Așa a fost Înainte! Echipele de volei dispărute ale Timișoarei (I)

Sala de sport a Universității, actuala casă a voleibaliștilor lui Sorin Grădinaru, așa cum arăta în anii 60

Sala de sport a Universității, actuala casă a voleibaliștilor lui Sorin Grădinaru, așa cum arăta în anii ’60

În prezent, Timișoara a rămas cu o singură grupare de volei la nivel de seniori, fie că vorbim de întrecerea masculină sau de cea feminină. În alte vremuri, exista chiar o piramidă , formată din echipe mai mici, ce activau în eșaloanele inferioare, și unde aveau ocazia să se „călească” tinerii jucători în perspectiva marii performanțe.

După cum aminteam în episoadele anterioare, primul Campionat Național de volei masculin s-a organizat în 1949. Timișoara a fost atunci singurul oraș cu două reprezentante, Știința și Electrica, ambele grupări lansând jucători către echipa națională, care în acei ani ataca medaliile continentale sau mondiale. Abia în 1958, FRV a reușit organizarea unui eșalon secund, la care au participat 17 echipe, împărțite în două serii.

Echipa-fanion a orașului, Știința, a luat parte la această ediție, însă a ratat revenirea în elită, deși se baza, printre alții, pe Mihai Coste, unul dintre cei mai în vogă voleibaliști din țară în acei ani. „Studenții” au încheiat pe locul secund, cu 26 de puncte, la cinci lungimi în spatele Voinței București. În aceași serie, mai regăsim o grupare din capitala Banatului, Casa Ofițerilor, formație care a încheiat pe locul 7, cu 22 de puncte, menținându-se la limită în liga secundă, după o luptă strânsă cu Dinamo Baia Mare.

Echipa Casei Ofițerilor avea să mai supraviețuiască însă doar un sezon la acest nivel. În 1959, timișorenii au încheiat pe locul 8 (ultimul), cu 19 puncte acumulate, la fel ca și CS Râmnicu Vâlcea și Dinamo Târgu Mureș. Federația a modificat sistemul competițional în timpul campionatului (se practica și atunci!), iar micuța grupare timișoreană a primit o nouă șansă de a rămâne în acest eșalon. S-a organizat un turneu de baraj, la care au luat parte ultimele clasate din seriile de Divizia B – Voința Suceava și Casa Ofițerilor Timișoara, cărora li s-au alăturat două grupări ce își propuneau accederea în această ligă, Voința Sibiu și Metalul Pitești. Formația bănățeană a încheiat doar pe locul 3 și a retrogradat.

În același sezon, o altă formație timișoreană avea să părăsească Divizia B, însă pe ușa din față. Știința a reușit promovarea în eșalonul de elită, după o luptă pasionantă pentru câștigarea seriei a II-a cu Utilajul Petroșani, ambele formații acumulând câte 24 de puncte.

În mod curios, forul suprem al voleiului românesc a hotărât, în 1960, desființarea campionatului de Divizia B deși se disputaseră deja câteva etape din ceea ce ar fi trebuit să fie a treia ediție a acestui eșalon. Liga secundă avea să repară abia cinci ani mai târziu.

Înainte, înaintea Politehnicii

În primul sezon de la reluarea întrecerii de Divizia B (1964/1965), Timișoara a fost reprezentată de AS Înainte. Încă de la început, această formație s-a dovedit a fi una extrem de puternică pentru acest nivel, în condițiile în care a beneficiat de o serie de voleibaliști de valoare. Printre ei, îl putem aminti pe Nicolae Rusănescu, dublu campion național de juniori cu Locomotiva Timișoara, în 1955 și 1956, coleg de generație cu doi dintre coloșii vremii, Aurel Drăgan și Mihai Coste. Interesant e că, în paralel, Rusănescu practica și rugby-ul, la Știința Timișoara.

În acest prim sezon, Înainte a fost foarte aproape de o promovare în prima ligă, terminând campionatul pe locul secund, cu 21 de puncte, în spatele Științei Brașov.

În următoarea ediție, Înainte Timișoara a cochetat din nou cu promovarea, terminând pe poziția a patra, cu 28 de puncte, la doar două lungimi în spatele celor de la Viitorul Bacău, care au luat drumul primului eșalon. Podiumul singurei serii de Divizia B a fost completat de Alumina Oradea și CSMS Iași.

În ediția 1966/1967, Timișoara a avut două reprezentante în eșalonul secund. În seria I, a fost repartizată AS Înainte, iar în seria a II-a a luat startul Universitatea (a nu fi confundată cu prim-divizionara Politehnica, precursoarea actualei Universitatea). La fel ca în anii trecuți, Înainte s-a clasat în plutonul fruntaș, terminând întrecerea pe locul 3, cu 29 de puncte. La această performanță au contribuit voleibaliști precum Gheorghiță sau Iovan, remarcați de cronicile vremii. În cealaltă serie, Universitatea, care s-a bazat, printre alții, pe Postolache, venit chiar de la Înainte, a încheiat pe locul al patrulea, cu 28 de puncte acumulate.

Sezonul 1967/1968 a adunat la start trei formații timișorene, toate repartizate în Seria a II-a. Alături de Înainte și Universitatea, a venit și Politehnica, proaspăt retrogradată din primul eșalon. Cum era și firesc, gruparea studențească avea ca obiectiv clar revenirea cât mai rapidă în primul eșalon, însă misiunea s-a dovedit mult mai grea decât se crezuse inițial. Pe prima poziție a încheiat AS Înainte, cu 27 de puncte, rod al omogenității dobândite în precedentele sezoane. Politehnica a încheiat abia pe locul 2, la patru lungimi în spate, în vreme ce Universitatea a ratat de puțin prezența pe podium, terminând a patra, cu 22 de puncte, în spatele celor de la Electroputere Craiova.

Timișoara revenea, așadar, pe prima scenă, în vara anului 1968. Reprezentanta capitalei Banatului avea să fie însă tot Politehnica, cei de la Înainte renunțând la locul în elită câștigat pe teren. De altfel, după această „mutare”, AS Înainte avea să dispară definitiv de pe harta primelor două eșaloane ale voleiului românesc.

Așteptăm comentarii legate de voleiul timișorean pe pagina oficială de Facebook a campaniei SUSținem Universitatea

Timișoara, „locomotivă” a voleiului românesc

locomotiva-timisoara

Lăsat de izbeliște în prezent de factorii decizionali, voleiul timișorean trăiește doar din amintiri. Un trecut glorios, peste care s-a lăsat un strat gros de praf, pe care, prin campania SUSținem Universitatea, ne propunem să-l dăm la o parte. În urmă cu 60 de ani, la Locomotiva Timișoara (ulterior CFR), se puneau bazele unei generații excepționale de tineri voleibaliști, câștigătoare a primelor două ediții ale Campionatului Național de juniori. Dintre ei, s-au ridicat două nume de legendă ale României, Aurel Drăgan și Mihai Coste.

La jumătatea anilor ’50, voleiul era un sport în plină expansiune la nivel național. Timișoara, reprezentată de două echipe la startul primei ediții a Campionatului Național masculin, din 1949, devenise o prezență constantă la nivelul primei ligi, prin Știința, la care, în acei ani, străluceau nume precum Harasim, Cărpinișan, Perțache, Ciubotaru sau Boldur.

Capitala Banatului avea să aibă însă o intrare de-a dreptul triumfală pe scena întrecerilor juvenile. În luna octombrie a anului 1954, s-a dat startul primului Campionat Național de juniori, la care, din partea Timișoarei, a participat Locomotiva. Secția de volei a clubului feroviar a pus pe picioare o echipă redutabilă, selecționată de antrenorul Milorad Koin de la mai multe școli timișorene care dispuneau de condiții pentru practicarea voleiului.

Trupa alb-vișinie s-a calificat fără probleme la turneul final de la Ploiești, disputat în primăvara anului 1955, unde a avut o comportare meritorie, cucerind treapta cea mai înaltă a podiumului. Pe poziția a doua s-a clasat Progresul IT București, iar medalia de bronz i-a revenit echipei Tânărul Dinamovist Târgu Mureș.

Iată și lotul Locomotivei Timișoara, prima campioană națională de juniori a României: Diminescu, Fuchs, Hogea, Costea, Drăgan, Rusănescu, Eneșel, Simescu.

Cu acest nucleu, căruia i s-au mai alăturat câteva tinere talente recrutate de profesorul Koin, Locomotiva avea să-și apere titlul și în 1956, în urma unui turneu final desfășurat la Galați. Lupta pentru medalia de aur s-a dat, la fel ca în anul precedent, cu Progresul IT București, pe cea de-a treia treaptă a podiumului urcând Locomotiva CTFT București. Gazda turneului, Dinamo Galați, s-a mulțumit doar cu poziția a patra.

În lotul pregătit de Milorad Koin s-au regăsit Drăgan, Coste, Fuchs, Schet, Martin, Rusănescu, Pruneș, Diminescu, Hogea și Aron.

Drăgan și Coste, către culmile Europei

Firește, nu toți reprezentanții acestei generații s-au remarcat ca voleibaliști. De pildă, Nicolae Diminescu s-a axat pe fotbal, sport pe care îl practica în paralel, fiind promovat în prima echipă a Științei Timișoara în 1958. Pe atunci în vârstă de 19 ani, Diminescu s-a regăsit în lotul lărgit al echipei ce cucerea primul trofeu major din vitrina clubului studențesc, Cupa României.

Rapid București, câștigătoare a CCE în 1963. Aurel Drăgan, în dreapta, pe rândul de jos.

Rapid București, câștigătoare a CCE în 1963. Aurel Drăgan, în dreapta, pe rândul de jos.

Alții au continuat să rămână în preajma fileului. Și bine au făcut! Aurel Drăgan și Mihai Coste aveau să ajungă, în doar câțiva ani, printre cei mai importanți voleibaliști ai țării și chiar ai Bătrânului continent.

Aurel Drăgan s-a născut la 2 iunie 1938 la Humia, jud. Dolj, însă copilăria și-a petrecut-o la Timișoara, acolo unde a și descoperit voleiul. În 1957, a luat drumul capitalei, fiind legitimat la Rapid, unde a pus umărul la cele mai importante performanțe ale voleiului românesc la nivel de club.

Cu Aurel Drăgan în sextetul de bază, Rapidul avea să cucerească în trei rânduri Cupa Campionilor Europeni, în 1961, 1963 și 1965, disputând și patru finale, în 1960, 1962, 1966 și 1967. Să precizăm că, la campania din 1962, a luat parte și Mihai Coste, coleg cu Drăgan în echipa de juniori a Locomotivei Timișoara, dar care avea să se întoarcă pe Bega după acel sezon, fiind legitimat la Știința.

„Serve” timișorene pentru titlul european

Cu Aurel Drăgan și Mihai Coste în echipă, naționala României reușea, în 1963, o performanță la care astăzi voleiul românesc nici nu mai îndrăznește să viseze. În acel an, tricolorii au triumfat la Campionatul European, în calitate de țară organizatoare, după un turneu final de excepție, în care bifau 9 victorii din tot atâtea meciuri.
România a început competiția în seria a II-a preliminară, cu o victorie-fulger în fața Finlandei, conturată în doar 36 de minute: 3-0 (15-5, 15-0 (!), 15-4). A urmat o nouă victorie în trei seturi, cu Polonia, și un succes cu 3-1 în compania Olandei.

În faza finală a întrecerii, gazdele Campionatului European au răpus toate marile rivale de pe continent: 3-0 cu Iugoslavia, 3-0 cu Ungaria, 3-0 cu Franța, 3-1 cu Cehoslovacia, 3-1 cu Bulgaria și un spectaculos 3-2 cu URSS (8-15, 15-7, 15-13, 13-15, 15-8).

La 2 noiembrie, într-o sală Floreasca arhiplină, președintele Federației Internaționale de Volei (FIVB), Paul Libaud, le înmâna tricolorilor trofeul suprem. Printre cei ce au sărutat prețioasa cupă, s-au numărat, așadar și doua dintre produsele cele mai de seamă ale voleiului timișorean, Aurel Drăgan și Mihai Coste. Tot pe podiumul câștigătorilor a urcat și Ștefan Roman, fost jucător la CSU Timișoara, în prima ediție a Campionatului Național, aflat acum în rolul de secund al tehnicianului Nicolae Sotir.

1963 romania - dragan-coste-roman

România, campioană europeană în 1963. Pe rândul de jos, în dreapta, Aurel Drăgan și Mihai Coste. Lângă ei, în picioare și la costum, „secundul” Ștefan Roman, fost jucător la CSU Timișoara.

1964-tokyo-dragan

Voleibaliștii români studiază o sabie de samurai la Tokyo, în 1964. Al doilea din dreapta, Aurel Drăgan.

Aceiași Drăgan și Coste aveau să se regăsească și în echipa ce a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Tokyo, din 1964, prima ediție la care voleiul a fost admis sub semnul celor cinci cercuri. Tricolorii au ocupat un onorant loc 4, în urma Uniunii Sovietice, a Cehoslovaciei și a țării gazdă, Japonia. De altfel, singurele eșecuri ale României din turneul desfășurat la Yokohama s-au înregistrat chiar în fața celor trei medaliate. În rest, Drăgan, Coste și ceilalți au trecut cu 3-0 de Brazilia și Olanda, cu 3-1 de Ungaria și SUA și cu 3-2 de Bulgaria și Coreea de Sud.

Printre avancronicile Jocurilor Olimpice de la Tokyo, regăsim, în revista Sport, un articol ce rememorează performanțele obținute, la nivel juvenil, de Locomotiva Timișoara, însoțit de o fotografie-document, datată în 1954, adică la începutul primului Campionat Național de juniori. Iată cu ce se ocupau „născocirile” profesorului Miodrag Koin un deceniu mai târziu:

„De la stânga spre dreapta, în picioare: Paul Martin (astăzi inginer la Copșa Mică și… nevoleibalist); Mihai Coste (inginer, maestru al sportului, jucător la Știința Timișoara și membru al lotului olimpic); Zoltan Cozonici (medic, jucător la Dinamo București), Alfred Fuchs (tehnician CFR la Timișoara unde și joacă… fotbal). În rândul de jos – Nicolae Rusănescu (inginer la UM Timișoara și jucător de… rugbi la Știința); Nicolae Diminescu (profesor de științe naturale în raionul Făgăraș și, probabil, doar spectator la meciurile de volei) și, în sfârșit, cel care și-a respectat în întregime făgăduiala începuturilor: profesorul de educație fizică Aurel Drăgan, maestru emerit al sportului, glorios titular al Rapidului, campioana țării și în două rânduri câștigătoare a CCE, și al reprezentativei României, campioana Europei”. (n.r. – e vorba despre fotografia principală a articolului de față).

Comentați alături de noi pe marginea situației actuale a voleiului timișorean, pe grupul oficial de Facebook al campaniei SUSținem Universitatea!

Timișoara, oraș al premierelor în voleiul românesc

romania 1949

Echipa națională de volei a României, locul 4 la CM din 1949.
În rândul de sus, timișorenii Ștefan Roman (al treilea din stânga) și Emil Wilvert (al patrulea din dreapta)

Voleiul a ajuns, de ani buni, ruda săracă a sportului timișorean. Un sport lăsat complet de izbeliște după 1990, care a ajuns să se mulțumească în prezent doar cu simpla subzistență. Prea puțini dintre cei ce au condamnat la anonimat această disciplină cunosc meritele orașului de pe Bega în dezvoltarea ei la nivel național. Timișoara a fost singurul oraș din afara capitalei participant cu două echipe la prima ediție a Campionatului Național de volei masculin, desfășurată în 1949, și pe care o vom „diseca” în rândurile de mai jos.

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, activitatea voleibalistică din România se concentra, aproape în exclusivitate, în jurul Bucureștiului. O statistică întocmită de federația de specialitate, pentru perioada 1940-1942, arăta că, în capitală, existau 28 de echipe de volei, aproximativ 600 de jucători legitimați, 9 terenuri și 6 săli. Puține orașe din țară dispuneau de echipe bine conturate pentru această disciplină: Sibiu, Focșani, Constanța, Ploiești, Brașov, însă meciurile acestora erau rare, fără o anumită regularitate, în lipsa unui campionat național în adevăratul sens al cuvântului.

Singura competiție de anvergură desfășurată în acei ani era Campionatul Orașului București, care a avut, la masculin, câștigătoare precum Apărătorii Patriei, Sportul Studențesc, Telefon-Club, CS Bonaparte sau Avântul Sportiv.

Abia în 1949, s-au pus bazele unei adevărate întreceri naționale, odată cu extinderea voleiului în majoritatea orașelor importante ale țării. La startul competiției s-au înscris nu mai puțin de 20 echipe. Cele mai multe le dădea, firește, Bucureștiul, șase la număr: CSCA (Steaua), CSU, Sindicatul Sanitar, Godeanu, CFR și Petrolul. Orașele din provincie au fost reprezentate de câte o echipă. Excepție făcea Timișoara…

Bucureștiul, răpus în premieră

universiada 1953 - wilvert

Emil Wilvert (Electrica), al treilea din stânga, la Universiada din 1953

Reprezentantele capitalei Banatului se numeau Electrica și CSU, nimeni alta decât actuala Universitatea, formație ce se luptă pentru revenirea în primul eșalon. Întrecerea a început cu un tur preliminar, disputat la București, ambele formații timișorene reușind calificarea în faza următoare. Electrica a dispus, în trei seturi, de SPF Constanța, în timp ce „universitarii” s-au impus, cu 3-1, în fața Petrolului Ploiești.

Formațiile câștigătoare au fost apoi împărțite în două serii, una de 6 și alta de 7 echipe, în vreme ce învinsele au participat la un turneu de consolare, câștigat de CSU Cluj. Cele două reprezentante ale Timișoarei au fost repartizate în seria a II-a și, încă din prima etapă, CSU a reușit un rezultat ce a atras atenția specialiștilor asupra potențialului existent în această parte de țară. „Studenții” au învins cu 3-2 pe Godeanu București, aceasta fiind prima înfrângere a unei grupări din capitală în fața unei echipe din provincie într-un joc oficial. Iată cum arăta un sextet al lui CSU Timișoara în acel sezon: Roman, Mănescu, Gorcea, Zârnoveanu, Baciu, Alexandrescu.

La turneul final s-au calificat primele două clasate din fiecare serie. În prima, a fost o afacere bucureșteană, CSCA și CSU mergând împreună mai departe. În cea de-a doua, s-a impus favorita CFR București, fiind însă însoțită de revelația Electrica Timișoara. Printre remarcații grupării bănățene, îi nominalizăm pe Emil Wilvert, viitor internațional de succes al României, și pe Ioan Söter, cel mai important săritor în înălțime din țară la acea vreme, viitor descoperitor, șlefuitor și apoi soț al Iolandei Balaș. Alături de ei, au mai evoluat Mânăstireanu, frații Florescu și Jitaru.

În „careul de ași” ai primului Campionat Național la volei masculin, „intrusa” Electrica Timișoara nu a făcut față ritmului impus de cele trei bucureștene calificate în această fază. Bănățenii au pierdut, pe rând, cu 0-3 în fața lui CSCA, cu 0-3 în fața lui CSU, reușind, în ultimul joc, să le smulgă un set celor de la CFR, care aveau să se încununeze cu primul titlu național.

Rampă de lansare pentru o legendă a voleiului românesc

stefan-romanPrintre remarcații primei ediții a Campionatului Național, s-a numărat și Ștefan Roman, jucător la CSU Timișoara. Născut în 1927, la Șeitin, jud. Arad, s-a remarcat ca voleibalist la Timișoara, mai întâi la RGMT (Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor), pentru care a debutat în 1946. După două sezoane bune la CSU (devenită între timp Știința), se transferă la București, unde evoluează la CCA și Progresul. A fost unul dintre jucătorii de bază ai naționalei României în decursul anilor 50, contribuind la realizări precum locul 2 la Campionatul Mondial din 1956, locul 2 la Campionatul European din 1958, locul 3 la Campionatul Mondial din 1960 și locul 4 la Campionatul Mondial din 1952.

Ca antrenor, a activat la CCA, Rapid și Progresul, secondându-l pe legendarul Nicolae Sotir la conducerea echipei naționale, în perioada 1960-1964. Între 1969 și 1971 a activat în Grecia, iar la mijlocul anilor 70 a îndeplinit rolul de antrenor federal. În 1953 a fost numit Maestru Emerit al Sportului, iar în 2000 i s-a conferit Crucea Națională „Serviciul Credincios” clasa a II-a. A încetat din viață în luna ianuarie a anului 2008.