Ilsa Timișoara, în 1986, cu portarul Petre Todoruț în mijlocul rândului de jos

Nu mai departe de săptămâna trecută, oficialitățile locale au anunțat că în doi ani Timișoara va dispune de un bazin olimpic la standarde internaționale. Însuși primarul Nicolae Robu a adus în discuție termenul „polo”, unul peste care, cel puțin în acest colț de țară, s-a așternut un strat gros de praf. Și totuși, care sunt șansele să mai asistăm vreodată la un meci de polo în Timișoara? Ne spune ultimul mohican al ILSA-ei, Petre Todoruț.

Gyapjúipar. Wollindustrie. Sau, pur și simplu, ILSA. Un nume de legendă al sportului timișorean, care s-a menținut pe linia de plutire vreme de peste 60 de ani, însă a murit de mâna capitalismului haotic de la mijlocul anilor ’90. La cauza decesului mai putem nota nepăsare și ignoranță. Sunt cuvinte mari la prima vedere, însă prea mici pentru ceea ce a însemnat ILSA în polo-ul românesc.

Șase titluri naționale consecutive, între 1946 și 1951. Zeci de jucători de clasă formați în bazinul din curtea intreprinderii, care au făcut carieră peste hotare. O adevărată școală de polo. Ne aflăm în 2012, iar despre acest sport vorbim în Timișoara ca despre o activitate a trecutului, de care nu-și mai amintește decât o mână de nostalgici.

Sfârșitul unei legende

Petre Todoruț are 47 de ani și e stabilit în Austria. El cunoaște cel mai bine situația din anii de sfârșit ai poveștii  numite ILSA, pentru simplul fapt că a fost ultimul mohican al trupei textiliste. „Ajunsesem să fiu jucător, căpitan și antrenor. Nu erau bani, iar orice antrenor ar fi venit aici ar fi putut înțelege cu greu mai întâi situația și apoi spiritul Timișoarei. A existat în acea perioadă o fuziune cu Dinamo Oradea, deoarece nu mai rămăseserăm decât foarte puțini jucători”, ne-a declarat Todoruț, cel care a părăsit în cele din urmă echipa în 1997, fără a avea vreun succesor. „Fabrica s-a vândut pe bucăți, așa cum se practica la vremea respectivă. Sponsorii noștri erau directorii intreprinderii. Pe vremea unor oameni ca Vinereanu sau Cuciula, clubul sportiv a reușit să reziste. Dar apoi nu s-a mai înhămat nimeni, pentru că și atunci, ca și astăzi, polo-ul nu aduce un profit prea mare în România”, ne-a mai spus Todoruț.

Bazinul de sub ruine

Baza sportivă ILSA a ajuns astăzi un coșmar. Locul în care pe vremuri roiau sportivii, și-au găsit astăzi culcuș câinii vagabonzi și boschetarii. Iar din bazin n-a mai rămas decât groapa, umplută cu moloz, lăsată exact în aceeași stare de la demolarea clădirii, în 2009. „Acel bazin a scris istorie de la construcția lui și până când am plecat eu. ILSA a dat o grămadă de sportivi de talie internațională. Chiar și eu am profesat în Anglia, Irlanda, Israel, iar acum caut un angajament aici, în Austria”, povestește cu nostalgie Petre Todoruț, despre ceea ce a fost odată locul în care își petrecea marea majoritate a timpului.

„M-aș întoarce, dar să văd un proiect serios”

Primarul Nicolae Robu a anunțat, săptămâna trecută, că în curând va începe licitația pentru bazinul olimpic ce ar urma să fie ridicat la Timișoara până în 2014. În discursul său, edilul-șef a amintit fugitiv și despre polo, un sport care nu mai există însă decât în memoria unor entuziaști în Timișoara. Cum se poate însă reactiva un întreg sport, după un deceniu și jumătate de absență totală? „Se poate. Trebuie luat de jos, cu copii. Depinde ce intenții are domnul primar. Eu unul aș fi dispus să vin și să pun osul la construcția unui club de polo, dar vreau să văd un proiect concret. M-aș întoarce la Timișoara cu toată dragostea, pentru că eu dimineață, la prânz și seara mănânc polo pe pâine”, ne-a mai spus Petre Todoruț, aruncând astfel mingea la fileu factorilor de decizie. „Ca mine mai sunt foarte mulți foști ilsiști plecați prin străinătate, dispuși să ajute o asemenea inițiativă. Cu o minge, cu o poartă, cu niște perechi de teniși, fiecare dintre noi ne-am dori să dăm câte ceva înapoi acestui oraș”, a mai punctat Todoruț.

Petre Todoruț e născut la București, însă o mare parte a activității de poloist și-a desfășurat-o la Timișoara. De altfel, nu s-a ferit să ne mărturisească faptul că orașul de pe Bega a rămas în sufletul său. „Sunt bucureștean, dar Timișoara e sufletul meu. Oamenii de aici mi-au dat ocazia în primul rând să mă educ. Imaginați-vă, am venit dintr-o adevărată junglă, cu aerele specifice miticilor, și am ajuns direct în anticamera vestului”, ne-a mărturisit Petre Todoruț.

Fostul portar al ILSA-ei îi datorează mutarea la Timișoara lui Costel Manea, de asemenea bucureștean, și antrenor al echipei la începutul anilor ’80. „În 1982, fiind junior la București, am ieșit cel mai bun tânăr portar din țară. Se băteau pe mine cluburile mari, precum, Steaua, Dinamo sau Rapid, însă Costel Manea mi-a spus că are un proiect interesant la Timișoara, ce-i drept, pe bani puțini. N-am stat două secunde să mă gândesc. În 1983 ne-am întors în prima ligă, iar în 2-3 ani am ajuns în primele 4, unde ne-am luptat cu forțele campionatului”, ne-a mai declarat Todoruț.

*Până în anii ’60, Timișoara avea cinci echipe de polo divizionare: ILSA (Divizia A), Progresul, CFR, Știința și Voința (Divizia B). De asemenea, o divizionară secundă exista și la Lugoj.

*Timișoara e unul dintre primele orașe în care s-a practicat polo în România, alături de București, Oradea, Cluj și Târgu Mureș. În ultimele patru, polo-ul încă se mai practică.

*La Arad, continuă să se mențină pe linia de plutire echipa AMEFA, participantă în prima ligă. Primăria orașului de pe Mureș le-a alocat 130.000 de lei poloiștilor în acest an.

Comments

  1. Felicitari pentru articol, sper ca acest articol sa fie acel imbold care sa renasca polo-ul din Timisoara, si asa cum Ripensia a fost reinfiintata, poate si ILSA va reaparea si va continua istoria, traditia si palmaresul bogat al echipei care e printre primele din tara. Bafta

Trackbacks

Leave a Reply