Săptămâna Poli – Chindia | În 1997, timișorenii au învins într-o bătălie, dar târgoviștenii au câștigat războiul

În 1997, Poli s-a impus în meciul direct cu Chindia, însă gruparea din Târgoviște avea să rămână pe prima scenă…

Sezonul 1996/1997 a fost ultimul în care vechile Poli Timișoara și Chindia Târgoviște s-au duelat pe prima scenă. Dâmbovițenii reușiseră promovarea în 1996, după 13 ani de absență din „A”, în vreme ce alb-violeții, deși plecați la drum cu gânduri mari, s-au înscris repede printre codașele ierarhiei. Cele două echipe s-au luptat pentru evitarea retrogradării și, în ciuda victoriei directe obținută de Poli cu patru etape rămase înaintea finalului, totul avea să se năruie pentru băieții lui Șunda în runda a 33-a.

La vremea respectivă, Chindia Târgoviște era supranumită „Micul Ajax”, reprezentanta județului Dâmbovița propunând, la urcarea pe prima scenă, câțiva tineri interesanți: Reghecampf (care în vara lui 1996 a efectuat cantonamentul cu… Poli!), Gâlmencea, Bârdeș, Liță, Bălașa, iar lista ar putea continua. În tur, Chindia s-a impus cu 1-0 în fața lui Poli, prin golul înscris de Luca în minutul 8. Atunci, târgoviștenii cochetau cu zona de mijloc a clasamentului, însă meciul retur, de la Timișoara, i-a găsit pe locul 15. Poli, la fel ca în toamnă, era penultima…

Așadar, la 17 mai 1997, în fața a 8.000 de spectatori plini de speranță pentru o salvare care era deja considerată un adevărat miracol, Poli a învins Chindia cu 2-1. Bălașa a deschis scorul pentru oaspeți, în minutul 44, însă după pauză alb-violeții au întors rezultatul, prin reușitele lui Marius Sasu (60) și „Sanyi” Kovacs (85-din penalti). Trimisul „Gazetei sporturilor” pentru acest meci a fost inimitabilul Ioan Chirilă, căruia îi dăm în continuare „cuvântul”:

„O partidă a marilor emoții, de ambele părți. În preajma startului, întreaga Timișoară sportivă comenta forfait-ul lui Gușatu, care a ținut să facă nunta chiar în ziua meciului. Hotărâre curioasă, fără acoperire, în pofida faptului că Poli i-ar fi organizat o nuntă frumoasă, cu participarea tuturor colegilor.
Jocul a început dificil pentru timișoreni, cu o singură excepție, transversala lui Kovacs, unul dintre cei mai buni jucători de pe teren, care ar fi putut schimba total fața jocului în această primă parte.
Apoi, oaspeții, scăpați de coșmarul barei care ar fi putut să fie gol, atacă și… ratează prin Bălașa (min. 4) și mai ales prin Antal (min. 19), eroul de pe Dinamo, care a trimis peste…
Timișorenii se apropie și ei de gol, prin Sasu (min. 25). Vor deschide scorul oaspeții prin BĂLAȘA (min. 44), care va relua pasa lungă a lui M. Pană și va marca din unghiul lui Del Piero, adică unghiul extremei stângi.
După pauză, Poli domină, ajutată de jocul tactic al Chindiei pentru menținerea avantajului de un gol, și va egala, în min. 60, când SASU va relua excelenta pasă a lui Fl. Călin, jucătorul care a intrat la pauză și care avea să anime jocul lui Poli până la sfârșit. Chindia nu cedează, însă, și Grama șutează puternic (min. 63), pentru ca Velcea să mai piardă o ocazie bună (min. 69). De acum încolo, Chindia va miza și mai mult pe varianta remizei, care, pentru ea, valora cât o victorie. A șutat puternic Bălaj, dar inevitabilul s-a produs în min. 85, când KOVACS a executat impecabil un penalty al unei victorii finalmente meritate, după un fault asupra lui Sasu. În tot acest final, Poli s-a mai apropiat de momentele ei bune din campionat, ca urmare a constituirii, după pauză, a cuplului Fl. Călin – Kovacs, care a făcut tot jocul. După fluierul final, suporterii timișorenilor spuneau cu scepticism: «Totul ar fi bine, dacă n-ar fi inutil».”.


17 mai 1997, stadion „Dan Păltinișanu”, spectatori 8.000
POLI TIMIȘOARA – CHINDIA TÂRGOVIȘTE 2-1 (0-1)
Au marcat: Sasu (60), Kovacs (85-penalti) – Bălașa (44)
Poli: Urai – Stoicov (67, Balaj), R. Ivan (83, Barna), Artimon, Stoicov – Kovacs, G. Radu, Velcea, Vlaicu, Sasu – Săvoiu (46, Fl. Călin).
Chindia: Diac – M. Pană, Becheanu, Toboșaru, Ghergu – M. Stoica, Bălașa, M. Luca, Mitu, Grama (75, Ristea) – Antal.

Statistică:
Șuturi la poartă: 10-6
Șuturi pe poartă: 6-3
Cornere: 6-2

Bacăul a îngropat-o pe Poli, salvând Chindia

Din păcate, concluzia cronicii lui Ioan Chirilă s-a și adeverit. Victoria directă cu Chindia n-a salvat-o pe Poli, care avea să își ia adio de la Divizia Națională trei runde mai târziu, cu prilejul deplasării de la Bacău. Chindia, care avea cu trei puncte în plus față de alb-violeți, juca la Galați, în fața Oțelului, una dintre revelațiile campionatului. Șansele culegerii unor puncte la malul Dunării erau minime pentru dâmbovițeni, de unde și scorul final, 6-1 pentru gazde.

Speranța Chindiei se lega de FCM Bacău, care primea în aceeași rundă vizita lui Poli. În ciuda unei prestații excelente în prima treime a meciului, alb-violeții s-au întors învinși din orașul lui Bacovia. Moldovenii s-au impus cu 2-0, iar Poli retrograda, acesta fiind începutul unui declin ireversibil pentru vechea grupare alb-violetă, încheiată cu gestiunea rușinoasă a italianului Zambon, de la apusul mileniului. „Fiecare dintre noi vine pe ocolite la stadion, ca să nu dea ochii cu orașul, care stă la pândă pentrui a ne chestiona de ce și cum s-a ajuns ca echipa să se… autodistrugă! Fiindcă de asta a fost vorba în acel meci cu Jiul, pierdut pe teren propriu, care ne-a îngropat, nu alta. Asta după ce am învins pe Steaua și Dinamo! Ce să mai vorbesc de imensele ocazii ratate la Bacău, pe care le visez și noaptea?”, concluziona, amar, antrenorul Aurel Șunda, la revenirea echipei în Timișoara, pentru „Gazeta sporturilor”.

***

În acest sezon, actualele Politehnica și Chindia se luptă pentru locul al treilea din „B”, care duce la barajul de promovare/menținere în Liga I. Confruntarea directă e programată pe „Știința”, sâmbătă, de la ora 12:00.

Săptămâna Politehnica – „U”: Frăția studențească din 1984

Cu o săptămână înaintea reluării competiției din Liga a II-a, Politehnica Timișoara va disputa un amical-eveniment, pe „Știința”, în compania Universității Cluj, liderul din „C5”. Sâmbătă, la ora 14:00, se va da startul unei întâlniri în care parfumul fotbalului de altădată va gâdila nările celor prezenți, grație tradiției și sorgintei stundențești a ambelor formații.

Între vechile Poli și „U” s-au disputat numeroase partide oficiale, în primele două ligi și în Cupa României, pe parcursul ultimelor șapte decenii. În mod deosebit, unul dintre aceste meciuri a rămas adânc întipărit în memoria celor ce l-au văzut pe viu. Și nu au fost puțini, presa vremii vorbind despre o asistență de 55.000 de spectatori la derby-ul promovării, din sezonul 1983/1984. Cât de veridic este acest număr tipărit în paginile ziarelor ne e imposibil să verificăm, însă ne stau mărturie câteva fotografii în care zărim fostul „1 Mai” în ipostaza unui vulcan, cu câteva secunde înaintea erupției.

Da, un meci de Divizia B strângea, la Timișoara, peste 50.000 de spectatori. Cam tot atâția câți se strâng astăzi în întregul eșalon secund în șapte-opt etape cumulate! La 20 mai 1984, s-a scris cea mai frumoasă pagină din istoria duelurilor directe dintre Politehnica Timișoara și „U” Cluj, două formații născute în mediul universitar, cu o traiectorie și un destin similar.

Atunci, în urmă cu aproape 34 de ani, Poli și „U” duceau o pasionantă luptă pentru promovare, în Seria a III-a a eșalonului secund. În tur, clujenii administraseră un sever 5-0 timișorenilor și păreau să aibă prima șansă la promovare. Situația s-a schimbat însă până la revederea de la sfârșitul primăverii lui ’84. Înaintea duelului de la Timișoara, din etapa a 29-a, Poli era pe primul loc, cu 42 de puncte, unul mai mult decât „U”. O victorie a ardelenilor i-ar fi readus în fotoliul de lider, în vreme ce un succes timișorean ar fi însemnat, practic, promovarea pentru violeți.

Așadar, miza era uriașă! Cu toate acestea, jocul cu pricina a constituit unul dintre cele mai frumoase exemple de fair-play consemnate vreodată în arenele românești. La vremea respectivă, galeria Politehnicii își desfășura activitatea la Tribuna a II-a, chiar deasupra tunelului, în vreme ce fanii oaspeților au fost așezați în viitoarea „casă” a tifoseriei alb-violete, Peluza Sud. Înaintea meciului, o parte a galeriei poliste a „migrat” spre „Sud”, oferind flori fanilor clujeni. Cele două grupuri de suporteri au cântat împreună minute bune, unindu-și vocile în tradiționalul „Gaudeamus”, care în acei ani încă se mai auzea cu regularitate în tribunele arenei „1 Mai”. De asemenea, înaintea fluierului de start, doi copii îmbrăcați în însemnele celor două combatante au făcut un tur al stadionului, pe pista de atletism, fluturând fiecare câte un steag, unul alb-violet și unul alb-negru.

Episodul a fost confirmat și de clujeni. Pe portalul numaiu.ro, un fan al „Șepcilor roșii” prezent la Timișoara, în 1984, își amintește: „Ne-au întâmpinat încă de la gară cu flori. Mulți clujeni au rămas câte două-trei zile la Timișoara. Au dormit în cămine, în campusurile studențești”.

În teren, Poli a reușit o victorie clară, care i-a consfințit, în mare măsură, revenirea pe prima scenă a fotbalului românesc după numai un an de absență. De partea cealaltă, cu o echipă extrem de puternică pentru eșalonul secund, „U” a izbutit promovarea doar un an mai târziu, reușind să se și mențină în Divizia A până după Revoluție.


Divizia B, Seria a III-a, etapa a 29-a
20 mai 1984
Stadion: „Dan Păltinișanu”
Spectatori: 50.000
POLITEHNICA TIMIȘOARA – „U” CLUJ 4-1 (2-1)
Au marcat: Bozeșan (17, 76), Giuchici (40), Anghel (80) – Suciu (35)
Poli (antrenor Emeric Dembroschi): Clipa – Murar, Șerbănoiu, Șunda, Lehmann – Deac (72, Vlătănescu), Rotariu, T. Nicolae (60, Anghel), Bozeșan – Bolba, Giuchici
„U” (antrenor Remus Vlad): Ariciu – Dobrotă, Neamțu, Ciocan, Bagiu – Meszaroș, Porațchi (57, Stoica), Suciu, Bucur – Fâșic, Boeru

REMEMBER | Handbalul timișorean, acum 40 de ani: Forță dominantă a României, izvor nesecat de talente

Fetele in 1972

Fetele de la Universitatea Timișoara, în 1972

Site-ul nostru a semnalat periodic situația rușinoasă în care a ajuns sportul care a adus cele mai multe satisfacții Timișoarei. E vorba despre handbalul feminin, o ramură în care defuncta Universitatea Timișoara ocupă în continuare un loc fruntaș într-un clasament all-time al întrecerii interne. Asta deși orașul de pe Bega n-a fost reprezentat de aproape un deceniu pe prima scenă, iar șansele de revenire în prim-plan în viitorul apropiat tind către zero.

În acest moment, Timișoara are o singură reprezentantă în handbalul feminin de senioare, echipa CSU UVT, clasată la finele turului pe locul 7 (din 11 participante) în seria vestică a eșalonului secund. Departe, foarte departe de pretențiile la care ar obliga doar tradiția acestei discipline în oraș.

Universitatea Timișoara ocupă în continuare locul al doilea în topul campioanelor României, cu 10 titluri, câștigate în intervalul 1964-1978. E depășită doar de Oltchim Râmnicu Vâlcea, și ea trasă pe linie moartă după câștigarea celui de-al 19-lea titlu, în 2013. Formația studențească mai are în palmares o Cupă a României, în 1978 (prima ediție) și o finală de Cupa Campionilor Europeni, în 1973, pierdută cu 13-7 în fața puternicei Spartak Kiev.

Vom intra în cele ce urmează în lumea handbalului din Timișoara de acum exact 40 de ani. Vremuri în care presa sportivă încerca să deslușească secretele dominației orașului de pe Bega pe semicercul românesc. Iată o astfel de anchetă, publicată în Revista Stadion din iunie 1975, sub semnătura lui Călin Antonescu:

Cristina Petrovici - U

Cristina Petrovici aruncă și înscrie pentru „U”

Fără a întocmi un clasament, credem că nu greșim situând Timișoara pe un loc de frunte din punctul de vedere al dezvoltării și afirmării handbalului. Ce ne-a determinat să facem o astfel de apreciere?

Multe, foarte multe motive. Să începem cu tradiția handbalului de pe aceste meleaguri. Este suficient să amintim că, încă din primii ani de după cel dintâi război mondial, formații bănățene – din Timișoara, Recaș sau Lugoj – evoluau în turnee de „hazena” (un fel de handbal în 7) în orașe din Cehoslovacia sau Iugoslavia. Să continuăm cu stabilitatea cadrelor. Pe fondul unor astfel de tradiții trainice, activiștii voluntari, tehnicienii și chiar sportivii s-au arătat strâns legați de plaiurile lor, migrând greu spre alte zări ale țării, iar dacă au făcut-o, s-au întors în cele din urmă acasă. Exemple? Berechet! Să cităm mai întâi faptul că în această parte a țării trăiește cel mai vechi președinte de comisie județeană, inimosul dr. Mircea Ponoran, și că, de curând, un neobosit activist al handbalului timișorean, volubilul și veșnic tânărul Tiberiu Sfercociu, și-a sărbătorit 25 de ani de muncă neîntreruptă pe acest tărâm.

Am mai adăuga baza de mase, convingătoare nu numai prin numărul mare de practicanți ai handbalului din acest județ, cât mai ales prin dragostea cu care ei vin pe terenuri și iau parte la jocuri; numărul mare de competiții și buna lor organizare, direcție în care vom nota că există campionate județene de seniori cu două serii (promoție și calificare), de senioare, de juniori I (pe serii, cu 40 de echipe), de juniori II și de copii și că fiecare secție de handbal mai puternică organizează câte o întrecere amicală, cum este „Cupa Bega” la junioare și „Cupa de ciocolată” pentru copii, devenind tradiționale; tehnicienii, care prin priceperea, dar și prin eforturile pe care le fac zi de zi, au conferit handbalului timișorean valențe tehnice și tactice de necontestat. Edificatoare în acest sens este capacitatea unora din cei aproape 50 de antrenori existenți în județ (C. Lache, C. Jude, C. Popa sau V. Fărcaș), ca și a celor mai mulți dintre instructori, în rândul cărora se află câțiva pricepuți și harnici tehnicieni (M. Fassi, I. Lux, Gh. Șușa ș.a.)

Poate că mai există și alte izvoare ale valorii handbalului timișorean, în ansamblu, cel mai bun din țară, pentru că are cea mai valoroasă echipă feminină (Universitatea – proaspătă campioană), una dintre cele mai solide și cu perspective formații masculine (Politehnica) și fosta campioană de juniori a țării (Liceul nr. 4 Timișoara). Un trio care face mândria județului și în spatele căruia – să nu uităm – se află oameni, pe care – parfrazând titlul unei cunoscute pelicule – i-am numi „acei oameni minunați și… handbalul lor!”. Pe ei i-am iscodit în finalul unui popas timișorean, rugându-i să ne răspundă la un interviu colectiv. Adică la un interviu cu o singură întrebare: CARE SUNT IZVOARELE SUCCESELOR HANDBALULUI TIMIȘOREAN?

„În primul rând, o subliniere: rezultatele generale puteau fi mai bune, având în vedere condițiile create handbalului în județul nostru, ca și tradiția existentă aici. Faptul că ne situăm, totuși, pe un loc fruntaș în țară se explică prin buna organizare a muncii, prin dragostea cu care lucrează oamenii, prin numărul mare de competiții”. (Conf. univ. Petre Stanciu, președintele clubului Universitatea Timișoara)

„Explicațiile succeselor noastre? Dacă este să le căutăm cu atenție, atunci în mod cert le vom găsi, înainte de toate, în entuziasmul cu care oamenii handbalului timișorean activează și se străduiesc zi de zi”. (Dr. Mircea Ponoran, președintele Comisiei Județene de Handbal Timiș)

„Părerea mea este că una din principalele explicații ale progresului handbalului bănățean o constituie calificarea tehnicienilor și, mai ales, calitatea muncii depuse de aceste cadre de bază. Există, desigur, și alte explicații…” (Conf. univ. Romulus Pomoje, președintele secției de handbal Politehnica)

Titlu U 1976

Regretatul Constantin Lache, în centrul grupului de jucătoare de la Universitatea, după câștigarea titlului din 1976

„Am învins datorită unei bune munci de selecție, ceea ce a determinat apariția a numeroase valori. Dincolo însă de această considerație, se află munca tuturor celor ce se străduiesc pentru afirmarea handbalului timișorean”. (Prof. Constantin Lache, antrenorul echipei feminine Universitatea)

„Așa cum alte regiuni din țară sunt cunoscute pentru diferite activități sportive, Banatul s-a făcut cunoscut prin handbal. În orice sat am merge, vom găsi echipe de handbal. De aceea, pentru noi, fiecare școală este o sondă care ne dă talente…”. (Prof. Constantin Popa, directorul Liceului nr. 4 Timișoara)

„Cred că înainte de orice, handbalul timișorean a fost propulsat datorită tradiției și calităților fizice specifice tineretului din această zonă”. (Tiberiu Sfercociu, antrenor la Școala Sportivă Timișoara)

Ne vom hazarda noi, cei de astăzi, la câteva concluzii. În materialul reprodus mai sus, atât autorul anchetei, cât și cei intervievați scot în evidență multitudinea de competiții, mai cu seamă cele de la nivel juvenil. Competiții care s-au rărit dramatic în ultimii ani. O cauză ar fi și dispariția handbalului sătesc, chiar dacă în Timiș încă mai există un campionat județean. În fine, se vorbea, în 1975, de entuziasmul celor din jurul handbalului de pe aceste meleaguri. Unul care, cel puțin în cazul celui feminin a lipsit cu desăvârșire. Totul plecând de la conducătorii cluburilor, care au lăsat să moară pe capete puzderia de echipe existente în Timișoara chiar după 90, totul culminând cu îngroparea Universității într-un crunt anonimat.

Remember Costică Rădulescu: 11 ani fără cel mai iubit antrenor al Politehnicii

costica
8 iulie 2002. După un sezon de coșmar, în care atât Poli, cât și UMT se apropiau de capătul toboganului, fotbalul timișorean mai primea o lovitură. Costică Rădulescu își dăduse ultima suflare, la 68 de ani. Un antrenor care și-a îmbinat carisma personală cu rezultatele, devenind un idol pentru suporterii de pe „Dan Păltinișanu”.

Vara lui 2002, a fost, fără îndoială, una dintre cele mai zbuciumate din întreaga istorie a fotbalului timișorean. UMT numai ce retrogradase din Divizia A și urma să înceapă noul sezon în B cu 10 puncte penalizare, datorită neîndeplinirii baremului în elită. Politehnica își pierduse urma, după cel mai negru sezon pe care i-a fost dat să-l trăiască, încheiat pe ultimul loc în eșalonul secund, cu mai puțin de zero puncte în cont, ca urmare a repetatelor penalizări. Orașul fremăta în încercarea de a-și forța revenirea în prim-planul fotbalistic al țării. Începuseră negocierile pentru controversata fuziune dintre divizionara C AS Politehnica și AEK București, proaspăt promovată în prima divizie. Stadionul „Dan Păltinișanu” se pregătea să găzduiască meciuri de „A” după cinci ani. În toată această agitație generală, a căzut ca un fulger vestea pierderii lui Costică Rădulescu, antrenorul care de-a lungul carierei a avut trei mandate la cârma echipei alb-violete, unul mai memorabil decât celălalt.

Născut la 17 aprilie 1934 la Comarnic (Prahova), Costică Rădulescu și-a început cariera de jucător la Vulturii, în localitatea natală, petrecând apoi șapte ani la Dinamo Orașul Stalin (Brașov), un an la Dinamo Cluj și alți șapte la Dinamo Bacău. În 1966, după ce și-a agățat ghetele în cui, a devenit antrenorul echipei din orașul lui Bacovia, la sugestia mentorului său, Constantin Teașcă, iar calitățile sale pentru noua meserie aveau să se vadă încă de la început, Bacăul ajungând în turul IV al Cupei Orașelor-Târguri (precursoarea Cupei UEFA), de unde era eliminată de Arsenal.

La Timișoara avea să ajungă în 1975, acolo unde cu un an în urmă ajunsese și fostul său elev de la Bacău, Emeric Dembroschi. Acesta avea să fie primul și cel mai lung mandat al său pe banca Politehnicii. Debutul a fost un succes, Costică Rădulescu clasându-se pe locul 5 cu Poli în Divizia A. Ambițiile grupării alb-violete au crescut, iar în următoarele două sezoane l-a asistat pe bancă pe experimentatul Angelo Niculescu, cel care în 1978 a fost la un ps de titlu, iar un an mai târziu s-a clasat pe 11. Revenit în postura de „principal” în ediția 1979/1980, nea Costică n-a mai rezistat decât 15 etape la Poli, fiind înlocuit de Jackie Ionescu, cel care la finalul acelui sezon cucerea cea de-a doua Cupă a României din istoria clubului.

Din „B” până în UEFA, în 2 ani!

Costică Rădulescu avea să se întoarcă abia peste 9 ani la Timișoara. La 1 iulie 1988 prelua în mod oficial echipa, proaspăt retrogradată din primul eșalon. Cu un lot fără vedete, format în mare parte din tineri din zona Banatului, dornici de afirmare, carismaticul tehnician avea să realizeze poate cea mai spectaculoasă ascensiune din istoria echipei. După o promovare categorică în vara lui ’89, Poli, în mare măsură cu același lot ce evoluase și în liga secundă, se clasa pe 5 în ediția 1989/1990 și revenea în cupele europene după aproape un deceniu de absență.

Urcușul nu avea să se oprească însă aici! Sorții au fost nemiloși cu Poli, care în primul tur al Cupei UEFA avea să întâlnească Atletico Madrid, o grupare cu nume importante la nivel european, precum Futre, Rodax sau Balthazar. Plecată la drum cu șansa mielului la tăiere, gruparea alb-violetă a surprins întregul continent prin victoria cu 2-0 de la Timișoara, din tur, după un joc abordat extrem de curajos de către Costică Rădulescu, care a mizat totul pe cartea atacului, anticipând, într-un interviu acordat presei înainte de meci că Atletico „nu are o apărare la nivelul atacului și, în plus, consider că mijlocul nostru e mai bun”. În retur, formația prezidată de controversatul Jesus Gil y Gil nu a perforat decât o singură dată poarta apărată de Jipa, iar Poli mergea mai departe. Drumul european nu avea să se prelungească prea mult, Sporting Lisabona surclasându-i pe alb-violeți în prima manșă a turului II cu 7-0. La Timișoara, Poli s-a impus cu 2-0, după un nou joc spectaculos pe faza ofensivă, numeroasele ratări ale elevilor lui Costică Rădulescu dând senzația că alb-violeții ar fi putut pune în pericol avantajul aparent imposibil de răsturnat al lusitanilor.

„Dinamo înseamnă comunism”

Costică Rădulescu a fost unul dintre antrenorii atipici ai fotbalului românesc. Verticalitatea sa și „boala” de a spune totul verde-n față nu l-au făcut prea popular printre conducători și, de multe ori, printre jucători. Nea Costică spunea ce gândea, iar acest lucru s-a demonstrat într-un interviu acordat în vara lui 1990, într-o perioadă în care se făceau toate eforturile pentru reabilitarea echipelor departamentale în ochii publicului. Antrenorul Politehnicii nu s-a sfiit să spună că Steaua și Dinamo continuau să joace cu „tresele pe umăr”, chiar și după aparenta cădere a comunismului.

„Atâta timp cât Steaua și Dinamo vor juca în continuare cu tresele pe umăr, nici nu se pune problema (n.r. referitor la schimbarea fotbalului românesc). Dinamo înseamnă comunism. Oricum, eu cred că vor avea clipe grele pe multe stadioane din țară, dacă vor încerca în continuare să câștige cu ajutorul arbitrilor. Și vreau să-ți mai spun ceva, ca să vezi cine e Dinamo. Ar vrea să ni-l împrumute pe Bucur numai pe doi ani, deși el este studentul nostru pentru următorii cinci, iar noi să-l dăm pe Trăistaru la UTA, de unde ei îi iau pe Cheregi”, spunea Costică Rădulescu.

„Lucrat” de jucători

Cel de-al doilea mandat al lui Costică Rădulescu de la Poli s-a încheiat mai repede decât era de așteptat. În martie 1991, antrenorul care a readus echipa în Europa era forțat să abdice după o revoltă ad-hoc a jucătorilor, nemulțumiți de metodele sale de antrenament.

Echipa pornise către Split, acolo unde avea să dispute un turneu amical, însă datorită unor probleme a fost întoarsă din drum la Stamora-Moravița. În autocar s-a declanșat un schimb neortodox de replici între o parte a jucătorilor și conducerea tehnică a echipei, „capi ai răutăților” fiind portarul Jipa și căpitanul Adrian Crăciun. Reveniți la stadion, jucătorii s-au baricadat în vestiar, și în urma unui „referendum” ad-hoc au decis că nu mai doresc să colaboreze cu cuplul de tehnicieni Costică Rădulescu – Ion Buzoianu. De la „vot” s-au abținut doar Vlaicu, Varga, Mănăilă, Andreaș și Oloșutean.

Câteva zile mai târziu, s-a organizat o ședință, la care au participat jucătorii, antrenorii, conducerea clubului și a universității, dar și primarul Liviu Borha, ultimele două părți pledând pentru reconciliere. În cele din urmă, dorința jucătorilor a fost respectată, Costică Rădulescu fiind debarcat de la echipă, în locul său venind, la fel ca la precedenta despărțire de Poli, Jackie Ionescu.

Iată cum a explicat nea Costică incidentul din autocar ce a dus la al doilea său „divorț” de Poli: „La urcarea în autocar, Jipa, care era beat, mi s-a adresat cu niște cuvinte pe care nu ai voie să le spui nici măcar unui măturător de stradă. Vă rog să mă credeți că nu pot să vă reproduc cuvintele. Păcat de el. Este un portar foarte bun, dar este lipsit de caracter. Să știți că Poli e este echipa cu unul din cele mai cuminți loturi din fotbalul nostru. Dar de când a venit, Jipa tot timpul bagă zâzanie între băieți. Păi s-a ajuns ca jucătorul Crăciun să ceară colegilor de echipă să voteze cine mă vrea ca antrenor și cine nu?! Păcat, că și acesta este un fotbalist de valoare, dar e un caracter dificil. De la conducere nu mă mai pot aștepta la mare lucru. Este vorba despre un conflict mai vechi. Am pățit ca la Bacău și Galați. După ce am construit o echipă, trebuie să dispar, să vină altul care să poată fin manevrat. Nu cred că meritam așa ceva”, spunea Costică Rădulescu.

Nea Costică, rechemat la greu

Costică Rădulescu s-a întors pentru cel de-al treilea său mandat pe banca Politehnicii în vara lui 1994. La fel ca în ’88, echipa retrogradase din prima ligă, iar nea Costică era solicitat să o repună cât mai repede posibil pe șine. Și a făcut-o, la fel ca data trecută, obținând o promovare din nou clară, cu un avans de 14 puncte față de următoarea clasată, Corvinul Hunedoara.

Revenită în Divizia A, Poli a avut un start bun de campionat, reușind în etapa a 5-a cea mai categorică victorie din istoria participării echipei în primul eșalon, 9-1 cu Politehnica Iași. După acest scor-fluviu, randamentul echipei a scăzut, iar „oalele sparte” au fost din nou plătite de Costică Rădulescu. „Am uitat meseria într-o lună?” se întreba retoric nea Costică, în fața ziariștilor, mâhnit de decizia conducerii de a-l înlocui atât de timpuriu de pe banca echipei.

Ultima performanță înainte de pensionare

După doi ani de pauză, Costică Rădulescu avea să se întoarcă în antrenorat, pentru un an și jumătate. Timp suficient pentru a mai uimi o dată întregul fotbal românesc. Experimentatul antrenor a preluat UMT-ul, grupare ce tocmai retrogradase în Divizia C. Pe lângă parcursul bun din campionat, care a readus gruparea de la Pădurea Verde în eșalonul secund, nea Costică a bătut monedă și pe Cupa României, acolo unde „zebrele” aveau să realizeze un parcurs uluitor.

Timișorenii au ajuns până în faza 16-imilor de finală, deja o performanță în adevăratul sens al cuvântului. Dar ambiția lui nea Costică și a elevilor săi nu se limita doar la a fi un sparring partner pentru formațiile din prima ligă. La Pădurea Verde s-a înclinat Astra Ploiești (2-0), pentru ca apoi alb-negrii să învingă pe teren neutru, la Sibiu, una dintre formațiile în vogă ale acelor ani FC Național, tot cu 2-0. În sferturile de finală, UMT a evoluat, în dublă manșă, în fața lui Dinamo, bucureștenii având serios de tras pentru a trece de micuția grupare timișoreană. În tur, lângă Gara Mică, alb-roșii au câștigat cu 1-0, iar în retur, în Ștefan cel Mare, cu 2-0.

Costică Rădulescu avea să iasă la pensie un an mai târziu, supărat de faptul că o parte a elevilor săi nu și-au apărat corect șansele într-un meci cu UTA, pierdut de UMT cu 5-0. „M-a sunat cineva de la Arad și mi-a spus că 4-5 jucători ai mei au fost mituiți. Am pierdut cu 5-0 și totul s-a confirmat. În aceste condiții, am renunțat”, explica atunci nea Costică.

N-a mai antrenat apoi pe nimeni. S-a retras, în taină, cu un sentiment de dezamăgire față de tot ceea ce i se întâmplase. A construit echipe, a realizat performanțe uluitoare, a lansat zeci, chiar sute de jucători ce au scris istorie la Timișoara, Bacău, Galați sau Suceava. Nu s-a putut însă bucura niciodată de aprecierea pe care ar fi meritat-o în interiorul lumii fotbalistice. În schimb, suporterii au știut să-l plaseze pe un soclu pe care cu greu și-ar mai face loc alt tehnician.