COMEMORARE: Doi ani fără Gheorghe Rășcanu

gr16
Ziua de 15 decembrie va rămâne mereu una tristă pentru rugby-ul timișorean. În urmă cu exact doi ani își dădea ultima suflare Gheorghe Rășcanu, liderul primei generații de aur a Universității Timișoara, cea din 1972. Considerat unul dintre cei mai importanți jucători români din anii ’60-’70, „Tolea” a pus umărul la afirmarea rugby-ului timișorean, care a devenit un pol important pe plan intern în perioada respectivă.

gr15Joi, 15 decembrie 2011. O veste teribilă a zguduit lumea rugby-ului timișorean. A murit „Tolea”. Gheorghe Rășcanu. Liderul echipei care cucerise singurul titlu național al rugby-ului timișorean de până atunci, cel din 1972. A închis ochii la nici două săptămâni de la primul semn de revenire a formației de pe Bega în prim-plan, prin cucerirea Cupei României, pe 3 decembrie, la Alba Iulia, după o finală cu Baia Mare.

Gheorghe Rășcanu s-a născut în 1945, la Bârlad, fiind unul dintre nenumăratele produse de mare valoare ale zonei în domeniul rugby-ului. Debutează la Constructorul din localitate, după care, în 1966, ia drumul Bucureștiului, pentru a efectua stagiul militar la Steaua. Un an mai târziu, se transferă la rivala Dinamo, formație cu care reușește să câștige primul titlu național din carieră, în 1969. După scurt timp, se formează și legătura dintre „Tolea” și Timișoara, el devenind student la Științe Economice în capitala Banatului și, implicit, jucătorul Universității.

„Provincia” plachează Bucureștiul

În acea perioadă, Timișoara atrăgea în mod special prin centrul universitar, astfel că la echipă au ajuns nume importante de la cluburile din țară și chiar de la cele două departamentale bucureștene, așa cum a fost și cazul lui Rășcanu. „Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, povestea Petru Laichici, conducător al echipei în anii de glorie.

gr10Universitatea Timișoara a fost pentru prima oară luată în serios în lupta pentru titlu abia în returul ediției 1971/1972, când s-a instalat pe primul loc, urmată de Știința Petroșani. Cluburile bucureștene, care până atunci își împărțiseră titlurile, începuseră să piardă teren. Bănățenii, conduși de pe margine de carismaticul antrenor Mitică Antonescu, au repurtat victorii clare formațiilor din capitală în jocurile susținute pe „Știința”: 15-6 cu Grivița Roșie sau 21-11 cu Steaua.
La 12 iunie, pe terenul din spatele Facultății de Mecanică, s-a disputat „finala” campionatului, între Universitatea Timișoara și Știința Petroșani, primele două clasate. Tot Petru Laicichi povestea că Ministerul Învățământului trăgea sforile pentru gruparea din Valea Jiului, însă rugbyștii de pe Bega au refuzat categoric să se alinieze ordinelor: „În iarna lui 1972, la o ședință, ei ne-au cerut să ajutăm Știința Petroșani să câștige titlul. Noi am refuzat categoric, deoarece aveam șanse mai bune decât ei. Știam că meciul cu Petroșaniul de la Timișoara îl vom câștiga și vom lua titlu”.

Așa s-a și întâmplat, „U” trecând de formația din Petroșani cu 22-12, după un meci spectaculos, cu multe răsturnări de scor (6-0, 6-9, 18-9, 22-12). Timișorenii au marcat atunci patru eseuri, prin Vollman, Tătucu, Popovici și Suciu, în timp ce formația din Valea Jiului a culcat balonul doar prin Abribula. Partida a fost arbitrată de fostul internațional René Chiriac și s-a desfășurat „într-o ambianță sud-americană”, așa cum relata Dumitru Manoileanu în lucrarea Rugby, mică enciclopedie.

Iată și echipa utilizată de Mitică Antonescu în acest joc: Duță – Suciu, Peter, Cîndea, Szasz – Ghețu, Iacob (Ceauș, min. 41) – Rășcanu, Vollman, Tătucu – Priess. Ionică – Neiss, Popovici, Ene.

Titlul de campioană a fost asigurat și din punct de vedere matematic abia în următoarea etapă, în deplasarea de la Bârlad. „Tolea” Rășcanu făcea un meci mare în locul în care s-a format ca rugbyst, Universitatea învingând cu 10-4. „A fost o atmosferă unică. Îmi amintesc că atunci când ne-am întors de la Bârlad, după victoria care ne-a adus și scriptic titlul, ne-au așteptat în gară studenții de la Științe Economice. Ei erau baza galeriei noastre”, își amintea Petre Laichici.

gr09

Anul 1972 a răsturnat complet ierarhiile în rugby-ul românesc. Dacă până atunci titlul nu părăsise capitala – recunoscută, pe bună dreptate, drept leagănul acestui sport în România – în acel sezon reprezentantele Bucureștiului s-au mulțumit doar cu o clasare pe cea de-a treia treaptă a podiumului:

1. U Timișoara, 2. Știința Petroșani, 3. Dinamo București, 4. Steaua București, 5. Grivița Roșie București etc.

Cu Gheorghe Rășcanu în echipă, Universitatea Timișoara a rămas încă trei sezoane în fruntea rugby-ului românesc, obținând o clasare pe poziția secundă, în 1973, și alte două medalii de bronz, în 1974 și 1975.

La nivel de echipă națională, Gheorghe Rășcanu a fost unul dintre cei mai importanți piloni din acea perioadă, el jucând sub tricolor vreme de nouă ani, între 1965 și 1974, fiind părtaș la victorii uriașe, cu Franța sau Italia.

Stabilit la Timișoara, a activat ca arbitru după retragerea din activitatea competițională, participând la diverse stagii de perfecționare. Gheorghe Rășcanu deține și titlul de maestru emerit al sportului. Din 2011, stadionul „Electromotor” din Ronaț poartă numele regretatului jucător de linia a III-a.

Sursa fotografiilor: rugby-timisoara.ro

Remember 1972: Petru Laichici, despre singurul titlu al rugbyului timișorean


RCM Timișoara se află în plin play-off, obiectivul trasat pentru acest sezon fiind unul cât se poate de clar: cucerirea titlului. Coincidență sau nu, în această vară,cel mai important trofeu al clubului studențesc împlinește o vârstă rotundă: 40 de ani.

Pentru a marca cea mai mare performanță a rugbyului timișorean, foștii componenți ai echipei din 1972, precum și jucători din generațiile anilor ’80-’90, vor încinge un meci de old-boys, pe 15 septembrie, în deschiderea ultimului joc pe care RCM Timișoara îl va susține pe teren propriu, în play-off. Organizatorul Nicu Strâmbeanu, împreună cu fostul conducător al clubului din anii de glorie, Petru Laichici, au reușit să ia legătura cu toți cei 11 supraviețuitori ai echipei din 1972, niciunul nerefuzând tentația unui astfel de eveniment.

Din echipa care sufla în premieră titlul Bucureștiului, vor veni Emanoil Ene, Octavian Vlad, Ewald Vollmann, Ion Iacob, Bebe Ceaușu, Marian Ghețu, Gheorghe Cândea, Iuliu Peter, Nicolae Duță, Bimbo Trailovici și Radu Malancu.

Condiții vitrege

Șeful secției de rugby a Universității timp de peste 30 de ani, Petru Laichici, și-a amintit de greutățile pe care le-a întâmpinat pentru a construi acea echipă de glorie, de la începutul anilor ’70. „Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, a rememorat Laichici.

„Ministerul a vrut ca Petroșaniul să ia titlul”

Pentru o echipă studențească, sprijinul Ministerului Învățământului era esențial în acea vreme. În 1972 însă, două echipe universitare, cea din Timișoara și cea din Petroșani, au ajuns să se dueleze pentru titlu, iar Bucureștiul a ordonat ca trofeul să meargă în Valea Jiului. „Am găsit jucători de excepție, care veneau să facă școală. Am obținut o primă performanță în 1970, locul 3. În momentul în care jocul acelei echipe a început să se lege, am știut că suntem candidați la titlu. Iar asta deși Ministerul Învățământului n-a fost cu noi. În iarna lui 1972, la o ședință, ei ne-au cerut să ajutăm Universitatea Petroșani să câștige titlul. Noi am refuzat categoric, deoarece aveam șanse mai bune decât ei. Știam că meciul cu Petroșaniul de la Timișoara îl vom câștiga și vom lua titlu. Așa s-au și întâmplat, rămânându-ne apoi două deplasări, la Bârlad și Farul, pe care, de asemenea, le-am câștigat”, a mărturisit Petru Laichici.

Practic, Universitatea Timișoara și-a asigurat titlul și din punct de vedere matematic după victoria de la Bârlad, din penultima etapă. La întoarcere, elevii lui Mitică Antonescu au fost așteptați de sute de studenți, pe peronul Gării Mari. „A fost o atmosferă unică. Îmi amintesc că atunci când ne-am întors de la Bârlad, după victoria care ne-a adus și scriptic titlul, ne-au așteptat în gară studenții de la Științe Economice. Ei erau baza galeriei noastre”, a mai spus Laichici.

Liderii partidului n-au vrut rugby în Parcul Rozelor

La începutul anilor ’80, Universății i se promisese un stadion de rugby lângă Parcul Rozelor, acolo unde astăzi se află terenurile de tenis. Mai-marii partidului s-au răzgândit însă rapid, și au dat locația „sportului alb”, acolo organizându-se, după câteva luni, meciul de Cupa Davis dintre România și Argentina. „Jucam pe terenul Știința, iar antrenamentele le făceam în Parcul Rozelor, acolo unde inițial trebuia să se construiască un stadion de rugby. Nu s-a mai făcut. Ne-au explicat că au niște trandafiri unicat și că nu se poate face rugby. Peste o lună au făcut un teren de tenis, unde s-a organizat meciul de Cupa Davis, cu Argentina. Alta era însă explicația. În zonă locuia toată conducerea județului, iar la rugby venea galeria, era gălăgie, și i-ar fi deranjat”, a declarat petru Laichici.

Anii ’90 și prăbușirea rugbyului timișorean

Perioada haotică din primii ani de după revoluție a afectat din plin rugbyul, la fel ca și majoritatea sporturilor din oraș. Echipa a trecut de la Politehnică la Universitate, care n-a mai putut susține la un nivel performant numeroasele secții cu care s-a trezit în subordine. „Noi aparțineam de Politehnică. Din păcate, după 1990, majoritatea secțiilor au trecut la Universitate, care a ajuns un club cu 19 secții. Eu spuneam la vremea respectivă că Real Madrid are doar cinci. Păi atunci cum să fi ținut Universitatea 19 secții, în condițiile în care nimeni nu venea cu bani la sport? Banii de la Minister erau foarte puțini și nu se putea face performanță”, a explicat Laichici.

Fostul conducător al clubului spera chiar și atunci că vor veni și zile însorite în rugbyul timișorean. La un moment dat, situația părea să se îmbunătățească, prin implicarea controversatului afacerist Mujea Marcelini la echipă, însă totul s-a năruit extrem de repede, iar Laichici s-a retras din conducere. „Mă gândeam și atunci că vor veni vremuri mai bune, dar îmi era greu să anticipez când se va găsi cineva cu atâția bani care să poată ține o echipă. A mai fost o perioadă în care s-a vorbit de performanță, atunci când Mujea Marcelini a investit la club. Dar eu atunci m-am retras din conducere, pentru că am simțit că era vorba de lucruri necurate. Ar fi fost o șansă bună, mai ales că pe atunci au venit aici Socol, Petrache și alții, care au constituit baza naționalei ani de zile. Eu n-am putut însă lucra în acele condiții, pentru că nu sunt obișnuit cu gestiunea unor astfel de situații. Dacă se supără patronul, echipa se prăbușește”, a conchis Laichici.

Marea dorință a lui Petru Laichici e să vadă din nou un titlu în rugbyul timișorean. „Din ceea ce am văzut până acum, eu cred că se poate. Nici Steaua, nici Dinamo nu mai reprezintă mare lucru, însă trebuie să fim foarte atenți la celelalte echipe”, a punctat Laichici.