ASU Poli, față în față cu o echipă de tradiție a Timișoarei! Auto vine pe „Știința”

Auto Timișoara, în perioada duelurilor cu Jiul și „Craiova Maxima”

Auto Timișoara, în perioada duelurilor cu Jiul și „Craiova Maxima”

ASU Poli va primi vineri vizita concitadinei Auto, o grupare cu o istorie veche în acest eșalon, la care au activat, în diferite funcții, nume de legendă ale fotbalului timișorean. Ținută în viață prin încăpățânarea președintelui Radivoi Miatov, gruparea din Freidorf s-a remarcat în ultimii ani drept o veritabilă șlefuitoare de talente.

Auto Timișoara e un nume clasic al Ligii a IV-a Timiș. Nelipsită din acest eșalon în ultimii 10 ani, gruparea din Freidorf s-a remarcat, ani la rând, drept o grupare de mijlocul clasamentului, fără intenții de promovare și cu puține situații în care a tremurat pentru supraviețuire. Fondată în 1954, Auto a evoluat la nivel municipal în primii ani de existență, reușind să promoveze în cel de-al patrulea eșalon, denumit pe atunci Campionatul Interjudețean, în 1967/1968. La cârma echipei se afla Zoltan Beke, celebrul înaintaș din perioada de glorie a Ripensiei, care a reușit să încheie Campionatul Orășenesc neînvins, la 9 puncte distanță de locul 2.

Pentru a ne face o imagine asupra peisajului fotbalistic din acea vreme, să vedem cum arăta clasamentul actualului „Municipiu” în primăvara anului 1968:

1. Auto Timișoara 46p., 2. Politehnica II 37p., 3. Tehnolemn Timișoara 33p., 4. Voința Timișoara 31p., 5. Comerțul Timișoara 28p., 6. Stăruința Timișoara 26p., 7. U.T. Timișoara 26p. 8. FZB Timișoara 23p., 9. Electrobanat Timișoara 21p., 10. A.S.A. Timișoara 14p., 11. Gloria Moșnița Nouă 11p., 12. Tăcerea Timișoara 9p., 13. Mănușarul Timișoara 8p.

În anii ce au urmat, Auto a fost o constantă a eșalonului al patrulea. La acest nivel se afla și în sezonul 1982/1983, atunci când întreaga țară a aflat despre jucători precum Scorobete, Korec sau Vodărniceanu.

Auto a reușit atunci un parcurs de neimaginat în Cupa României. A trecut, pe rând, de Viitorul Sânandrei, Obilici Sânmartinu Sârbesc, Vagonul Arad, Strungul Arad, Vulturii Lugoj și Șoimii Lipova, ajungând astfel în faza 16-imilor de finală. La 23 februarie 1983, Auto a primit vizita prim-divizionarei Jiul Petroșani, iar contrar tuturor așteptărilor, trupa pregătită atunci de Ghiță Chimiuc s-a impus cu 1-0, prin golul marcat de Ionescu.

Faza optimilor s-a disputat peste numai câteva zile, iar micuției formații timișorene i-a fost hărăzit un adversar cu greutate, Universitatea Craiova, cea mai în vogă echipă românească a momentului. E vorba despre generația cunoscută drept „Craiova Maxima”, oltenii fiind în plină campanie în Cupa UEFA. De altfel, la trei zile după disputa cu Auto, programată duminică, 27 februarie, Balaci & co. aveau să evolueze pe terenul lui Kaiserslautern.

Jocul a fost programat pe teren neutru, la Turnu Severin, iar ca un fapt inedit, Auto a evoluat atunci în echipamentul formației locale, FC Drobeta. Motivul? Tricourile de joc ale timișorenilor fuseseră spălate după jocul cu Jiul, dar au înghețat pe sârmă, la uscat. Craiova s-a impus cu 3-1, însă nu a avut parte de un meci ușor, în fața unei echipe arțăgoase, venită dintr-un cartier mărginaș al Timișoarei, decisă să nu se facă de râs. Golul de onoare al „mecanicilor” a fost semnat de Cioca. Iată cum au arătat cele două combatante:

Auto: Korec I – Scorobete, Korec II, Mitco, Dosan, Horvath, Ionescu, Cioca, Mihailovici, Vodărniceanu, Tauner. Au mai intrat; Pescaru, Mănăilă, Covejdean.

U Craiova: Lung, Negrilă, Ştefănescu, Tilihoi, Ungureanu, Ţicleanu, Dumitru, Beldeanu, Balaci, Cămătaru, Crişan. Au mai intrat: Ciupitu, Cârţu, Donose.

Spre sfârșitul anilor 80, Auto a avut și câteva sezoane petrecute în Liga a III-a. În 1987/1988, a jucat în „C” sub denumirea de Auto Vulcan, iar în următoarele două ediții, echipa a purtat denumirea Energia Auto. Ultima aventură a trupei din Freidorf în acest eșalon s-a consemnat în ediția 1991/1992, sub denumirea Auto FZB.

miatovAuto, la fel ca multe alte echipe de cartier din Timișoara, a stat mereu la umbra grupărilor ce reprezentau orașul în primele două ligi. Dar judecând după ritmul în care echipele vechi ale urbei s-au stins de la revoluție încoace, e de admirat faptul că activitatea fotbalistică e în mișcare și astăzi în Freidorf. Acest lucru i se datorează în mare măsură inginerului Radivoi Miatov (foto dreapta), cel ce a preluat conducerea echipei în 1990 și care s-a luptat ani la rândul cu neajunsurile materiale pentru a duce mai departe tradiția clubului.

Începând cu sezonul 2004/2005, Auto nu a lipsit de la nicio ediție a Ligii a IV-a, clasându-se nu o dată în prima jumătate a clasamentului. Să aruncăm un ochi peste pozițiile pe care echipa a terminat campionatul în ultimii ani:

2012/2013 – locul 10
2011/2012 – locul 8
2010/2011 – locul 13
2009/2010 – locul 9
2008/2009 – locul 11
2007/2008 – locul 7
2006/2007 – locul 5
2005/2006 – locul 6
2004/2005 – locul 13

În prezent, gruparea din Freidorf e antrenată de Mihai Hromei, care își continuă, în paralel, și activitatea de jucător. Iată cum a arătat echipa lui Auto, la meciul câștigat miercuri, pe teren propriu, cu Timișul Șag: Ilie – Amadeo, Hromei, Cine, Taub – Schipor, Buda, Faimoc, Leleczi – Mohamed, Rotaru. Au mai jucat Al Helou, Sturza, Ardelean, Pitic.

Meciul ASU Poli – Auto Timișoara va avea loc vineri, de la ora 17, pe stadionul „Știința”.

Nicolae Diminescu: „E de înțeles ca suporterii să se implice într-un loc curat”

A slujit-o pe Poli atât din postura de jucător, cât și din cea de conducător. A trăit vremuri glorioase dar și „ploioase” alături de clubul studențesc. De ceva vreme s-a retras din sfera fotbalului, pe care-l privește și îl disecă de la distanță. Vorbim despre Nicolae Diminescu, martor ocular a peste șase decenii de istorie în alb și violet.

Nicolae Diminescu s-a născut la 18 iunie 1939 la Timișoara, iar la nici 10 ani a făcut primii pași în curtea Politehnicii. Cel care l-a luat în primire a fost Zoltan Beke, celebrul înaintaș al Ripensiei. Deși a fost primul său antrenor, Nicolae Diminescu mărturisește că nu s-a înțeles atât de bine cu niciunul dintre cei care au urmat. „Lui Zoli bacsi îi datorez totul. Era un om vesel, aproape copilăros aș spune, cu toate că avea deja o vârstă. El mai intra la joc cu noi, la copii, iar mai târziu, la juniori, chiar l-am convins să intre în echipă, la un meci amical. Era splendid să joci cu el”, ne-a spus Diminescu.

Primul meci pentru Poli l-a disputat în echipa de „pitici”, în 1949, în deschiderea unui amical de handbal în 11 între România și Ungaria. A urcat apoi toate treptele până în echipa de seniori, alături de care s-a pregătit încă din 1955, pe când nu avea decât 16 ani. 1958 a fost însă anul în care avea să fie pentru prima oară utilizat. Mai întâi într-un amical disputat la București cu Spartak Hradec Kralove, iar apoi în semifinala Cupei României, cu Steagul Roșu Brașov, partidă pe care Știința a câștigat-o cu 3-2.

Deși n-a fost convocat în lot, Nicolae Diminescu a asistat pe viu la câștigarea primului trofeu din istoria clubului. La 6 iulie 1958, pe stadionul „23 August” din capitală, Știința învingea cu 1-0 pe Progresul București, printr-un gol înscris de Petre Cădariu, și cucerea în premieră Cupa României.

„Cei de la Progresul erau  foarte încrezuți. Aveau jucători de mare excepție, precum Titus Ozon sau Florin Știrbei, care pur și simplu ne-au ridiculizat cu o săptămână înainte, învingându-ne cu 7-0. Nu se așteptau să ne mobilizăm. Țin minte că la încălzire erau foarte relaxați, total nemarcați de importanța meciului. Știința, chiar dacă era o echipă intelectuală, nu era foarte tehnică. Tactica noastră însemna două extreme în viteză, Cojereanu și Tănase, care trimiteau mingea la cei doi „stâlpi” din față, Ciosescu, Lereter sau Dinulescu. Eram o echipă cu calități fizice, o echipă muncitoare, de elan. A fost o victorie grea, au cam dominat ei, dar noi am știut să ieșim bine pe contraatac. Gârleanu era renumit pentru galopul său în viteză și pentru pasele sale. În plus, Ciosescu era mereu un pericol, era un jucător cu gabarit, mai lent, dar tot timpul aproape de poartă. În apărare am avut un Brânzei, care din păcate n-a fost suficient selecționat în echipa națională. Ca tehnică, îl putem nominaliza pe Tănase, care acoperea o mare parte a terenului”, povestește Nicolae Diminescu.

De altfel, fostul fotbalist consideră că gererația care a adus Cupa României în 1958 a fost și cea mai valoroasă din istoria Politehnicii. „Acea generație cred că a fost cea mai bună din istoria clubului, pentru că exista o valoare uniformă. Echipa în sine era o forță, nu valorile individuale. Echipa respectivă a fost construită de pedagogi excepționali, precum Eugen Mladin sau Silviu Bindea și, în plus, conducerea era formată din profesori universitari, oameni extraordinari, precum Panaitescu, Bulbuca, Bejan și alții. Pregătirea era cu totul alta. Erai obligat să faci o facultate, prin care nu treceai precum câinele prin apă”, argumentează Diminescu.

Artizanul primului mare succes al Științei a fost antrenorul Dincă Schileriu. „El mergea pe multă tactică. Jucase fotbal la București destul de puțin, dar știa să pună echipa în teren. Pe atunci nu exista preparator fizic. Antrenorul se ocupa și de pregătirea fizică și astfel cunoștea mai bine potențialul fiecărui jucător. În plus, tactica era bazată pe calitățile jucătorilor. Știa că are oameni de viteză, care au nevoie de mingi în adâncime”, povestește Nicolae Diminescu.

Campion la fileu

Format într-o perioadă în care sportivii polivalenți nu erau deloc o raritate, Nicolae Diminescu a practicat cu mare succes și voleiul. Legitimat la Locomotiva Timișoara (CFR), a cucerit două titluri naționale la juniori, în 1954 și 1955. În sportul cu mingea la fileu a făcut parte dintr-un sextet de excepție, în care se aflau Mihai Coste și Aurel Drăgan, doi dintre cei mai de seamă voleibaliști pe care i-a avut România. Pe lângă volei, Nicolae Diminescu a cochetat și cu înotul sau atletismul.

Ani de pribegie

După câștigarea Cupei României, negăsindu-și un loc în echipă, Nicolae Diminescu l-a urmat pe Silviu Bindea la Minerul Anina, unde avea să evolueze vreme de un sezon în Divizia C. După o scurtă reîntoarcere la Poli, s-a stabilit în orașul Victoria, pe atunci în raionul Făgăraș, unde a fost antrenor-jucător al echipei locale. „Eu eram un jucător tehnic, iar cei ca mine n-au prea avut succes în perioada respectivă. Se juca un cu totul alt tip de fotbal, bazat mai mult pe forță, un model inspirat de la ruși”, spune fostul coordonator de joc.

Reîntors la Timișoara după câteva decenii de pribegie, Nicolae Diminescu a fost consilier local între 1992 și 1996 și ulterior decan al Facultății de Ecologie a Universității Banatul. În sezonul 1996/1997 revine, după aproape trei decenii și jumătate, în clubul pe care l-a iubit încă de când a deschis ochii, în funcția de președinte al Consiliului de Administrație. În 2000, odată cu sosirea lui Claudio Zambon, a ieșit complet din conducerea Politehnicii. „După ce a venit maestrul italian m-am retras, pentru că nu-mi plăcea ce se întâmpla, mai ales că erau aduși oameni din alte părți ca să conducă clubul”, spune Diminescu.

„Iancu a preluat modelul bucureștean”

Nicolae Diminescu îl consideră pe Marian Iancu drept principalul vinovat al scurtcircuitului din vara trecută, atunci când intrarea în insolvență a Politehnicii  a dus la formarea a două proiecte care să continue, într-un fel sau altul, drumul început în 1921.

„Această situație i se datorează lui Iancu. El fiind bucureștean, a preluat exact modelul de pe Dâmbovița, al lui Becali și al celor care apar zilnic la televizor. El a ieșit prea des în public și ne-a făcut de râs de atâtea ori. Sigur, noi am avut întotdeauna o oarecare ostilitate față de federație, însă Mircea Sandu, cândva, a fost aproape de Poli. Au fostr relații bune între club și federație în anii ’90, datorită lui Viorel Boiț și Stelian Anghel, care au știut să și întrețină aceste relații. În plus, toată acea trupă cu Iancu, Chivorchian și ceilalți era tabu față de tot ce înseamnă Timișoara. Era un grup ce n-avea aderență la publicul timișorean, avea și o oarecare aroganță. N-au reușit să aibă o relație bună nici cu școlile sportive din localitate, uitați-vă doar câți jucători crescuți aici sunt acum în alte părți”, spune cu mâhnire Nicolae Diminescu.

„Rotariu și Varga ar trebui luați ca model”

Nicolae Diminescu e un simpatizant al proiectului ASU Poli. Fostul fotbalist spune că înțelege ofurile suporterilor, mai ales că trăim vremuri în care banul și interesele dictează orice mișcare în fotbal.

„Îmi place acest proiect, e un eveniment splendid, care polarizează sentimentele oamenilor care au ținut la Poli. Probabil că la formula Recaș s-au speriat că iar va veni un Iancu și se va alege praful. Astfel că e de înțeles să se implice acolo unde e curat, chiar dacă nu e vorba de super-performanță, mai ales dacă și această performanță e falsă, vezi exemplele CFR Cluj sau Galați. În aceste cazuri, nu mai simți dorința de a participa la așa ceva, și atunci joci pentru plăcere. În plus, politica n-are ce căuta în sport, iar druckerii simt lucrul acesta, nu vor să poarte amprenta politicului și bine fac. Politica nu e nici purtătoarea norocului, nici a performanței, ci doar a deziluziei”, spune Nicolae Diminescu.

Fostul component al Științei se bucură să îi vadă pe Iosif Rotariu și Titi Varga jucând din nou împreună în alb-violet, sfătuindu-i pe elevii mai tineri ai lui Antonio Foale să le preia exemplul. „E splendid că joacă un Iosif Rotariu sau un Titi Varga. Ei au un apetit aparte pentru sport, care are un fond sufletesc. Ar fi bine ca toți ceilalți să le preia modelul. În plus, faptul că ei se reîntâlnesc și mai joacă împreună alimentează dorința de apartenență, un mare minus al vechiului club. S-a uitat repede de foștii jucători. Oare nu era mai bine să aibă un loc al lor în tribună?”, se întreabă retoric Nicolae Diminescu.