Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (II)

dobayPovestea lui Ștefan Dobay a ajuns la momentul în care viitorul „tunar” al Ripensiei și al naționalei României făcea cunoștință cu mingea. Totul s-a petrecut la Liceul Piarist, unde îi privea cu jiind pe colegii săi șutând într-o minge, și nu una oarecare, ci una „adevărată”! Așadar, aici, la Liceul Piarist, s-a născut fotbalul în mintea lui Dobay, după ce cu vreo două decenii în urmă, în 1899, elevii aceluiași liceu organizau primul meci de fotbal de pe actualul teritoriu al României. Dar să-i dăm cuvântul „Calului”…

Absolvind cele patru clase primare, mama a vrut să mă dea la gimnaziul de stat. Dar, din lipsă de locuri, a fost nevoită să mă înscrie la „Piariști”, liceu aparținând unui ordin eclesiastic romano-catolic.

Aici, am văzut eu pentru prima oară MINGEA DE FOTBAL, care pentru mulți dintre noi era o raritate. Nu avea acces la ea decât o parte din elevi, pentru că era prea scumpă.

În recreație, aceștia dominau curtea școlii cu jocul lor tabu. Nimeni nu avea voie să le atingă „obiectul”.

Trăgeau șuturi puternice cu mingea de rupeau crengile nucilor uriași cu care era împrejmuită curtea școlii.

– Oreeemus! exclamau îngroziți reverenzii.

Mi-ar fi plăcut mult să dau și eu cu piciorul, așa, cu sete, într-o minge. Dar nu aveam cum să încerc.

Din ziua aceea însă, la mine a început un neastâmpăr. Abia așteptam să îmi fac lecțiile pentru ca apoi să mă duc la joacă.

Cartierul nostru, bătrânul „Iosefin”, prin care trecea tramvaiul, era despărțit de cartierul „Elisabetin” de peste drum de un bulevard larg, care forma o adevărată graniță între cele două mahalale cu copii mulți, între care aveau să se poarte îndelungate și neuitate întreceri de tot felul. Aici, în Elisabetin, peste drum de casa noastră și de blocul restaurantului „Elite”, era un părculeț. În acest părculeț mi-am petrecut copilăria. Până la cinci după-amiază era păzit. După plecarea paznicului, noi, copiii, îl transformam într-un imperiu liber și gălăgios. Prin părculeț erau alei, drumuri de trecere, brazde, ronduri cu flori, boschete, pimi, bănci, coșuri pentru hârtii, stâlpi pentru lumină electrică și nu de puține ori, foarte multă lume.

Acest complex de obstacole nu ne-a împiedicat însă să practicăm zilnic unele jocuri, să alergăm sau să „batem” mingea. În toiul jocului, nimeni nu mai ținea socoteală de nimic. Mai ales când jucam fotbal! Atunci era pericol mare mai ales pentru trecători.

Ne jucam până ce se-ntuneca. În fiecare seară, aveam alt program. Ne jucam de-a „pandurii și haiducii” și trebuia să ne ascundem în orice loc al părculețului. Între boschete, printre flori, în copaci, după stâlpi și chiar în spatele băncilor cu îndrăgostiți… Și haiducii trebuiau găsiți de panduri!

În altă seară, jucam „Sherlock Holmes”. La acest joc, aveam voie să ne agățăm de trăsuri și de tramvaie, mai ales de acelea de pe „linia violetă”, o stație în sus și una în jos. Pe vremea aceea, la Timișoara tramvaiele nu aveau numere. Vagoanele erau însemnate, peste lămpi, cu o dungă colorată: roșu, verde, galben, albastru sau violet. Sau ne suiam în căruțele țăranilor care veneau din împrejurimi cu marfă, în fiecare luni, miercuri și vineri seara, pentru târgul din ziua următoare. Obosiți cum erau, căruțașii nu băgau de seamă că aveau musafiri nepoftiți sub fân sau prelată, unde găseam tot felul de bunătăți: fructe, pepeni verzi, numai de la 15 kilograme în sus. Dar cum „urciorul nu merge de multe ori la apă”, până la urmă ni se înfunda și nouă.

…Și cu toate acestea, pe cât eram de năzdrăvani în distracțiile noastre nevinovate – pe atât de serioși și dârji eram în „activitatea sportivă”.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (I)

dobayRândurile sunt mereu prea puține când trebuie să scrii despre Ștefan Dobay. „Calul”. Galopul spre poarta adversă. Șutul necruțător. De patru ori golgheter al României. De 41 de ori selecționat în prima reprezentativă și participant la două Campionate Mondiale. Născut la Dumbrăvița, la 26 septembrie 1909, s-a consacrat la Ripensia, pentru care a jucat de la înființare, din 1928, până în 1940. Fără îndoială, cel mai valoros atacant crescut pe aceste meleaguri. Cum a început însă totul? Cum s-a transformat un puști care nu era deloc atras de fotbal într-o legendă a sportului-rege? Vom afla chiar de la el…

Anii copilăriei, înainte de a le fi priceput rostul, au rămas în urmă undeva prin iarba din Dumbrăvița, localitate în care m-am născut.

În războiul din 1916, l-am pierdut pe tata.

Mama, rămasă cu doi copii, a fost nevoită să-și caute de lucru. Încă nu se vindecaseră rănile primului război mondial când, de la Caransebeș, ne-am mutat la Timișoara, în „Fabruck”, cum i se spunea într-o limbă germană stricată cartierului de fabrici al orașului.

Familia mea era: bunica, mama și Ernest, fratele meu. Eu, cel mai tânăr vlăstar din casă, eram atunci în clasa a treia primară. Fotbalul încă nu exista pentru mine. Nici măcar nu-i observasem pe copiii care se jucau cu mingea la școală, în pauză. Peste un an, ne-am mutat pe o stradă din apropierea gării mari, într-o locuință de trei camere și baie, situată la etajul II. Trecusem în clasa a patra. Dirigintele era un profesor bătrân, Peter Bachmann, om blând, cu o mustață respectabilă. Atunci când cânta cu noi, deschidea o gură atât de mare, încât i se vedeau toți dinții, ca două potcoave de iască.

La 1 Mai, toată clasa, împreună cu dragul nostru profesor, făceam o excursie la Pădurea Verde. Toți eram curat îmbrăcați, cu uniformele călcate, ca pentru sărbătoare. Până la Gara Fabrică, ne duceam cu tramvaiul, iar de acolo, pe jos. Pe drum râdeam, vorbeam și cântam, cum fac de obicei copiii. Până să ajungem la pădure, mâncam sandviciurile aduse de acasă. Apoi, ne distram fiecare după pofta inimii. Unii alergau după un fel de minge confecționată din cârpe, îmbrăcată în ciorap; se împingeau, se îmbrânceau, se trăgeau de haine și se trânteau pe jos. Luptau pentru ea, cu toate puterile și prin orice mijloc. Consecința? Toți se alegeau cu uniformele murdărite, rupte, agățate, sfâșiate și fără nici un nasture.

Nu mi-a plăcut jocul. L-am urmărit câtăva vreme, apoi m-am dus spre inima pădurii să adun ciuperci și iască. Treceam prin luminișuri, peste rădăcini mari de copaci cu vârfurile aruncate spre cer.

Întoarcerea din Pădurea Verde a fost la fel de veselă și zgomotoasă. Alte glume, alte cântece, pe care domnul profesor Bachmann, molipsit de zburdălnicia noastră copilărească, le cânta împreună cu noi.

Sosise și luna iunie cu sfârșitul anului școlar.

Mama avea o rudă în comuna Șag, pe unde trec apele Timișului. Am plecat împreună cu fratele meu să petrecem vacanța acolo. Când am ajuns, secerișul se terminase și începuse treieratul. Câmpia imensă ne învăluia în frumusețea ei galbenă, mirifică, nostalgică. Peste tot clăi de paie strălucitoare. În depărtare o cumpănă de fântână singuratică. Și liniște, multă liniște.

Grădina din spatele casei, plină de pomi încărcați cu fructe, se întindea până în albia Timișului, astfel că zilnic făceam baie, după ce apa se încălzea de dogoarea soarelui. Timișul cu apa lui clară, cristalină, cu nisipul fin era ademenitor.

Aici, pe malul apei, veneau copiii din sat și se încingea jocul, un fel de oină. Fetele, în schimb, aveau o minge mare de cauciuc, jumătate roșie, jumătate albastră, pe care o aruncau în aer, din mână în mână. Mingea asta îmi plăcea! Era elastică, sărea bine și se rostogolea departe.

În gospodăria unchiului se afla și Rigo, un armăsar alb, din rasa „Lipitzan”, cu coada stufoasă și lungă până la pământ, picioare puternice și totuși fine, crupa frumos arcuită și un cap superb, pe care îl ținea mereu ridicat, scrutând parcă îndepărtata zare. Când ploile desfundau drumurile, iar caii nu răzbeau să tragă căruța, îl înhăma pe Rigo s-o urnească din loc.

Felul cum alerga Rigu stârnea în mine, de fiecare dată, o nespusă admirație. Bătea câteva clipe cu copita în pământ și apoi, fără un motiv anume, pornea într-un trap amețitor, cu coama fluturând în vânt, ca o vijelie ce nu poate fi oprită. Imaginea năprasnicelor lui alergări a lăsat o amprentă decisivă asupra formației mele de jucător.

– VA URMA –

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Drumul spre Mondial trecea prin Timișoara: Coșmarul cehoslovac – Italia 1934

team_romania
Timișoara a avut o contribuție extrem de importantă în aventurile României de la primele ediții ale Campionatului Mondial. După ce în urmă cu câteva zile am călătorit împreună cu Rudi Wetzer și compania pe transatlanticul Conte Verde, de această dată vom reface drumul naționalei României – cu 10 timișoreni în componență – până la Trieste. În 1934, Italia a găzduit Campionatul Mondial, o ediție dominată de spectrul fascismului.

După „ediția-pilot” Uruguay 1930, ideea unui Campionat Mondial disputat cu regularitate începea să prindă din ce în ce mai mult contur. Țările europene, care au persiflat în marea lor majoritate ideea propusă de președintele FIFA, Jules Rimet, au văzut un bun potențial… comercial într-o astfel de întrecere. S-a stabilit ca Italia să găzduiască cea de-a doua ediție a Campionatului Mondial, în 1934, nu mai puțin de 32 de țări afirmându-și dorința de a participa. Lipsea, în continuare, Anglia, inventatoarea jocului, iar sud-americanii le-au întors gestul europenilor din 1930. Uruguay, campioana mondială en titre și campioana olimpică din 1924 și 1928 a declinar participarea. Argentina și Brazilia s-au înscris, însă au afișat în Italia echipe formate din amatori.

Pentru a „tria” numărul mare de pretendente, s-au organizat preliminarii, echipa României nimerind într-o grupă cu Iugoslavia și Elveția. O misiune deloc ușoară pentru tricolori, chiar dacă primele două clasate obțineau biletele pentru Copa del Mondo. Primul meci al preliminariilor s-a disputat în octombrie 1933, la Berna, acolo unde România a condus cu 2-0, grație reușitelor a doi fotbaliști reprezentativi pentru Timișoara, Ștefan Dobay și Grațian Sepi, dar s-a văzut egalată în ultimul sfert de oră. Un 2-2 prețios, dublat apoi în primăvară de victoria cu 2-1 în fața Iugoslaviei de pe „ONEF”-ul bucureștean. La succesul care le-a asigurat tricolorilor calificarea la Campionatul Mondial și-au adus contribuția timișorenii Schwartz și Dobay, marcatori în minutele 38 și 74.

Dureri de cap în alcătuirea lotului

La fel ca și în 1930, cele mai mari probleme veneau din negocierile conducerii Federației cu instituțiile și companiile la care erau angajați fotbaliștii naționalei. Societatea „Astra Română” s-a opus vehement eliberării timișoreanului Emerich Vogl, chiar și sub forma unui concediu neplătit, motivând că „domnul Vogl ocupă un post de la care ar putea lipsi cel mult 4-5 zile În niciun caz două săptămâni, cât prevede itinerariul prevăzut de FIFA”. În plus, presa de specialitate anunța absența ripensiștilor Bindea și Bürger, accidentați.

În cele din urmă, la 19 mai, delegația României se îmbarcă spre Triest. Cu Bindea și Vogl, dar fără Bürger. Iată și componența lotului, cu litere îngroșate fiind scoși în evidență cei zece fotbaliști timișoreni (sau legitimați la cluburi timișorene): Zombory, Püllöck – portari; Sfera, Albu, Vogl – fundași, Deheleanu, Moravetz, Kotormany și Cuedan – halfi; Bindea, Kovacs, Sepi, Bodola, Dobay – înaintași.

Silviu Bindea, vitezistul Ripensiei, se resimte în timpul pregătirilor din Italia, iar Octav Luchide îl cheamă de urgență pe Zoltan Beke, component la rândul său al temutei linii de înaintare a Ripensiei. Acesta a ajuns în Italia, însă FRF nu îi poate obține și dreptul de joc, deoarece nu fusese comunicat la timp pe lista oficială. „Știam că Beke nu are oficial drept de joc. Am recurs la această soluție în urma unei convorbiri cu conducătorii echipei cehoslovace (n.r. – adversarul României din prima fază). Ei m-au asigurat că nu vor contesta prezența unui jucător (a unuia singur) netrecut pe foaie. Dar, în momentul sosirii lui Beke, căruia i s-a făcut o mare publicitate (în stil italian), cehii au dat din coate și nu și-au mai respectat promisiunile”, avea să explice Luchide, peste ani, cazul „Beke”.

„În Italia parcă și pietrele cântau”

În autobiografia sa, Șut… goool!, Ștefan Dobay, omul numărul 1 din atacul României, a rememorat atmosfera din cantonamentul echipei naționale și tensiunea premergătoare meciului cu Cehoslovacia, din prima fază a Campionatului Mondial.

 

Conform planului de pregătire, echipa urma să fie găzduită la Sistiana, localitate situată la 20 de kilometri de Trieste, unde era programat jocul nostru cu Cehoslovacia. Sistiana este un oraș pe țărmul Mării Adriatice, situat într-un mic golf. Apa mării este acolo atât de cristalină, încât fiecare pietricică de pe fundul ei se vede cu ochiul liber. „Bazinul” are exact forma unei potcoave, mărginit de un guler de chiparoși în spatele căruia străjuiesc munții, completând armonios minunat peisaj. Pensiunea noastră, o clădire cu trei etaje, plus mansardă, avea la parter o sală de mese, club, bar, salon, bibliotecă. În zilele de antrenament, ne deplasam cu un autobuz elegant la Triest, pe stadionul unde urma să aibă loc partida. Restul timpului era ocupat cu diverse activități: pescuiam, trăgeam la vâsle. Seara, după cină, ne plimbam pe aleea lungă din fața pensiunii sau ne duceam până la colonia pescarilor, urmărind întoarcerea lor, cu bărcile pline de pește. Le ascultam concertul în fiecare seară. Vocile lor clare, armonioase, plăcute, în peisajul vrăjit, specific mărilor din sudul Europei, sub razele argintii ale lunii. În Italia parcă și pietrele cântau.

 

România a dominat, dar s-a văzut învinsă

deheleanu-kotormany-moravetz

Timișorenii Deheleanu, Kotormany și Moravetz, la Campionatul Mondial din Italia

Trieste, 27 mai 1934. Ziua așteptată cu sufletul la gură de fotbaliștii naționalei, dar și de împătimiții „soccer-ului” din țară. România întâlnea Cehoslovacia, într-un joc eliminatoriu, de totul sau nimic. Ca un amănunt interesant, meciul a fost transmis la radio, iar pe stadionul „Venus” din București a fost organizată o audiție cu public prin intermediul megafoanelor instalate pe stâlpii nocturnei (respectiva arenă era singura din țară cu asemenea dotări la vremea respectivă, ce-i drept, mai degrabă improvizate). Casele de bilete au fost luate cu asalt, iar pentru a mai destinde atmosfera, s-a organizat un concurs de atletism. După cum relatează Ioan Chirilă, în lucrarea Și noi am fost pe Conte Verde, „fotbalistul Ionescu-Crum doboară recordul național la săritura în lungime (7,08, față de 6,89) și îl dedică echipei naționale care a plecat spre Triest”.

România a reușit o primă repriză excelentă, în care a dominat autoritar. „Calul” Ripensiei, Ștefan Dobay, a deschis scorul în minutul 10, însă „tricolorii” aveau să mai irosească o sumedenie de ocazii până la pauză, transformându-l pe portarul cehoslovac Plánička în eroul meciului. După pauză, raportul de forțe s-a schimbat, cehoslovacii întorcând scorul prin Antonin Puč (min. 50) și Oldoich Nejedlý (min. 67). România își încheia aventura de la Campionatul Mondial prin acest eșec, însă impresia generală a fost că tricolorii meritau victoria.

Însuși arbitrul belgian John Langenus avea să declare după meci că „oamenii cei mai buni ai României au fost Vogl, Zombory, Kovacs și Dobay (n.r. – cu toții timișoreni!). Impresia mea este că prima repriză ar fi trebuit câștigată de România cu 3 goluri, și a doua de Cehoslovacia, cu două, Dacă spun că Plánička a fost cel mai bun, cred că am caracterizat meciul”. La rândul său, portarul cehoslovac František Plánička spunea după meci: „Greu de jucat contra României, care dacă ar mai fi avut un jucător ca Dobay ar fi trebuit să mă împart în două”.

Iată și câteva spicuiri din presa internațională despre meciul România – Cehoslovacia 1-2:

„Cehoslovacia n-a meritat victoria. Un prețios jucător este aripa stângă Dobay, un uriaș dotat cu multă tehnică, cu decizie și viteză”. (Il Picollo della Sera)

„Românii meritau victoria cu 2-3 puncte. Din echipa României, cei mai buni au fost aripa stângă Dobay și fundașul Vogl”. (Il Popolo di Trieste)

„România trebuia să câștige meciul cu 2-3 puncte diferență. Dobay și Vogl, cei mai buni oameni ai României”. (Gazetta dello Sport)

„Faptul că România conducea la repriză cu numai 1-0 a însemnat un mare succes pentru echipa Cehoslovaciei. România putea marca trei puncte. Slavă Domnului că s-a terminat. Portarul Plánička a fost senzațional”. (Prager Tageblatt)

Goana după senzațional, o caracteristică dintotdeauna a presei

Grațian Sepi, înaintașul născut la Valcani și lansat la Politehnica Timișoara, a fost victima unei „înfloriri” a comentatorul radio, Gheorghe Țari. În Și noi am fost pe Conte Verde, e redat hazliul episod, relatat peste ani chiar de fostul mare fotbalist bănățean.

Îmi pare rău și astăzi de cele întâmplate. Dar cel mai rău îmi pare de o neînțelegere care s-a produs din vina crainicului radio, un băiat foarte simpatic altminteri, pe nume Țari. Îmi aduc aminte, când am revenit în țară, toți prietenii mă priveau compătimitor. Abia peste câteva zile aveam să cunosc motivul acestei compătimiri. Aflaseră pe calea undelor că eu am ratat o ocazie imensă, cu care am fi putut conduce cu 2-0. Ce se întâmplase? Țari spusese în transmisie că eu am driblat doi adversari, apoi am jonglat cu portarul, dar că până la urmă am ratat ca un copil. De altfel, la prima noastră întâlnire, l-am întrebat: „De ce ai făcut asta, Țari?” Mi-a răspuns cu candoare: „Ca să fie transmisia mai frumoasă, mai dramatică”. Așa se scrie, uneori, istoria. Asta nu mă împiedică însă să spun că noi am ratat atunci două-trei mari ocazii, cea mai mare fiind aceea a lui Silviu Bindea, care nu a putut împinge mingea în poartă de la trei metri, deoarece îl durea foarte rău piciorul.

Iată componența celor două echipe la acest joc:

România: Zombory – Vogl, Albu, Deheleanu, Kotormany, Moravetz, Bindea, Kovacs, Sepi II, Bodola, Dobay.

Cehoslovacia: Plánička – Ženišek, Ètyroký, Koštálek, Èambal, Krčil, Junek, Silný, Sobotka, Nejedlý, Puč.

Ca o consolare, să spunem că echipa Cehoslovaciei a ajuns până în finala Campionatului Mondial, pierdută cu 1-2 în fața gazdei Italia, pe 10 iunie, la Roma. Pentru învingătorii României a deschis scorul Puč, în minutul 69, însă Orsi (min. 82) și Schiavo (min. 97) au întors soarta jocului și au adus primul titlu mondial pentru squadra azzura.

CFR ’80: Cum au făcut ochi „leoparzii” (I)

Echipa Sparta Unirea CFR în 1925, cu William Zombory și Șfefan Dobay în componență

Echipa Sparta Unirea CFR în 1925, cu William Zombory și Ștefan Dobay în componență

Cel mai vechi club timișorean aflat în activitate a împlinit în această primăvară o vârstă rotundă. La 27 martie, s-au aniversat exact 80 de ani de la înființarea Societății Sportive CFR, grupare ce avea să devină primul nume mare al fotbalului de pe Bega de după Război. Retrași de câțiva ani în anonimatul ligilor județene, „leoparzii” se reinventează momentan prin echipa de fete, care are șanse reale la podiumul primei divizii în acest sezon. Pe parcursul următoarelor săptămâni, site-ul nostru va publica un serial dedicat clubului de la Gara Mare, în care vor fi rememorate cele mai importante momente din existența de opt decenii a acestuia.

Cum a început totul? Nu putem vorbi despre istoria CFR-ului fără să amintim de grupările din care își trage seva actualul club de la Gara Mare. E vorba despre Sparta CFR, echipa muncitorilor de la Căile Ferate, înființată în 1919, și S.S. Unirea, societatea sportivă a funcționarilor de la CFR, apărută un an mai târziu. După câțiva ani în care cele două formații au avut drumuri diferite și chiar stadioane diferite (Sparta CFR evolua pe terenul „Banatul” de la Gara Mare, iar Unirea pe un teren aflat aproximativ pe locul Mall-ului de astăzi), anul 1925 a produs fuziunea din care a rezultat Sparta Unirea CFR.

Prima participare oficială a noului club s-a consemnat în ediția 1925/1926 a campionatului districtual, la finalul căruia s-a clasat pe locul 4, în urma granzilor Timișoarei din acei ani, Chinezul, CAT și RGMT. Sparta CFR și Unirea au format împreună o grupare puternică, în care regăsim nume ce aveau să scrie istorie în fotbalul timișorean în anii următori. Iată o formație standard a echipei din acel sezon: Zombory – Kondor, Talianu – Kele, Halmos, Hütter – Dobay, Hecht, Frech I, Csanyi II, Csanyi I. Remarcăm prezența tinerilor William Zombory și Ștefan Dobay, dar și a unor foști campioni naționali cu Chinezul, precum Kondor sau Frech I. A urmat, după numai un an, o nouă fuziune, cu Banatul, particulele din denumirea vechii echipe (n.r. Sparta Unirea CFR) dispărând complet.

După șase ani de pauză, Regionala CFR și-a refăcut clubul sportiv, al cărui certificat de naștere e datat la 27 martie 1933. Lucrurile s-au urnit destul de greu, astfel că prima participare în campionat a CFR-ului avea să se producă în ediția 1935/1936 a „Districtului”, atunci când a încheiat pe locul 7 (din 10 echipe), chiar în urma Politehnicii.

Două sezoane mai târziu, CFR-ul își făcea apariția în proaspăt înființata Divizie C. În seria vestică a întrecerii, 7 din 10 formații proveneau din Timișoara (Electrica, Banatul, CFR, Fratelia, Galvani, Politehnica și Progresul), feroviarii terminând pe locul 5. Iată și câteva rezultate înregistrate de formația de la Gara Mare în acest sezon: CFR – Galvani 5-3, CFR – Progresul 6-2, CFR – Politehnica 3-1, CFR – SSM Reșița 3-2, Fratelia – CFR 1-0.

În ediția 1938/1939, Federația se hotărăște să nu mai organizeze Divizia C, revenindu-se astfel la vechiul sistem al campionatelor districtuale. CFR-ul a avut o comportare bună în acest sezon, pe care avea să-l încheie pe locul 3, la mare luptă cu Electrica și Banatul. În sezonul următor, feroviarii au ratat de puțin accederea în Divizia B, învingătoarea seriei fiind Banatul. CFR a încheiat pe 2 campionatul districtual din 1939/1940, una dintre formulele de echipă utilizate în acel sezon sunând astfel: Ciopraga – Pascu, Onaie – Sverdean, Bărbosu, Țepeneag I – Petrovici, Eremia, Buculei, Țepeneag II, Ilici.

Printr-o nouă reorganizare a sistemului, CFR Timișoara a ajuns totuși să evolueze în Divizia B în sezonul 1940/1941, ultima ediție de campionat disputată înaintea Războiului. Feroviarii au avut o comportare onorabilă, terminând pe locul 6 în seria I, în care au mai evoluat timișorenele Electrica (locul 3), Chinezul (4), Rapid (5), Politehnica (9) și CAMT (10).

În episodul următor, vă vom prezenta istoria terenului de fotbal din spatele Gării Mari, de la vechea arenă „Banatul”, prima casă a feroviarilor, și până la stadiul ei actual.

Legendă la Barcelona, deschizător de drumuri la Timișoara

Plattko (în negru), pe vremea când apăra poarta Barcelonei

În fotbalul timișorean au activat, de-a lungul anilor, figuri de marcă, fotbaliști sau antrenori de talie mondială, dar a căror prezență a fost, nu de puține ori, trecută cu vederea. Ferenc Plattko a fost primul antrenor din istoria Ripensiei, un personaj carismatic, care a scris istorie cu FC Barcelona atât ca jucător, cât și ca antrenor.

Maghiarul născut la Budapesta, pe 2 decembrie 1898, a fost unul dintre cei mai importanți goalkeeperi ai Europei din anii ’20. Cele mai mari satisfacții le-a trăit la FC Barcelona, acolo unde a ajuns în vara lui 1923, ca înlocuitor al marelui Ricardo Zamora. În cei șapte ani petrecuți în poarta grupării blaugrana, Plattko a cucerit șase titluri de campion al Catalunyei, o Cupă a Regelui și un campionat al Spaniei.

În 1930, după ce s-a despărțit de FC Barcelona, Plattko a primit o solicitare interesantă din România. La Timișoara se înființase o grupare profesionistă, pe nume Ripensia, care avea nevoie de un ochi format pentru alcătuirea unui lot competitiv de jucători. Maghiarul a acceptat provocarea, iar la 1 octombrie a descins pe Bega.

„«Don Francesco», cum îi spuneam noi, era un om minunat. Înalt, puternic, energic și, în ciuda volumului său, foarte elastic. Primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a ne urmări antrenamentele, fără a interveni încă, direct, cu sfaturi sau păreri”, povestea Ștefan Dobay, component al primului lot al Ripensiei, în cartea sa autobiografică, Șut… goool!, apărută în 1979.

După două săptămâni în care i-a urmărit de la distanță pe cei ce se perindau în curtea Ripensiei, Ferenc Plattko a condus primul antrenament oficial la 15 octombrie 1930. „În total eram 20 de jucători. La sfârșitul antrenamentului, când să jucăm la două porți, ne mai lipseau doi oameni. L-am echipat pe șoferul dr-ului Lazăr (n.r. – președintele clubului), care a dat dovadă de multe aptitudini, apărând poarta cu succes. Iar pe al 22-lea l-am ales dintre spectatorii care asistau la antrenamentul nostru. Plattko a făcut două echipe: albaștrii, culoarea Banatului, și roșii. Rezultatul jocului a fost 3-3. Plattko nu era mulțumit. După antrenament a zis doar atât: «Săptămâna viitoare numai câțiva din cei de azi vor mai primi invitație la vals»”, a rememorat Dobay.

Responsabil cu buna dispoziție

Deși extrem de serios în pregătirea elevilor săi, Ferenc Plattko avea forța să glumească cu jucătorii săi atât la bine, cât mai ales la rău, pentru a-i îmbărbăta. Ștefan Dobay a reținut câteva replici memorabile, rostite de către antrenorul maghiar după meciurile de verificare susținute de Ripensia în toamna anului 1930:

2 noiembrie 1930, Arad. Ripensia întâlnea o selecționată a orașului de pe Mureș, formată din jucători de la Gloria și AMEFA. Spectatorii arădeni au primit Ripensia cu ostilitate, mai cu seamă că era o reprezentantă a Timișoarei. „Nu-i nimic. Cui nu-i place, să vină să ne arate cum trebuie să jucăm mai bine”, a ironizat Plattko publicul arădean, după victoria cu 3-2 a lui „Ripi”.

16 noiembrie 1930, Arad. Arădenii au cerut revanșa Ripensiei, atmosfera fiind de această dată și mai ostilă. Timișorenii s-au impus de această dată și mai clar, 6-2, meci în urma căruia Plattko avea să exclame: „Nu-i nimic! Voi n-ați văzut ce se întâmplă când cumpărați o găină și o aruncați în curtea păsărilor? Până când n-o bat până la sânge, nu se liniștesc. Ripensia e găina intrusă”.

27 noiembrie 1930 Proiectul Ripensiei era privit în lunile de început cu ostilitate de către celelalte echipe, care refuzau meciurile împotriva roș-galbenilor, dar și cu o oarecare reținere din partea publicului timișorean. Ripensia a remizat, scor 3-3, cu puternica grupare iugoslavă Beogradski SK, meci încheiat în vociferările dezaprobatoare ale celor 6.000 de spectatori prezenți la meci. Plattko a replicat: „Nimeni nu i-a plătit să o facă și totuși ei au țipat 90 de minute împotriva noastră, a acelora cu care mergeau în fiecare zi pe aceleași străzi și care, ca și ei, iubeau Bega”.

14 decembrie 1930 Ripensia a întors vizita celor de la Beogradski SK, însă a părăsit terenul învinsă clar, scor 6-3. Drumul de întoarcere a fost efectuat cu vaporul, iar singurul membru al delegației timișorene pe fața căruia nu se citea amărăciunea eșecului era chiar Ferenc Plattko. La un moment dat, antrenorul s-a apropiat de goalkeeperul William Zombory, care privea în gol, de pe una dintre marginile vasului. „Zombory, nu sta pe marginea vaporului, cu șase goluri sârbești în buzunar. Nu cumva să ne răsturnăm”, i-a spus Plattko râzând.

Îndepărtat ușor de la echipă

Înfrângerea de la Belgrad, în fața celor de la BSK, i-a fost fatală lui Plattko. Atitudinea degajată manifestată de maghiar după eșecul ustutător din Iugoslavia a fost interpretat greșit de către conducerea clubului, conform mărturiei lui Ștefan Dobay: „Nu a sesizat nimeni că zâmbetul acela îi dovedea competența. Și-a dat seama că are în mână oameni înzestrați, pe care nu mai avea ce să-i mai învețe, care nu aveau nevoie decât de omogenizare. Plattko zâmbea în fața greutăților inerente ale începutului, pentru că era sigur că mânia publicului și a conducerii se vor topi curând în fața izbânzilor noastre. De aceea, el nu și-a arătat niciodată părerea de rău sau nemulțumirea în fața dificultăților inițiale. Avea o forță și o dârzenie cu care ne ocrotea, pentru că verificase și cunoștea exact valoarea fiecăruia, conștient fiind că timpul o va confirma, că fiecare an o va spori, până la consacrare. Plattko avea ochiul format în materie de fotbaliști. De la început și-a dat seama că Ripensia are jucători de calitate excepțională. Și chiar dacă zicea că unii sunt pensionari, iar alții necopți, numai el avea voie să spună așa ceva. Nu permitea nimănui să facă vreo apreciere negativă la adresa noastră. De aceea nu admitea nici imixtiunea conducerii clubului în treburile lui”.

După săptămâni întregi de discuții, ce păreau să nu ducă nicăieri, Ferenc Plattko a părăsit Ripensia, în februarie 1931. Char dacă a pregătit gruparea timișoreană într-o perioadă în care abia făcea ochi, și în care, datorită îmbrățișării profesionismului, avea interzis în competițiile oficiale, Plattko rămâne cel care a pus piatra de temelie a construcției solide din anii următori, când „Ripi” avea să domine fotbalul românesc.

Campion cu Venus

Ripensia nu a fost singura experiență românească a lui Ferenc Plattko. În sezonul 1936/1937, maghiarul a fost contactat de Venus, formație cu care avea să câștige titlul de campioană. După despărțirea cu formația din Splai, Plattko a mai avut o scurtă trecere pe banca divizionarei secunde Dacia Vasile Alecsandri Galați.

Ca antrenor, Ferenc Plattko a avut două revenri la FC Barelona, cu care a triumfat în campionatul Catalunyei (1935) și a început în prima ediție a Cupei Orașelor Târguri, desfășurată timp de trei ani, între 1955 și 1958, succesorul său fiind nimeni altul decât Helenio Herrera, cela care a și câștigat trofeul. Cel mai bine s-a simțit însă în Chile, unde a cucerit patru titluri cu formația Colo-Colo. De-a lungul anilor, a antrenat numeroase grupări celebre, cum ar fi Recreativo Huelva, Celta Vigo, River Plate, Boca Juniors sau Real Valladolid.

După retragerea din activitatea de antrenor, s-a stabilit la Santiago de Chile, unde s-a și stins, pe 2 septembrie 1983, la vârsta de 84 de ani.