94 | „Societatea Sportivă a Școalei Politehnice Timișoara”

1930-politehnica034 decembrie 1921. Duminică dimineața. Victor Vlad, Opran, Benția sau Câmpeanu erau doar câteva nume participante la Adunarea Generală a celui mai nou club sportiv din Timișoara. Pe lângă Chinezul, C.A.T., R.G.M.T. sau Unirea, își făcea apariția „Societatea Sportivă a Școalei Politehnice din Timișoara”. Oare câți dintre cei prezenți au realizat importanța datei în care s-au strâns, în căminul tinerei instituții de învățământ superior, pentru alegerea primului comitet de conducere al clubului? Cum spuneam, era o duminică friguroasă de iarnă… Câți dintre cei ce au pornit la drum din cotizațiile profesorilor, salariaților Politehnicii și studenților, fără echipament, fără teren, fără antrenori, bazându-se doar pe entuziasm, ca unică resursă, câți dintre ei s-ar fi gândit că echipa lor va ajunge un simbol, un element definitoriu sau, cum îi spunem noi astăzi, un „brand” al Timișoarei și a întregului Banat?

victor-vlad

Victor Vlad, primul președinte al „Societății Sportive”

Important de precizat din capul locului că data de 4 decembrie nu coincide cu începuturile activității sportive sub stindardul „Școalei Politehnice” din Timișoara. Studenții ei au reprezentat instituția la diverse concursuri școlare încă din toamna anului 1920, atunci când universitatea își deschidea porțile pentru primii studenți. Doar că aceste activități nu s-au petrecut în cadrul organizat al unui club sportiv. Deși anunțată încă din primăvară, „Societatea Sportivă a Școalei Politehnice din Timișoara” a putut funcționa doar odată cu actul întocmit la 4 decembrie 1921. Atunci s-a votat statutul grupării și prima structură de conducere.

Primele meciuri, pe Popa Șapcă

La data înființării, clubul sportiv al Politehnicii nu dispunea de un teren propriu. Pe terenul pe care se înalță astăzi ansamblul principal al clădirilor instituției, mărginit de actualele străzi Mihai Viteazul, Pârvan, Lalescu și Babeș, în iarna lui 1921 se aflau doar clădirea principală a universității – actuala Facultate de Mecanică, căminul „1MV” și cantina.

1922-teren_ss_poli

Unul dintre documentele din arhiva instituției ne arată că, la 23 martie 1922, întâiul președinte al Societății Sportive, inginerul Victor Vlad, îi trimite o cerere (foto stânga) rectorului Victor Vâlcovici (cel ce preluase de curând „ștafeta” de la fondatorul Traian Lalescu). „Sportivii” cer cedarea unui teren de „120m / 180m”, pe care să fie amenajată o bază sportivă, cu toate facilitățile de rigoare. Locația aleasă avea să fie cea pe care există și acum stadionul „Știința”. Deja o echipă consacrată, mai cu seamă pe plan local, unde a înfrânt numele importante ale vremii și s-a luat chiar la trântă cu marele Chinezul, „Poli” se mută în curtea din spatele „Mecanicii” în 1928.

Până atunci, echipa studențească și-a desfășurat activitatea pe arena „Patria”. Un teren aflat (după spusele unuia dintre primii mari jucători ai echipei, Vasile Deheleanu), pe strada Popa Șapcă, aproximativ în zona pasajului de astăzi. „Patria”, unul dintre foarte puținele terenuri omologabile din Timișoara anilor respectivi, fusese închiriată prin cotizațiiile profesorilor, salariaților și studenților.

O echipă fără antrenori

În primii ani de activitate, Politehnica nu avea antrenor! Pare greu de înțeles un asemenea mod de funcționare în zilele noastre. Iar acest lucru s-a perpetuat chiar și după accederea echipei în Categoria I a Campionatului Districtual, unde se lupta cu „granzii” urbei, Chinezul, C.A.T. și R.G.M.T. Despre acest subiect, avea să povestească mai târziu Vasile Deheleanu, ajuns la „Poli” în 1925, după dispariția echipei Unirea:

„Antrenamentele le făceam singuri fiindă eram coștiincioși și alergam, executam exerciții cu mingea. Ne întâlneam de două ori pe săptămână, marți și joi sau miercuri și vineri, după cum era liber terenul. Arena Patria era pe Popa Șapcă, lângă pod. La început, Poli a jucat în categoria a II-a districtuală și aveau voie să joace studenți, apoi au avut drept de joc și elevii. La foarte puțină vreme după noi a venit și Carnegli (n.r. – primul antrenor al lui Poli) . Noi eram deja promovați la echipa mare. Cine ne-a promovat? De exemplu Bartolomeu Bărbat, care era ispravnic, profesorul Jivănescu sau profesorul Dumitru Stănescu, ultimul ajungând mai târziu director general la Galați, când s-a dat în funcțiune marele combinat”.

De aici a pornit totul. Aceștia au fost anii de pionierat ai unei grupări ce avea să pună, mai târziu, Timișoara pe harta fotbalistică internațională. O grupare ce avea să depășească sferele unui simplu club sportiv, devenind o stare de spirit. O formație născută dintr-un vis și crescută prin efort colectiv. Asta-i Poli!

Mehala fotbalistică – mărire și decădere


În urmă cu 100 de ani, Mehala mustea de fotbal. Zeci de copii băteau, de dimineață până seara, „bășica de porc” pe maidanele cartierului, majoritatea dintre ei ajungând, mai târziu, fotbaliști de prim rang. Astăzi, fotbalul e inexistent în Mehala. Din „Copacabana Timișoarei” n-a mai rămas decât un teren părăsit, cu garduri ruginite, păzit de o haită de câini vagabonzi.

25 iunie 1899 e prima atestare documentară a unui joc de fotbal în Timișoara. Elevii Liceului Piarist, îndrumați de profesorul Carol Müller, au încins un meci demonstrativ de fotbal, pe terenul Asociației Cicliste „Velocitas”, ca parte a serbării liceului. „Modernul joc englez”, cum era descris în presa vremii, pătrunsese însă în oraș chiar înaintea acelei date. Pe câmpiile unde astăzi se află cartierul Aradului, pe maidanele din Iosefin și Elisabetin, se alerga după „lobdă” chiar înainte de 1900.

De departe, cel mai efervescent punct fotbalistic al urbei a fost Mehala. Veche așezare din vremea ocupației turcești, Mehala a fost oficial legată de oraș în 1910. Dinspre întinsele maidane dintre case, răzbătea zilnic o gălăgie infernală, ce începea dis-de-dimineață și se sârșea odată cu lăsarea întunericului. Erau copiii cartierului, care alergau după mingi improvizate, împărțiți în zeci de echipe ale străzilor din zonă.

Tänzer, Vogl, Wetzer, Raffinski…

Din sutele de copii gălăgioși, mulți au ajuns să scrie istorie în tricourile marilor echipe timișorene ale vremii. Unul dintre primele produse de clasă ale Mehalei era Mihai Tänzer (foto). De șase ori campion cu Chinezul, apoi component de bază al maghiarilor de la Ferencvaros și Ripensia, „Mișa” a început fotbalul pe maidanele cartierului, alături de un alt monstru sacru al fotbalului timișorean, Emerich Vogl. Cei doi au încins o joacă în doi, cu bășica de porc pe care Tänzer o furase de la măcelăria tatălui său. Meciurile unu la unu aveau să duireze însă puțin, alți puști tânjind să dea măcar o dată cu piciorul în prețioasa bășică. Printre ei, frații Frech, frații Steiner, Holz, Pitea, Rudi Wetzer sau Raffinsky. Ultimii doi, alături de Vogl, aveau să participe peste câțiva ani, la primul Campionat Mondial, în Uruguay.

 

„Măhălenții Ripensiei”

În anii ’20, Chinezul a dominat campionatul României, având în copmponență mari fotbaliști lansați în Mehala. Cei șase ani de dominație a feroviarilor n-au secat izvorul de talente al cartierului. Ba din contră! Din ce în ce mai mulți puști au fost atrași de mirajul mingii, visandu-se Vogl, Tänzer sau Raffinsky. Generația care a crescut în umbra Chinezului avea să reprezinte, în deceniul următor, scheletul de bază al marii Ripensia.

Casa părintească a lui Deheleanu, așa cum arată astăzi

Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai „Măhalei” a fost Vasile Deheleanu. Născut în 1910, pe actuala stradă Dragoș Vodă, „Vasi” a început să bată mingea cu puștii din cartier, pentru ca pasiunea sa pentru fotbal să fie întețită în anii liceului, alături de colegii săi Sfera, Sepi, Doboșan sau V. Chiroiu. A fost remarcat la Politehnica, în primii ani de existență ai clubului, iar în anii ’30 a devenit om de bază la Ripensia, fiind părtaș la toate marile performanțe obținute de club. Deși s-a mutat din Mehala în anii ’70, „Uica Vasa” a rămas mereu cu gândul la atmosfera boemă din cartierul său natal. „Pe vremea mea, am văzut toată Europa, dar n-aș fi dat nimic pe Mehala mea”, spunea, la bătrânețe, fostul mare internațional.

Un alt nume de legendă al Ripensiei care a învățat fotbal în Mehala a fost Rudolf Kotormany. Cel poreclit „Fachirul” avea să-i povestească lui Ioan Chirilă ce însemna așa-numita „Copacabana Timișoarei”: „Și eu, ca și mulți alții, am început să joc în Mehala. Sau, cum îi ziceți voi, Copacabana Timișoarei… Ei bine, și noi, copiii din Mehala, am învățat fotbal lăutărește. Fără să ne întrebăm de ce și cum. Fără poziție de bază. Fără pendulări. Fără centru de greutate…”.

Decăderea Mehalei

Ultimul teren de fotbal din Mehala

După cel de-al doilea Război Mondial, faima cartierului ce alimenta Timișoara cu zeci de fotbaliști de valoare începuse să se stingă. Poate ultimul reprezentant de seamă al Mehalei a fost Petre Bădeanțu, om de bază în cea mai bună perioadă din istoria CFR-ului, cea din a doua jumătate a anilor 40.

În ultima jumătate de veac, fotbalul a dispărut, treptat, din Mehala. Astăzi, acest sport lipsește cu desăvârșire din cartier. A mai rămas în picioare un sigur teren de fotbal, situat în capătul străzii Mircea cel Bătrân. E vorba despre stadionul „Dacia”, pe care, după 1990, a activat echipa cu același nume în Divizia D. De mai bine de un deceniu însă, terenul e pustiu. Prin crăpăturile vechiului gard de fier al arenei, se zăresc câțiva câini vagabonzi, care latră furios, pentru ca nimeni să nu se apropie de teren. Absolut nimeni, nici măcar fotbalul…