme, bibicul Neţoiu au ratat şansa de a fi oameni. Cei opt se credeau ca-n taoism, nemuritori. Nişte panglicari, vânzători de bilete la Scala, de Kent pe Şelari şi turnători de joasă speţă au făcut mai mult rău românilor decât o epidemie de ciumă. De ce? Pentru că au uzurpat ce are un popor mai sfânt, nobleţea. S-ar fi făcut şi Prinţi dacă titlurile nobiliare se vindeau la tarabe. Câtă mârlânie, câtă trufie, câtă tâlhărie au acumulat aceşti opt prevestitori ai Apocalipsei de credeam că se crapă pământul. Au profitat de bunul simţ tradiţional al românilor. În lipsa unui arbitraj moral, aceşti penali s-au autoproclamat Nea. Nea, un fel de senectute în tulbura gelatină conducătoare. Nea Mitică, Nea Sandu lipsesc la apelul de dimineaţă, dar speranţa moare ultima. Prin Jiji şi-au regăsit partenerul de şeptic.

Fiat justitia et pereat mundus.* Feng Shuiul fotbalistic s-a spart. Guzganii lumpen proletariatului sunt mult mai vinovaţi decât toată pedeapsa cumulată de 34 de ani de puşcărie. Ei au distrus orice model. O falsă elită, autoproclamată domnitoare, s-a prăbuşit printr-un simplu ciocan al judecătoarei. Românii au fost prea îngăduitori. Ieşiţi din comunism nu au ştiut să aprecieze adevărata valoare şi ţinuta unei burghezii, ce a dus România interbelică printre cele mai înstărite state europene. S-au lăsat seduşi de cântecele de sirenă ale leprelor şi de aici toată perversiunea vieţii de cat-walk.

Ca ziarist am scris tone de articole despre ei. Îmi amintesc cum înaintea meciului cu Manchester City, m-am nimerit cu unul dintre oficialii Timişorii la o bere la Fratelli, clubul de lângă Podul Michelangelo. După vreo jumătate de oră, la masa vecină s-au aşezat managerii clubului londonez. Ca la un semn a apărut şi Ioan Becali. Oficialul bănăţean i s-a adresat cu înaltul titlu de „Don Giovanni”. Îmi venea să vomit. M-a prezentat ca unui care scrie de rău despre familia lui. Nu i-am cântat, precum personajul lui Mozart -don Ottavio: “Dalla sua pace.” I-am spus doar ca la neamul prost, direct cine cred eu că e. Mahărul, căruia nu i-am povestit cum i-am copt-o împreună cu Sebastian Bodu, în urmă cu ceva ani, a sărit: “pe mine mă costă doar 300 de Euro un ucrainean să-ţi iau gâtul.” Oficialul râdea. Ce să-i povestesc ştabului local despre teama de MCV, primul din istoria post aderării noastre? Pe vremea când eram consilier la Guvern, Călin Popescu-Tăriceanu  ne spunea că trebuie să facem ceva spectaculos pe justiţie, pentru a impresiona Bruxelles-ul. Şi i-am zis să începem cu fotbalul, amintind de cazurile Bernard Tapie, Boris Becker, Stefii Graff. . „Păi, se pricepe cineva?” L-am rugat să-mi dea un om şi îi explic eu. Şi aşa am ajuns la Sebastian Bodu, pe vremea când era şef la ANAF. Acum lumea l-a uitat. A fost zburat de pe listele parlamentare ale PD-L. Candidează independent. Iată un om care merită votat.

Revenind la guşterii ieşiţi din zoaiele comunismului, poate e bine să ne reamintim poreclele lor, de pe vremea când erau simplii panglicari. Lui Ioan Becali i se spunea „Ion Mielu”, când scotea vitele la păscut, iar fratelui lui, Victor, „Baterie.”

Când era simplu paltonard, adică un fel de cuier pentru trenciul lui Dinu colonelu’, durduliu din fire, Cristian Borcea ţinea un regim cu multe supe. Jucătorii îl strigau „Fidea,” nu pentru că ar fi fost fidel vreunei neveste. Lui Mihai Stoica, o profesoară i-a pus porecla de Mititelu, pe vremea când nu se bătea cu U. Craiova şi nici nu socotea lovelele ca zarurile de la table.

Nu le puteai spune în faţă că sunt neam de slugi. Se supărau rău de tot. Pe vremea când nu reuşea să-şi nici diploma de tractorist în Poiana Mare, pe unde dădea cu sapa, Gigi Neţoiu era poreclit „Piciul.” Dacă Jean Pădureanu era “stăpânul Cooperativei,” acea productivă căprărie ce dădea titluri de campioană lui Dinamo pe bandă rulantă, juvetele Gică Popescu în civilie purta blana de Baci, iar în milităroasa Securitate pe cea de cîntăreţ. Petrescu era numele lui conspirativ. Acum, unii naivi ţipă „Hai eliberare!” Cum i se va spune în the day after? Gică Petrescu cântă la altă masă?

Blestemul acestei naţii e că slugile au ajuns stăpâni!

*să se facă dreptate de-ar fi să piară lumea

Marius Ghilezan

Opinie : Pentru că fotbalul e al nostru, nu al lor.

DOSARUL TRANSFERURILOR - COMBO

Dosarul Transferurilor a ajuns, într-un final, la capăt. 67 termene de judecată, mii sau zeci de mii de file acoperite cu mărturii şi dovezi, multe ţigări fumate de avocaţi, pe o parte, şi de procurori, pe cealaltă parte, în aşteptarea verdictului, emoţii, lacrimi, camere de televiziune, microfoane, iar într-un final zăngănitul sec al barelor de fier ce închid şi condamnă definitiv un întreg sistem putred şi corupt.

34 de ani de închisoare. Atât totalizează pedepsele primite de lotul celor 8 făptaşi din acest atât de mediatizat Dosar al Transferurilor. 34 de ani care răzbună, într-o anumită măsură, frustrarea atâtor iubitori de fotbal care au privit ani de-a rândul cum cei 8 foşti inculpaţi (actuali ocnaşi) îşi bat joc de un fotbal românesc secătuit de puteri, transformându-l în moşia lor personală şi acţionând ca nişte vechili obişnuiţi ca toate să se mişte după bunul lor plac la o simplă pocnitură de bici. Ne simţim răzbunaţi atunci când vedem palmele care cuprind feţele acoperite de ruşine (sau nu?), atunci când îi vedem cum se îndreaptă obosiţi şi sleiţi de puteri către puşcăriile în care îşi vor petrece următorii ani de viaţă. Un preţ prea mic pentru sumele pe care le-au învârtit pentru ca mai apoi să le bage în buzunar, ar spune unii. Şi aşa şi este. Atunci când ai avut un sistem cu care te-ai jucat după pofta inimii, pe care l-ai supt atunci când ai avut nevoie sau chef, de care ţi-ai bătut joc atunci când te plictiseai, normal că 3, 4 sau 5 ani sunt pedepse prea mici. Însă bucuria de a vedea nişte semne timide că sistemul juridic funcţionează eclipsează această frustrare. În sfârşit Justiţia a tras un prim semnal de alarmă pentru toţi cei care au făcut din furt şi înşelăciune un sport naţional. Comandă politică, vendetta, execuţie mediatică? Contează prea puţin, atât timp cât se face dreptate …

Observăm în aceste zile un veritabil sindrom Stockholm în privinţa lui Gheorghe Popescu, probabil cel mai mărunt dintre peştii prinşi în plasa procurorilor. Gică, fostul căpitan al Barcelonei şi al naţionalei României, perceput ca un simbol al corectitudinii, atât în teren cât şi în afara lui. Cel care s-a grăbit să îşi achite datoriile către Fisc atunci când povestea tunurilor din transferuri a transpirat în presă. Cel care şi-a recunoscut vina, asumându-şi faptele pe care le-a comis. O ţară întreagă empatizează cu Gică, solicitând graţierea fostului fotbalist, fără a-şi da seama că prin aceste acţiuni spulberă şi ultima fărâmă de credibilitate pe care o mai are justiţia română în rândul cetăţenilor acestei ţări. Da, Gică A FOST mare, însă şi simbolurile cad. Iar cu cât cazi de la o înălţime mai mare, cu atât doare mai tare. Iar Gică trebuie să înveţe asta pe propria-i piele, plătind cu libertatea preţul înhăitării cu cele mai mizere caractere ce s-au perindat prin fotbalul românesc al ultimilor 25 de ani.

Cooperativa a căzut. Târziu, însă s-a dus. Zilele de 4 şi 5 martie 2014 pot însemna un nou început pentru fotbalul românesc ajuns în cel mai jos punct al existenţei sale. Reprezentările umane ale escrocheriei şi furtului sunt în zeghe, există un nou preşedinte al FRF, sunt semne că primăvara fotbalului românesc poate veni. Nu ne îmbătăm cu apă rece, însă există semnale timide că încă mai poate exista normalitate într-un sistem întunecat, obişnuit cu mizeria. Sperăm ca noi toţi să îl salvăm, să îl scoatem din mocirlă, atât timp cât mai putem. Anii ce vor veni ne vor arăta dacă vom putea sau nu. Totul e să rămânem în continuare pe baricade, luptând din toate puterile şi cu toate armele ce ne stau la dispoziţie împotriva mârlăniei şi nesimţirii. Pentru că fotbalul e al nostru şi în nici un caz al lor.

Sursa foto : digisport / mediafax.

Opinie : Dragan Petricevic

dragan-petricevic

În sport, aşa cum ne place nouă să îl interpretăm, nu e întotdeauna vorba despre rezultate. Ele sunt importante, ele atrag lume şi creează acel „fan-base” dorit de toate echipele, indiferent de disciplina sportivă. Însă mai presus de aceste rezultate ce ajung într-un final doar cifre tipărite pe o pagină îngălbenită de timp, e vorba despre ataşament, onoare, valori morale, iubire pentru drumul pe care ai ales să mergi, ca sportiv sau antrenor.

Dragan Petricevic e un nume uriaş în baschetul timişorean şi românesc. Plecarea lui de la Timişoara în anul 2011 a însemnat sfârşitul unei ere şi o ruptură între suporterii care participau în mod activ la susţinerea echipei şi conducerea clubului. Motivele sunt multe, au fost expuse, tălmăcite şi răstălmăcite la momentul respectiv, însă exact aşa cum spunea chiar Dragan zilele trecute, cu referire la o altă situaţie, „când ceva e sortit eşecului, mereu există multe întrebări şi prea puţine răspunsuri.”.

Noua „descălecare” a lui Dragan în Timişoara a readus speranţa în inimile iubitorilor de baschet din oraşul nostru. Ne-au trecut din nou prin faţa ochilor, într-o fracţiune de secundă, toate episoadele ce au creat legătura atât de strânsă între jovialul bosniac şi nebunii violeţi. Bucuria de la sfârşitul finalei de cupă de la Sibiu, nebunia pură ce emana din Olimpia pe finalurile încinse ale meciurilor din play-off, toate acele „momente Kodak” ce alcătuiesc tabloul relaţiei noastre cu Petricevic.

Debutul de nou mandat al lui Dragan nu a fost aşa cum şi l-ar fi dorit sau aşa cum îl visa în timpul peregrinărilor printre dunele de nisip tunisiene ale Sousse-ului sau pe străduţele înguste din centrul vechi al Tbilisi-ului. Rezultatele nu au fost deloc cele pe care le-ar fi aşteptat cel care şi-ar fi dorit, mai mult ca oricine, ca echipa să impresioneze şi să fie proiecţia lui în teren: competitivă, puternică, mândră. Însă aşa cum spuneam în începutul articolului, rezultatele nu sunt totul. Mai importantă decât orice este pasiunea pentru baschet pe care Dragan o arată la fiecare meci, atunci când gesticulează de pe marginea terenului, încercând să îşi împingă elevii spre victorie. Mai importantă decât orice este dorinţa de a face, visul de a vedea Timişoara noastră deasupra tuturor  pe toate planurile. Dragan a păstrat Timişoara în inimă, iar Timişoara a demonstrat că ştie întotdeauna să respecte acest lucru. Vom aştepta atât timp cât e nevoie pentru ca echipa noastră să se bată din nou acolo sus. Pentru că suntem conştienţi că ce avem noi e mai presus de orice rezultat.  Cei mai frumoşi ani sunt cei ce vor veni, iar noi suntem dispuşi să privim încrezători spre ei şi să aşteptăm vremuri mai bune, luptând împreună.

TI-MI-ŞOA-RA!

Opinie : SFÂRȘIT DE TOAMNĂ LA IANOVA

Poetul în grai bănățean Marius Munteanu (1920-2005), originar din Murani, scria acum câțiva ani:

“S-o pornit un vânt subțire

De cătră Remecea Mică

Zogonind c-oțâră larmă

A dân urmă rândunică…”

Acum, la sfârșitul lui noiembrie, rândunicile au plecat de mult, iar noi, iubititorii de fotbal în grai bănățean, am luat drumul Ianovei, acolo unde SS Politehnica urma să dispute ultimul meci al turului împotriva echipei Meget Remetea Mare.

Coloana de mașini s-a strâns iarăși în fața fostului ștrand “Tineretului”. Ne adunăm cu mic cu mare, cântăm, vociferăm și vorbim inevitabil despre meciul de pomină cu Nădragul. Reacțiile internaționale au depășit orice închipuire, nimeni dintre noi neputându-și imagina acum câteva luni că numele echipei noastre, și implicit al Timișoarei, va fi pomenit și lăudat din Mexico până în Rusia, din Brazilia până în Germania și din Grecia până în Suedia. Am primit felicitări de la reprezentanții celor mai însemnate ultraserii din Europa (Grecia, Polonia, Germania, Serbia, Rusia), ceea ce dovedește că acolo unde există dragoste, voință și sinceritate lucrurile nu au cum să nu meargă. Cine și-ar fi putut imagina că un clip cu o torcidă făcută de galeria unei echipe din liga a cincea poate aduna 115.000 de vizualizări pe youtube în doar 7 zile?!

Dar, dincolo de fericirea sinceră provocată de sutele de reacții pozitive, suntem conștienți că trebuie să mergem mai departe. Nu avem voie să ne plafonăm, să ne ramolim sau să ne lăsăm pradă comodității. Am descoperit că fotbalul de la acest nivel, în ciuda limitelor sale, are un farmec ieșit din comun, care a și sudat grupul de susținători.

Așadar, ne facem proviziile necesare și pornim la drum. Nu avem mult de mers. De la Remetea Mare o luăm la stânga și în câteva minute suntem la Ianova. Nu apunci să asculți nici un cd în mașină, că ești deja ajuns la destinație. Traversăm satul în care s-a născut filosoful și eseistul Mihai Șora, traducător al lui Jean-Jaques Rousseau și Sartre în română și multiplu laureat al Uniunii Scriitorilor din România. Oamenii din localitate își văd de treburi, aproape nimeni nepărând interesat de meci. Într-un fel, e firesc, fiecare are destule de făcut prin gospodărie.

Unii suporteri se opresc mai întâi la magazinul din sat, ceilalți merg direct la stadion. Acesta e de fapt un tăpșan împrejmuit. Dimensiunile terenului par cel puțin interesante, în sensul că nu par să corespundă cu cele acceptate în fotbal. În locul fanionului de la linia de corner e înfipt un bâț cu un steag vechi și cam jerpelit al lui Poli în vârf. Un grup de timișoreni care au venit mai de dimineață au aprins un foc, înfigând niște cârnăciori în țăruși. Mirosul de pălincă dezmiardă aerul tomnatic, în timp ce limbile focului rumenesc virșlii, făcându-i cât se poate de apetisanți.

Curcile și gâștele de pe islaz își văd nestingherite de treabă, nepărând deloc impresionate de fumul portocaliu al fumigenelor noastre. Nici turma de oi care se îndepărta agale secondată de vreo trei dulăi nu pare să se sinchisească de cântecele suporterilor viola. Cineva strigă privind câinii care alergau mioarele: “Uite bă că le fac dinamoviștii acțiune spurcaților!”

Începe și meciul. Ai noștri joacă pentru prima dată în echipamentele de deplasare. Seamănă cu cele ale Interului de acum câteva sezoane. Echipa gazdă trage puternic, dar nu are forța să reziste. Primim un penalty destul de ușor la 0:0, iar golgheterul Marchiș deschide scorul. Acesta va mai marca de alte patru ori, scorul final fiind de 0:6. Set alb, ca la tenis. Drojdierul Floca a jucat mai mult decât de obicei, dar din păcate nu a reușit să marcheze. Sperăm să-și îndeplinească acest vis în retur. De mai multe ori. Ne strângem catrafusele și plecăm spre Cimișoara. Îmi vine în gând aceiași poezie a lui Marius Munteanu:

“Bace-arângu…

Sara-și lasă pră la streșine găitanu

Unge-s toamnele d-acasă?

Or plecat cu aizâmbanu!”

Nici toamnele de la sate nu mai sunt ca înainte. Noi nu plecăm cu aizâmbanu ci cu mașinile. Iaca, s-o dus aproape și luna lui brumar, chiar dacă nu am văzut încă nici urmă de brumă sau promoroacă. Totul este gata de iernat, chiar și fotbalul. Gospodarii se strângeau pe timpuri la gura sobei, iar noi ne strângem într-una din locațiile din oraș pe care le frecventăm alături de jucători. Bem o bere, o răchie, un vin fiert…Depănăm pe scurt amintirile unui sezon inedit din istoria tifoseriei timișorene și suntem satisfăcuți de cele realizate. Turul s-a încheiat, iar noi suntem pe locul doi. Ne dorim mai mult, evident, sperăm să și putem.

Acestea fiind zise, cu toții suntem nerăbdători să asistăm la concertul anului – Noi din Banat. Așadar, toți susținătorii echipei SS Politehnica sunt așteptați sămbâtă, 1 decembrie, la clubul Bunker. Va fi încă o noapte de pomină!

Forza Viola!

de Goran Mrakić.

Opinie : VICTORIE PENTRU “STRESI”.

Viața este un aparat imens la care suntem conectați cu toții, emanând și captând energiile misterioase ale universului. Din păcate, unii dintre noi ies mult prea repede din circuit sau se confruntă cu niște probleme extrem de grave. Povestea de astăzi este dedicată camaradului nostru Răzvan Curta – Stresi, care trece prin niște momente teribile după ce a fost izbit de un tir.

Așadar, e interesant să te trezești gândindu-te la izlazul din Topolovățul Mare în timp ce-i privești live pe Cambiasso, Zanetti și Cassano…Tocmai așa mi s-a întâmplat la meciul Partizan-Inter din Europa League, contemplând din peluza nord legendarul „Jug” al Grobarilor, pe care îl admiram copil fiind în revista „Tempo”, la paginile dedicate ultrașilor. Sudului alb-negru îi lipsește astăzi însă acel “je ne sais quoi” care m-a fascinat toată copilăria și care m-a determinat să devin susținătorul lui Partizan…

Din fericire, o parte din magia grobarismului belgrădean s-a păstrat la baschet, lucru dovedit de atmosfera meciului Partizan-Bamberg de vineri seara din legendara sală„Pionir”, unde preț de câteva clipe mi i-am imaginat cu ochii deshiși pe Goran Grbovic sărind în sus de bucurie după „zakucavanje”,  pe Sale Djordjevic conducând mingea și penetrând apărările adversarilor, pe Zeljko Obradovic înscriind trițe cu boltă și pe bărbosul Vlade Divac așteptând mingea sub coș…Dar vorba lui Jura Stublic – „vjeruj nema života od sjećanja” („crede-mă, nu există viață din amintiri)”, așa că sămbâtă la prima oră am părăsit hotelul „Slavia”  gândindu-mă doar să prind trenul de la 13.58 spre Topolovățul Mare, acolo unde urma să joace Poli. De ce trenul? Pentru că am dorit să retrăiesc măcar o părticică din atmosfera vechilor deplasări cu Drojdierii, Masseria & company, acolo unde pulsa ca nicăieri golăneala pozitivă atât de specifică Timișoarei.

Mersul cu mașina este comod, dar trenul este tata deplasărilor. Nimic nu poate înlocui farmecul acelui Balcani pe roți, care inspiră și expiră deopotrivă bucurie și deznădejde, tinerețe și bătrânețe, sărăcie și sărăcie mai mare. Cine nu a făcut deplasări cu trenul, cine nu a stat înghesuit alături de 15 camarazi într-un compartiment, cine nu a poștit o sticlă de bere la doi litri, cine nu a suportat mirosul specific al clozetelor românești, mereu deschise, stricate și urât mirositoare, cine nu a adormit pe cadența roților cu fruntea pe geamul murdar și mâzgălit gândindu-se că e cu prietena într-un loc intim bând vin fiert cu scorțișoară și ascultând muzică în surdină, cine nu a stat zeci de kilometri cu capul în curent contemplând câmpiile, munții sau Dunărea până i se înroșeau ochii, cine nu a făcut planton pe culoar ore în șir pentru a-i lăsa pe alții să doarmă, cine nu a stat chircit ca un ghem printre blugi suflecați, treninguri, adidași descălțați, ciorapi care se “aud”, șepci trase pe ochi și fulare înfășurate asemenea unor șerpi în jurul corpurilor distorsionate – nu știe ce înseamnă viața de suporter.

În esență, ultraseria adevărată înseamnă o retribalizare modernă, o reîntoarcere la originile comunităților, o redescoperire a virtuților omului primitiv, pomenit astăzi doar în context peiorativ. Omul societății capitaliste contemporane a adus izolarea la grad de singură virtute acceptată, iar lăcomia și câștigul au ajuns să reprezinte măsura tuturor lucrurilor. Suporterii, care asemenea migratorilor, trăiesc, călătorec, crează, muncesc, suferă și se bucură împreună, își apără cu devotament și onoare simbolurile și familia. Ei învață de mici ce înseamnă o comunitate în adevăratul sens al cuvântului. În timp se ce înghesuie în compartimente îmbăxite, cântă pe scările trenului, se înjură sau se laudă, înalță imnuri zguduitoare unor zei trecători, împart conserve de carne și fasole, bagă zeci de mâini în aceiași pungă de pufuleți, râd, plâng, dansează și se bat umăr la umăr – ei simt că trăiesc, transformând sinistrul efemer într-o veșnicie de unică folosință.

Iată-ne ajunși în Topolovăț. Traversăm pe jos tot satul pentru a ajunge la stadion. Stadion – mult spus, pentru că e vorba de un tăpșan împrejmuit de un gard lăsat fără nici o urmă de tribună. Meciul decurge într-o notă de dominare a violeților, concretizată de trei goluri pe tabela virtuală. Marchiș înscrie de două ori și se bucură alături de suporteri lângă un gard de sârmă. În afară de clasicele beri, ne desfătăm cu vin alb din Macedonia și whisky afumat la ploscă, ca Jock Ewing în timp ce-și vizita ranch-ul. Ne bucurăm de fotbal și de atmosferă, dar un gând negru ne dă târcoale tuturor. Se strâng bani pentru prietenul nostru Răzvan Curta – Stresi, care a suferit un teribil accident. Nu ne rămâne decât să cântăm mai tare și să sperăm că îl vom revedea într-o zi alături de noi. Cântăm ca apucații în plin camp, dăm cu torte, petarde și fumigene. Acesta este fotbalul nostru, aceasta este bucuria noastră.

Cel mai înalt deal în câmpie este ludaia. Te sui pe ludaie și vezi tot Banatul, se spune pe la sate. De aceea cântatul pe izlazurile întinse este impregnat de o simbolistică aparte, dincolo de încurajarea banală a unei echipe de fotbal. Scandarea “de la Niș la Napoli” te transpune parcă în atmosfera unei bătălii din vremi apuse, când sciții, pecenegii sau avarii se pregăteau să-și încrucișeze săbiile și sulițele într-un galop sălbatic de nimicire a adversarului! Aici nu există ecouri. Toate răcnetele războinice ale ultrașilor, acești ultimi cavaleri ai unei lumi consumatoriste și lacome, pierdute în întinderile pustei panonice, sunt sorbite asemenea berilor reci de îndepărtările însetate, de necuprinsul pe care ne-am permis să-l supunem făcând apel la pasiune, devotament și sacrificiu extrem!

Plecăm fericiți să sărbătorim alături de o parte din jucătorii noștri. Închinăm un pahar și pentru Stresi, gândindu-ne la versurile lui Radu Gyr:

 

“Când toate-s numai uscăciune

de unde-atâtea învieri?

Cum pot pădurile să sune

peste ruini, peste căderi?”


 

de Goran Mrakić

Opinie : În umbra marelui urss.

E duminică dimineață, o zi însorită de noiembrie. În afară de posturile care emit muzică populară, mai toate televiziunile românești vorbesc doar despre două lucruri. Primul este lupta crâncenă pentru ciolanul politic între aceleași personaje grotești și tragicomice, iar al doilea – marele derby Steaua – Dinamo. Nu vreau să intru în patetismele invocării tradiției comuniste a acestor entități sportive (chiar dacă ar exista toate argumentele în acest sens), pentru că în esență suporterii adevărați ai acestor formații sunt și ei oameni ca toți ceilalți. Cele mai interesante sunt însă bufoniada națională la care se recurge cu ocazia acestui meci, hiperbolizarea unor mediocrități și inocularea fățișă a ideii că singura realitate sportivă în România este reprezentată de conflagrația „titanilor” din Ghencea și Stefan cel Mare. Din păcate, aceasta este și realitatea din teren, România fiind, în bună măsură, o țară polarizată fotbalistic între steliști și dinamoviști, balanța înclinând serios în favoarea  primilor.

Dar, spre marea mea bucurie, în timp ce o țară întreagă este conectată la aparatele marelui derby național, undeva, nu foarte departe, într-o Galie bănățeană există un mic sat de astericși, obelicși și vercingetoricși alb-violeți care trăiesc într-o lume paralelă, dezinteresați de huzururile banchetelor și saturnaliilor marii Rome dâmbovițene. Rezistența lor a fost zdruncinată, războinicii au fost decimați, unii au dezertat în fața înfrângerii aparent iminente și definitive, iar alții s-au aliat cu dușmanii care promit multe și zâmbesc viclean. Dar există totuși o poțiune magică și secretă care face din această mână de oameni niște luptători neînfricați, mândri și invincibili. Pentru acei băieți, într-o zi frumoasă de duminică, satul Bucovăț a fost de o sută de ori mai important decât orice confruntare a granzilor dintr-o lume comercială a lăcomiei și răsfățului, pentru că și suporterii adevărați ai falangelor stelisto-dinamoviste sunt puțini într-o mare de papagali multicolori care merg doar unde merge gloata.

E foarte revigorant să respiri aerul proaspăt al dezinteresului total față de acest meci, aflat în vârful piramidei unui fotbal bolnav și corupt. Mini-torcidele băieților noștri din meciul cu Bacova au fost înzecit mai interesante decât coregrafia cu steaua roșie de la București. Inhalarea fumului portocaliu ne-a adus multora aminte de mijlocul anilor `90, când Timișoara dădea tonul în ultraseria românească, deschizând orizonturile înguste ale unora. În timp ce majoritatea hipnotizată aștepta cu sufletul la gură baletul becalian de pe Maybachurile transhumanței, dropiile alb-violete din Banat, o specie pe cale de dispariție (sau apariție?), îi cântau la mulți-ani inimosului nostru jucător cu numărul 19, Claudiu Lazăr.

Rezultatul final de 8:0 ne menține în cursa de urmărire a Racoviței, o echipă care nu a făcut nici un pas greșit până în momentul de față. Ne vedem în week-end-ul următor, la Topolovățul Mare!

Tempo Poli!

De Goran Mrakić.

Opinie : BUCURIA DE A TRĂI…FOTBALUL


Așa cum orfana Pauline, din romanul “Bucuria de a trăi” de Emile Zola, a adus numai fericire în sânul familiei Chanteau după ce a fost adoptată, și SS Politehnica are darul curativ de a ne însenina duminicile, dovedind că simplitatea și firescul pot concura oricând cu lăcomia fotbalului modern.  

Nu știu alții cum sunt, dar eu, asemenea unui Ion Creangă mai urban, când mă gândesc la locul și ziua în care joacă Poli, la gardul în spatele căruia cânt, urlu și sudui, la maeștri berari care mă înconjoară, la mulțimea violetă care trepidează tot meciul asemenea unui vulcan deșteptat, la echipa cu cele mai frumoase tricouri și la mulțimea care trăiește un vis neîntrerupt, îmi saltă și acum inima de bucurie. Diferența este că amintirile din copliărie ni s-au transpus în prezent, iar noi avem șansa unică de a ne bucura de un lucru extraordinar: libertatea fotbalului. Dar, după cum am mai spus, nu trebuie să ne pierdem busola realității, ca să nu pățim ca puștanii britanici din “Împăratul muștelor”, a căror inocență atemporală a fost distrusă de slăbiciune și ură. Robinsoniada noastră fotbalistică trebuie să continue bazându-se pe pasiune și devotament, atât în tribune, cât și pe teren, dar să nu uităm de realitatea în care trăim. Pentru a ne putea bucura cu adevărat de fotbal, trebuie să ne trasăm niște obiective, a căror îndeplinire ne-ar da energia necesară pentru a continua proiectele sportive entuziaste.

Eu unul trăiesc cu senzația că mi-ar părea rău de orice meci jucat de Poli pe care l-aș rata. Nu îi înțeleg pe suporterii care zic “pas” unor etape, atât acasă, cât și în deplasare (cu excepția situațiilor de urgență). De aceea aș dori să pomenesc, foarte pe scurt, de un grup de prieteni din Nerău și Teremia Mare, care de ani de zile nu ratează aproape nici un joc al alb-violeților. Practic, ei trăiesc o deplasare permanentă, fie că Poli joacă la Timișoara sau altundeva. Veneau și vin cu aceiași pasiune la meciurile cu Steaua și Liebling sau Dinamo și Giarmata Vii. Pentru ei, ca pentru toți adevărații suporteri, nu contează numele adversarului, ci Poli, indiferent că evoluează în preliminariile Ligii Campionilor, grupele Europa League sau campionatul județean Timiș. Mulți ar trebui să ia aminte că există poliști care fac minim 160 de kilometri, pe propria cheltuială, s-o susțină săptămână de săptămână pe Poli, în timp ce alți timișoreni sunt mult prea comozi pentru a-și mișca dosurile din fotolii. De aceea, respect pentru drojdierii din Teremia și Nerău, mereu prezenți pe baricade!

Meciul cu Avântul Chizătău s-a desfășurat sub semnul eliberatorului Banatului, Eugeniu de Savoya, născut pe data de 18 octombrie 1663. Coperta programului de meci îl înfățișa pe ilustrul militar austriac (de origine franceză) purtând un tricou al lui SS Politehnica, un fular alb-violet și închinând o halbă de Timișoreana în cinstea victoriei băieților noștri (s-a recurs la un protocronism imanent, prima fabrică de bere din Timișoara deschizându-se abia în 1718, la doi ani după intrarea trupelor conduse de prințul Eugen).

Jocul a început cum nu se putea mai prost pentru ai noștri. Nu au trecut nici 10 minute și oaspeții conduceau cu 2:0. Tribuna a simțit momentul delicat și a început să cânte mai cu foc, împingând echipa de la spate. Jucătorii au pus presiune pe adversari, care au cedat treptat inițiativa. Am reușit să egalăm până la pauză și era foarte clar că doar printr-o minune puteam scăpa victoria, mai ales că oaspeții jucau cu un om în minus. Golul lui Popoviciu ne-a demonstrat că există virtuozi și în ligile inferioare, iar în repriza a doua băieții noștri au mai punctat de trei ori. Scorul de 5:2 reflectă realitatea din teren, dar recunoaștem că ne-am temut puțin de acest meci.

Trebuie amintit și faptul că suporterii interesați pot cumpăra la stadionul “Știința” noile tricouri ale echipei, rolinguri cu glugă, fulare și stickere la plic.

Tradiționalul “horto magiko” s-a transferat după meci la o bere cu jucătorii, care la rândul lor au început să simtă ce înseamnă pasiunea pentru niște simboluri și culori. Din păcate, în week-end-ul următor nu vom avea deplasare, Pișchia retrăgându-se din campionat, așa că ne vedem peste două săptămâni la meciul cu Bacova. Între timp există șansa ca SS Politehnica să dispute un meci amical cu selecționata suporterilor, iar unii dintre noi vor avea ocazia să-și arate talentele și în teren. Pentru orice eventualitate vom pregătii și niște perfuzii cu bere în spatele porților.

Forza Viola!

Articol scris de : Goran Mrakić

Opinie : DUPĂ 20 DE ANI

Chiar dacă inamicii direcți sau indirecți ai Timișoarei pre și postrevoluționare nu se numeau Richelieu, Milady de Winter sau contele Rochefort, ci purtau nume cât se poate de neaoșe, a fost totuși nevoie de 20 de ani (plus unul), ca în celebra nuvelă a lui Alexandre Dumas tatăl, pentru ca orașul de pe Bega să poată savura gustul unui titlu național, după succesul handbaliștilor din 1991.

Aș fi ușor ipocrit dacă aș poza într-un cunoscător al rugby-ului. Am urmărit mai mult episodic acest sport, pe care îl asociez invariabil cu refrenul “Ireland, Ireland, together standing tall, shoulder to shoulder, we`ll answer Ireland`s call” – de mi s-a făcut pielea de găină când l-am auzit huruind din piepturile unor namile rase în cap, bandajate, însângerate și cu lacrimi în ochi. Patriotismul care mustea din fiecare por, din fiecare privire și din fiecare gest al rugby-știlor irlandezi, m-a făcut să mă îndrăgostesc incurabil de acest cântec și de naționala “verzilor”.

Iată însă că echipa de rugby a Timișoarei a reușit o performanță uriașă. Am intrat pe nesimțite în febra acestui sport după ce am simțit pasiunea, încrâncenarea și ambiția băieților din Ronaț. Rugby-ul este, din multe puncte de vedere, un sport mai curat decât fotbalul. În jocul cu balonul oval nu este loc de “fake-eri” de nici un fel. Transpirația, sângele, mușchii încordați la maxim, pumnii încleștați, privirile ferme, voința de fier, durerea fizică, sacrificiul, grămezile epuizante, loviturile, precizia execuțiilor, forța umerilor și a brațelor, dar mai ales sufletele proporționale cu gabaritul sportivilor – ilustrează cel mai fidel iureșul neîntrerupt al acestor toreadori dintre buturi. O îmbinare între forță brută, cavalerism medieval și respect, aceasta poate fi una dintre definițiile mai plastice ale rugby-ului.

Chiar dacă majoritatea dintre noi suntem suporteri de fotbal, care, sinceri să fim, nu va putea fi detronat vreodată de cineva, nu putem să nu ne scoatem pălăriile în semn de respect față de oamenii care aduc glorie orașului nostru. Cu siguranță ne vom aduce toată viața aminte de clipele excepționale trăite alături de echipa de baschet Elba Timișoara, câștigătoarea Cupei României în 2010, de antrenorul Dragan Petricevic, de căpitanul Sone Markovic, de turbo-Rade, de Milos Pesic și de ceilalți băieți de senzație, care ne-au “dresat” să urlăm la trițe mai ceva ca la goluri!

În calitate de suporteri ai SS Politehnica, am avut parte de un week-end pe cinste. Echipa noastră favorită a câștigat mult mai ușor decât ne-am fi așteptat, 7:0 cu Olimpia Bucovăț. Cristian Todea, fundaşul oaspeţilor noştri de ieri a precizat după meci: “Ne-am simţit şi noi, cei de la Olimpia Bucovăţ, fotbalişti datorită atmosferei create de suporteri! O să încurcăm Racoviţa cu siguranţă … POLI suntem (şi) NOI!!!!” Nu putem decât să-l felicităm după o astfel de reacție. După meci majoritatea fanilor s-au mutat la sală, acolo unde echipa de handbal juca împotriva celor de la Pandurii Târgu Jiu. După un joc foarte echilibrat, susținuți de tifosii din tribune, violeții s-au impus cu 22:20, obținând o victorie importantă și muncită.

Trebuie însă să recunoaștem că week-end-ul a stat sub semnul rugby-ului. Un afiș excelent făcut de Ema Cernescu anunța marea finală de la București, imaginea sugestivă prevestind parcă lupta aprigă care avea să se ducă în teren. După un meci tensionat și echilibrat, dominat sonor de “Piersicanii” bănățeni din tribune, echipa timișoreană a reușit să se impună, iar eseul din ultimele minute a smuls un strigăt de fericire și eliberare din piepturile tuturor fanilor care au urmărit jocul. Zimbrul băimărean a fost răpus, iar Timișoara se poate bucura de primul titlu după mai bine de două decenii. Sperăm ca acest trofeu să simbolizeze începutul unei noi ere în istoria sportului timișorean, mult mai îmbelșugate și pline de satisfacții.

De  Goran Mrakić

Opinie : Violet pentru biciclete

Dacă mi-ar fi spun cineva în trecut că voi merge cu bicicleta într-o deplasare de-a lui Poli, aș fi zâmbit cu indulgență sau i-aș mai fi comandat un “genocid” (un cocktail savurat de avangarda drojdierimii periferice, o licoare magică obținută dintr-o rețetă originală de băutură intermediară cu aromă de vodcă, luhău și pufoaică; cu alte cuvinte – un delicates underground). Dar ce poate fi mai motivant decât energia de a da la pedală cu entuziasm pionieresc, mânat de pasiunea violetă, inspirând din mers aerul proaspăt al libertății, așa cum ți-o croiești din perspectiva de suporter?

Nu am mai mânat de ani de zile o bițiglă la drum lung. În copilărie eram specialist, puteam să merg kilometri în șir și să iau curbe fără să pun niciuna dintre mâini pe ghidon. Dar există cineva acolo sus care dă la pedala anilor, dezumflând treptat cauciucurile, uzând osiile, zgâriind cadranul, stricând frânele, neungând lanțul…Oare cum va fi acum? Risc să se uite lumea la mine ca la Fram – ursul polar? Mă liniștește însă ideea că mă vor însoți în coloană niște bicicliști care nu seamănă deloc cu Marco Pantani, Miguel Indurain sau Lance Armstrong, ci mai degrabă cu personajele burlești din filmele lui Kusturica. Oameni fericiți într-o lume nefericită.

Locul de întâlnire – platoul fostei fabrici “6 Martie” de pe Circumvalațiunii. Unii îl confundă cu terasa “Orlovi”, în jurul căreia se strâng mai multe biciclete decât în fața braseriilor comuniste. Ajunge la noi o veste îmbucurătoare: firma de închiriat biciclete le-a dat pe toate. Prognoza mea oarecum sceptică legată de participarea a 60-70 de bicicliști este combătută total – peste 200 de poliști s-au adunat la linia de start. Coloana pornește într-o aventură nemaivăzută în lumea fotbalului timișorean. Ne dăm repede seama că mersul pe bicicletă nu prea mai seamănă cu acela din copilărie, dar strângem din dinți și pedalăm. Unii simt nevoia să facă niște escale de aprovizionare și odihnă, iar trecătorii se uită mirați la bicicliștii amatori care au împânzit orașul.

Diferența între această deplasare și altele este aceea că mersul pe bicicletă a făcut din ea o experiență personală. Fiecare suporter a avut ocazia să trăiască propria deplasare, propria călătorie inițiatică. Există peste 200 de povești separate legate de deplasarea de la Giarmata Vii, înglobate totodată în una singură, numită atașamentul față de Poli și față de valorile autentice ale Timișoarei. Acesta este un lucru fascinant.

În sfârșit, ajungem și la stadion, acolo unde urmează să înfruntăm echipa Lorena Giarmata Vii, fostă Luceafărul și Aeroportul. Numele vine probabil de la sponsorul clubului sau de la vreo rudă a finanțatorului, fiind puțin probabil ca germanii colonizați în Überland (demunirea șvăbească a satului) în secolul al 18-lea să fi fost originari din Lothringen, numele nemțesc al Lorenei. Sau cine știe…”Ima neka tajna veza” (”Există o legătură nevăzută”), ar spune cei de la Bijelo Dugme pe versurile lui Dusko Trifunovic.

Jucătorii Giarmatei par motivați. Nu știu câți dintre ei știu că doi fii ai satului, Johann Neumann și Constantin Spătar, au jucat în trecut la Poli. Evident, în sport doar prezentul contează, așa că mingea este așezată la centru. Ai noștri încep în forță și doar după câteva minute conducem cu 2:0. Entuziasmul este la el acasă. Din păcate, o greșeală de portar îi readuce pe adversari în joc la finalul primei reprize, aceștia reușind să reducă din handicap. Al doilea mitan este mai echilibrat, dar jucătorii în alb-violet reușesc să perforeze încă o dată poarta gazdelor pentru un final fără emoții. Scorul este de 1:3 și fiesta poate să înceapă. Suporterii timișoreni nu au uitat că pe data de 27 septembrie Iosif Rotariu, acest Stanley Matthews al Banatului, a împlinit 50 de ani, așa că au făcut un bener prin care au ținut să-l felicite. Pe un alt bener drojdierii au precizat că “Poli bace, Poli pierge, noi nis tăt cu sticla verge”. Pentru liniștea sufletească a celor care filează peluza pentru un mic, o bere și un gram de atenție (cu abilitatea unor autenticigeimsbonzi mioritici din filmele lui Lucian Pintilie) – nu e nici un mesaj subliminal, ci doar etalarea unei stări de spirit. Orice ar face Poli, cea pe care o iubim, vom fi tot acolo.

Un jurnalist m-a întrebat dacă e mai bine cu avionul în Champions League sau cu bicicleta în județ? Nu am ezitat să optez pentru a doua variantă, și nu din lipsă de respect pentru prima, care a fost și ea senzațională. Nu aș schimba pentru nimic în lume bucuria trăită la golurile lui Gigel Bucur de la Donețk, dar acolo s-au dus doar oamenii care au avut câta bani, pe când la Giarmata Vii, în județ, între șosea și calea ferată, au venit toți suporterii care o iubesc necondiționat pe Poli. Am trăit în două lumi fotbalistice paralele, și doar atașamentul pentru niște simboluri ne-a făcut să rămânem împreună. Pe noi – golanii care pedalează înainte, indiferent de consecințe și de natura obstacolelor.

În cafeneaua “D`Arc”, unul din locurile conspirative ale huliganilor violeți, petrecerea a continuat până târziu în noapte. Laitmotivul serii a sunat cam așa:

“Mamă, mamă, mamă, ştii de ce

bate aşa de tare inima din piept?

O văd pe Poli jucând din nou în alb-violet!”

O zi de neuitat pentru suflarea polistă, greu de exprimat în cuvinte. La primul titlul câștigat de Napoli în 1987, pătimașii suporteri sudiști au scris pe pereții unui cimitir: “Nici nu știți ce ați pierdut”. Este tot ce le putem spune și noi celor care nu au fost.

De Goran Mrakić