Cea care ne-a dat nume

cavaler-1_a73d7e9a190aa1

Este născută şi crescută în Banat, la începutul secolului trecut. Nu are moşii, conturi dodoloaţe, sprijin sus-pus, doar entuziasm. Nu este falanga maghiară sau – Doamne fereşte – găgăuză a vreunei puteri străine. Rivalii de acum se tem doar de grandoarea expresiei sale publice. De marşul său zdrobitor către victorii. Şi de istoria sa războinică. Are prestigiu şi solemnitate. Celor mari, cocoţaţi pe podiumurile râsu-plânsului, cu aure de puteri simbolice, dar fără aşternutul tradiţiei, nu le pasă de ce face ea acum. Poate că e bine aşa.

Deşi cred că ar izbândi şi în războiul Crimeei, nu deţine tancuri sau mortiere. Arsenalul ei de luptă e soft. Poate fi descrisă cu termenul militar: Soft-power. Puterea sa e blândă. Ca a ursului. Nu loveşte pe la spate. Deloc trufaşă, doar puţin prea mândră. Ocoşă, cum s-ar zice în lumea ei. Legiunile-i înflăcărate nu sunt condusă de generali. Nici de matrozi sau puşcăriabili.

Are vocaţie de supra putere. Şi un proiect ambiţios pe termen lung. Nu face alianţe contra naturii, nu se ploconeşte şi nu sfidează concurenţa. Munceşte cinstit. Cucereşte teritorii prin luptă dreaptă şi dârză. Unii ar putea-o compara cu Alexandru cel Mare. De ce i-ar trebui Indiile cu mirodenii, când are Ungaria şi Serbia aproape?

Încă nu are reprezentativitate europeană. E o putere mică, dar extrem de inventivă. Gata să bată recorduri de audienţă şi în luptele cu pitici. Vorba ei are greutatea unei pastorale. Deşi nu s-a închinat niciodată.

Cel mai important lucru e că nu are obedienţe. Nu datorează nimănui nimic. Nu s-a compromis. Never ever, cum ar zice Perfidul Albion. N-are pe state de plată ucrainieni pentru comis acte de răzbunare.

N-a fost metresă în vreun stabiliment politic. Nu s-a dus cu tembeliziunile de-a rostogolul pe la biserici. Nu a bătut cruci şi mătănii. Nu a băgat niciodată cuţitul pe la spate. Ţinuta ei e de cavaler. Unul din stârpea lui Eugeniu de Savoya, generalul care a lăsat mărita putere de la vest, pentru a fi un biet guvernator într-o cetate asediată de mlaştini, în estul sălbatic.

Nu e conte, nici rege. Dar nici nu joacă la barbut. Nu o vei vedea prin cazinouri sau la ruleta rusească. Împlineşte mâine poimâine 100 de ani.

I-ai putea spune Bătrâna Doamnă. Nu, nu e ea. Are comportament nobil. Nu poartă fireturi şi nu se dă cine nu este. Are impozanţă, dar nu se compară cu Turnul din Pisa. Poate părea ceva din stârpea culegătorilor florilor de Parma, în timp de pace, dar nu o găseşti nici acolo. Vocea ei are muzicalitate. Verbul ei este versificat. Tonul ei are octave înalte.  Iubeşte înălţimile, de parcă ar fi un căutător de steaguri pe Mont-Blanc. Nu cântă „we are the champions,” pentru că nu e o putere făţarnică. Nu întinde curse şi nici nu joacă la cacialma prin cluburi. Diviziile ei beau cu măsură şi au cântece greu de copiat. Totul la ea e original. Deşi de vârsta unui secol, pare gata să se joace. Oh, nu a dat în mintea copiilor. E însăşi povestea care urcă generaţiile.  Nu a fost înobilată, dar se îmbracă regeşte.  Ţinuta ei e parcă scoasă de la naftalina dulapului lui Mercy din Palat. Miroase a primăvară, deşi e bătrână. Stupefiant de vioaie, la anii săi. De n-ar fi existat legendele Olimpului, sigur că ar fi ţinut în lumea ei coroana lui Zeus. Poate chiar ar fi întruchipat puterea supremă, mai ştii?

Nu deţine arta disimulării. Nu este inzestrată cu rea credinţă. Dar ce vrea pe lumea asta, dacă tot nu foloseşte arsenalul lumii războinice? Aici e marele ei quel que chose.

Tu cititorule, ai putea spune că e fancy gagica. Este o ibovnică a lumii, deloc sulemenită, dar nu există vreun vechil, Don-Juan, care să o fi sedus-o şi tăvălit-o.

Nimeni nu o poate răstămlăci sau să o tragă la vreun xerox. Ar fi şi inuman, gestul. Chiar, nepoliticos. Nu poţi trage solemnitatea în copii, chiar color. Deşi se prezintă imperial, într-o lume de servitori, e modestă. Chiar prea modestă. Are rafinament şi stil. Măreţia și-a luat-o din orele lungi de pregătiri imperiale. Dar cine e ea, că deja cred că am plictisit?

Pentru că toate în lumea asta trebui să poarte un nume, i s-a spus simplu POLI. Nimeni nu-i va putea spune altfel, pentru că destinul ei e scris in stele. Acolo unde nu ajung ţuţerii sau neamurile de sclavi. Oricâţi bani ar avea.

Marius Ghilezan

 

 

Opinie : Cum le-am stricat Feng-Shui-ul federal?

DOSARUL TRANSFERURILOR - COMBO

Nu numai în sport, dar şi în viaţă ocaziile se răzbună. Don Govanni, Nea Copos, „marele” Gică, Nea Victor, Uica Jean, alintatul Meme, bibicul Neţoiu au ratat şansa de a fi oameni. Cei opt se credeau ca-n taoism, nemuritori. Nişte panglicari, vânzători de bilete la Scala, de Kent pe Şelari şi turnători de joasă speţă au făcut mai mult rău românilor decât o epidemie de ciumă. De ce? Pentru că au uzurpat ce are un popor mai sfânt, nobleţea. S-ar fi făcut şi Prinţi dacă titlurile nobiliare se vindeau la tarabe. Câtă mârlânie, câtă trufie, câtă tâlhărie au acumulat aceşti opt prevestitori ai Apocalipsei de credeam că se crapă pământul. Au profitat de bunul simţ tradiţional al românilor. În lipsa unui arbitraj moral, aceşti penali s-au autoproclamat Nea. Nea, un fel de senectute în tulbura gelatină conducătoare. Nea Mitică, Nea Sandu lipsesc la apelul de dimineaţă, dar speranţa moare ultima. Prin Jiji şi-au regăsit partenerul de şeptic.

Fiat justitia et pereat mundus.* Feng Shuiul fotbalistic s-a spart. Guzganii lumpen proletariatului sunt mult mai vinovaţi decât toată pedeapsa cumulată de 34 de ani de puşcărie. Ei au distrus orice model. O falsă elită, autoproclamată domnitoare, s-a prăbuşit printr-un simplu ciocan al judecătoarei. Românii au fost prea îngăduitori. Ieşiţi din comunism nu au ştiut să aprecieze adevărata valoare şi ţinuta unei burghezii, ce a dus România interbelică printre cele mai înstărite state europene. S-au lăsat seduşi de cântecele de sirenă ale leprelor şi de aici toată perversiunea vieţii de cat-walk.

Ca ziarist am scris tone de articole despre ei. Îmi amintesc cum înaintea meciului cu Manchester City, m-am nimerit cu unul dintre oficialii Timişorii la o bere la Fratelli, clubul de lângă Podul Michelangelo. După vreo jumătate de oră, la masa vecină s-au aşezat managerii clubului londonez. Ca la un semn a apărut şi Ioan Becali. Oficialul bănăţean i s-a adresat cu înaltul titlu de „Don Giovanni”. Îmi venea să vomit. M-a prezentat ca unui care scrie de rău despre familia lui. Nu i-am cântat, precum personajul lui Mozart -don Ottavio: “Dalla sua pace.” I-am spus doar ca la neamul prost, direct cine cred eu că e. Mahărul, căruia nu i-am povestit cum i-am copt-o împreună cu Sebastian Bodu, în urmă cu ceva ani, a sărit: “pe mine mă costă doar 300 de Euro un ucrainean să-ţi iau gâtul.” Oficialul râdea. Ce să-i povestesc ştabului local despre teama de MCV, primul din istoria post aderării noastre? Pe vremea când eram consilier la Guvern, Călin Popescu-Tăriceanu  ne spunea că trebuie să facem ceva spectaculos pe justiţie, pentru a impresiona Bruxelles-ul. Şi i-am zis să începem cu fotbalul, amintind de cazurile Bernard Tapie, Boris Becker, Stefii Graff. . „Păi, se pricepe cineva?” L-am rugat să-mi dea un om şi îi explic eu. Şi aşa am ajuns la Sebastian Bodu, pe vremea când era şef la ANAF. Acum lumea l-a uitat. A fost zburat de pe listele parlamentare ale PD-L. Candidează independent. Iată un om care merită votat.

Revenind la guşterii ieşiţi din zoaiele comunismului, poate e bine să ne reamintim poreclele lor, de pe vremea când erau simplii panglicari. Lui Ioan Becali i se spunea „Ion Mielu”, când scotea vitele la păscut, iar fratelui lui, Victor, „Baterie.”

Când era simplu paltonard, adică un fel de cuier pentru trenciul lui Dinu colonelu’, durduliu din fire, Cristian Borcea ţinea un regim cu multe supe. Jucătorii îl strigau „Fidea,” nu pentru că ar fi fost fidel vreunei neveste. Lui Mihai Stoica, o profesoară i-a pus porecla de Mititelu, pe vremea când nu se bătea cu U. Craiova şi nici nu socotea lovelele ca zarurile de la table.

Nu le puteai spune în faţă că sunt neam de slugi. Se supărau rău de tot. Pe vremea când nu reuşea să-şi nici diploma de tractorist în Poiana Mare, pe unde dădea cu sapa, Gigi Neţoiu era poreclit „Piciul.” Dacă Jean Pădureanu era “stăpânul Cooperativei,” acea productivă căprărie ce dădea titluri de campioană lui Dinamo pe bandă rulantă, juvetele Gică Popescu în civilie purta blana de Baci, iar în milităroasa Securitate pe cea de cîntăreţ. Petrescu era numele lui conspirativ. Acum, unii naivi ţipă „Hai eliberare!” Cum i se va spune în the day after? Gică Petrescu cântă la altă masă?

Blestemul acestei naţii e că slugile au ajuns stăpâni!

*să se facă dreptate de-ar fi să piară lumea

Marius Ghilezan