Anecdote fotbalistice timișorene (VII): Greșeli geografice

Timișoreanul Nicolae Kovacs a sperat la o aventură exotică, dar s-a trezit în apropierea Bucureștiului

Personaj aproape nelipsit din istorisirile lui Petre Steinbach, fostul internațional timișorean Nicolae Kovacs a reușit să se „lipească” de situații comice și în calitate de antrenor. De această dată, e vorba despre o confuzie pe care fostul fotbalist a făcut-o când a auzit că va fi detașat să antreneze la Alexandria. Gândindu-se că ajunge în Egipt, s-a trezit în… Teleorman!

Fire boemă, vechiul internațional Nicolae Kovacs – fratele actualului antrenor Ștefan Kovacs – se decide greu pentru activitățile de lungă durată. Totuși, chemat insistent, vine în capitală și se lasă convins să accepte un post de antrenor al unei echipe divizionare C, din fosta regiune București.
Lucrează cu echipa o săptămână și apoi ia trenul de Timișoara, să-și vadă prietenii și rudele. Se întâlnește cu fostul internațional Burger, fundaș dreapta al României la primul campionat mondial, din Uruguay.
– Ce-i cu tine, „Copec”? Știam că ai un angajament undeva aproape de capitală…
– Lasă-mă, sunt foarte supărat. Pe fratele meu, pe Federație, pe Octav Luchide, pe toată lumea! Rămân aici!
– De ce, Nicule? Ți s-a asigurat un angajament, ai o pâine, pentru ce nu stai la echipă?
– Păi tocmai aici e buba. Eu am înțeles că vor să mă facă antrenor la Cairo – și când colo ei m-au trimis la Alexandria!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 102-103)

Orașul Alexandria (Egipt), în 1950, aproximativ în vremea în care Nicolae Kovacs visa la el

Episoade anterioare:

  1. Operativitate
  2. „Numai eu cu tine!”
  3. Treaba lor!
  4. Incredibil, dar adevărat!
  5. Grădinarul… blănar
  6. Team… alimentar

Anecdote fotbalistice timișorene (V): Grădinarul… blănar

Alexandru Schwartz (1909-1994)

Unul dintre fotbaliștii năstrușnici ai perioadei interbelice, prezent în cartea de anectode a lui Petre Steinbach, e Alexandru Schwartz. „Șobi” a evoluat timp de nouă ani la Ripensia Timișoara, fiind parte a celei mai temute linii de înaintare din anii 30 (Bindea – Beke – Ciolac – Schwartz – Dobay). Dar să-i dăm cuvândul lui Steinbach…

Internaționalul Schwartz („Șobi”, cum îi spuneau prietenii) avea deja un „trecut”, la data debutului său ca inter-stânga în echipa de 18 carate a Ripensiei.
Arădean de origine (n.n. de fapt, Schwartz e originar din Târgu Mureș), la vârsta de 18 ani este titular în echipa locală A.T.E., de unde, peste puțin timp, se transferă la clubul Bastya din Szeged, atras de promisiunile unui impresar care „văzuse” mai repede decât timișorenii stofa viitorului partener al lui Dobay.
În contact era prevăzută o clauză: jucătorul primește un salariu lunar, plus o slujbă retribuită cu echivalentul indemnizației sale de fotbalist. Până la asigurarea acestei slujbe, suma este acoperită de club.
Dintru început, problema unui serviciu pentru noul jucător nu s-a pus, astfel că Schwartz încasa cu regularitate cele două salarii, mulțumit de o carieră care se desfășura sub atât de frumoase auspicii la cei 19 ani neîmpliniți ai săi.
Dar peste câteva luni este chemat la conducerea clubului. I se spune:
– Tinere, suntem mulțumiți de dumneata. Dar trebuie să-ți găsim un serviciu, așa cum au și ceilalți jucători din echipă. Vei câștiga ca și până acum, în schimb clubul va realiza o economie. Cât despre slujbă, o vom găsi! Dar spune, ce meserie ai?
Schwartz răspunde fără ezitare:
– Eu sunt blănar.
Conducătorul stă o clipă pe gânduri. Murmură: „Blănar… și acum suntem abia în iulie… E cam devreme!”. Apoi decide:
– Bine, Schwartz, poți să pleci. Te vom chema altădată.
Pe la sfârșitul lunii noiembrie, o nouă invitație în biroul președintelui. Alt conducător, dar aceeași problemă.
– Schwartz, ești singurul jucător fără slujbă. Trebuie să-ți găsim una. Ce meserie ai spus că ai?
– Sunt grădinar, ca și tata!
Conducătorul e puțin contrariat.
– Bine, dar parcă știam că ai altă meserie de bază, pielar sau am așa ceva. Ce „grădinărie” se poate face în luna decembrie?
Schwartz clipește candid și lasă, puțin rușinat, privirea în jos. Interlocutorul continuă:
– Nu-i nimic. Vezi-ți de treabă! Însă la primăvară să te prezinți singur, ca să-ți iei slujba în primire!
Dar în primăvara următoare, Șobi a revenit la meseria „de bază”, aceea de… blănar, așa încât a reușit să mai rămână în continuare fără slujbă și cu două salarii, până când…
…Până când, dându-și seama că povestea cu cele două meserii de sezon nu mai „ține”, i s-a făcut dor subit de părinți și de prieteni și a solicitat, cu lacrimi în ochi, dezlegarea.
Care, în cele din urmă, i-a fost acordată!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 34-36)

– va urma –

Episoade anterioare:

  1. Operativitate
  2. „Numai eu cu tine!”
  3. Treaba lor!
  4. Incredibil, dar adevărat!

Anecdote fotbalistice timișorene (IV): Incredibil, dar adevărat!

William Zombory (1906-1993), cel mai important portar timișorean din perioada interbelică, părtaș la jumătate dintre titlurile cucerite de fotbalul de pe Bega.

Una dintre întâmplările cele mai cunoscute care îl au drept protagonist pe William Zombory, fostul mare portar al Chinezului, Ripensiei și echipei naționale, este redată de Petre Steinbach, în cartea „Fotbalul se joacă râzând”. Zombory s-a făcut cunoscut drept un portar cu veleități de executant al loviturilor de pedeapsă, iar în 1934, această calitate a sa a dus la… eliminarea de pe teren a marelui fotbalist austriac Matthias Sindelar. Să aflăm însă ce s-a întâmplat de la Petre Steinbach…

A rămas celebră întâmplarea din meciul Ripensia – FC Austria, disputat pe terenul Venus în 1934.
Tricoul nr. 1 îl purta în ziua aceea Pavlovici, în timp ce Zombory * ocupa un loc pe banca rezervelor, în spatele porții.
La un moment dar, arbitrul Denis Xifando dictează 11 metri împotriva vienezilor. Pe atunci, specialistul Ripensiei în materie de penalty era portarul Zombory. Acesta se scoală de pe bancă, fuge până în careul advers, execută și… gol! Apoi se reașează liniștit pe banca rezervelor. Între timp, Pavlovici reintră în poartă. Oaspeții nu observaseră substituirea, ambii portari ai Ripensiei fiind echipați absolut la fel.
Peste un timp, din nou penalty în careu austriac! Din nou, Zombory se ridică de pe banca rezervelor (în timp ce Pavlovici îi ia locul) și aleargă spre punctul de execuție a loviturii. Publicul începe să râdă.
Sindelar – faimosul centru înaintaș al Wunderteam-ului și al echipei oaspeților – sesizează trucul și se repede la arbitrul meciului, Denis Xifando, bruscându-l. Xifando îl elimină de pe teren. Zombory execută, și din nou… gol. Astfel Ripensia a câștigat (cu 4-3) prin punctele înscrise de cel de-al… 12-lea jucător!

*) N.A.: Alături de Jean Lăpușneanu, Zombory este considerat printre cei mai mari portari ai fotbalului nostru, anterior apariției lui Mircea David și Ion Voinescu.

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 26-27)

Marele Matthias Sindelar (în centru), enervat de trucurile celor doi portari ai Ripensiei, William Zombory și Dumitru Pavlovici

Note și considerații

– Să completăm nota autorului Petre Steinbach despre eroul acestei povestiri, William (Vilmos) Zombory (1906-1993). Cariera sa de jucător s-a rezumat doar la orașul natal, Timișoara, apărând porțile echipelor Chinezul, Sparta CFR, Ripensia, ILSA și Politehnica. Are în palmares cinci titluri naționale, unul cu Chinezul (1927) și patru cu Ripensia (1933, 1935, 1936, 1938) – de altfel, toate din palmaresul roș-galbenilor. A bifat opt selecții în echipa națională a României, alături de care a participat la Campionatul Mondial din 1934, desfășurat în Italia.
– Cel enervat de Zombory în povestirea redată mai sus e nimeni altul decât Matthias Sindelar (1903-1939), considerat unul dintre cei mai tehnici fotbaliști ai lumii din perioada interbelică, fiind supranumit „Mozart al fotbalului”. Întreaga carieră de jucător și-a petrecut-o la Austria Viena, iar în echipa națională a bifat 43 de meciuri și a înscris 26 de goluri.

– va urma –

Episoade anterioare:

  1. Operativitate
  2. „Numai eu cu tine!”
  3. Treaba lor!

Anecdote fotbalistice timișorene (III): Treaba lor!

Cele mai multe dintre întâmplările relatate de fostul internațional și selecționer timișorean Petre Steinbach în cartea „Fotbalul se joacă râzând” îl au drept personaj principal pe Nicolae Kovacs (foto). Fratele antrenorului de la Ajax de mai târziu s-a remarcat, în rândul coechipierilor săi, drept un personaj cu o prezență de spirit remarcabilă, care astăzi ar face cu siguranță deliciul presei. În anecdota reprodusă astăzi, „Copec” își dovedește din plin această calitate în timpul unui… control vamal!

Noiembrie 1931 la Atena, după meciul România – Grecia (4-2), ultimul din cupa Balcanilor, cucerită de tricolorii noștri.
Nicolae Kovacs mă consultă: Petre, posed ceva drahme, ce să fac cu ele? Ce să cumpăr pentru acasă?
– Vezi și tu: stofă, stafide, curmale. Ce-ți place!
Copec intră într-un magazin și iese cu valiza umplută până la refuz.
La vama noastră, control prin sondaj. Vameșul întinde mâna spre plasa vagonului și cere geamantanul lui Kovacs. Îl deschide.
– Ce aveți aici?
Kovacs, netulburat:
– Mâncare pentru păsări.
Funcționarul de vamă, neîncrezător:
– Păsările dumneavoastră mănâncă boabe de cafea?
Kovacs, cu tonul cel mai nevinovat din lume:
– Domnule controlor, drept să vă spun, nu știu. Mănâncă, nu mănâncă, treaba lor. Eu le-am adus!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 24-25)

– va urma –

Episoade anterioare:

  1. Operativitate
  2. „Numai eu cu tine!”

Anecdote fotbalistice timișorene (II): „Numai eu cu tine!”

Timișoreanul Nicolae Kovacs a găsit o metodă inedită de a-și motiva coechipierii de la echipa națională

Poveștile cu tâlc ale lui Petre Steinbach, despre fotbaliștii timișoreni de altădată, nu sunt bazate doar pe glume și întâmplări hazlii. În episodul de astăzi, fostul internațional și selecționer al României relatează o întâmplare petrecută înainte și după un meci al primei reprezentative (nespecificat însă), în care timișoreanul Nicolae Kovacs dă dovadă de cunoștințe psihologice cât se poate de solide în încercarea de a-și motiva coechipierii.

„NUMAI EU CU TINE!”

În ajunul disputării unui joc internațional, Kovacs intră în camera mea din cantonamentul hotelului Union. Arborează o mină conspirativă:
– Cred că ești convins că vom câștiga!
– Cred, sper…
– Nu trebuie numai să sperăm, trebuie să fim siguri de victorie. Dar pentru asta, bineînțeles, să luptăm strașnic, să nu lăsăm timp adversarilor nici să respire.
Apoi confidențial:
– Petrică, dacă vom câștiga te invit după meci, dar numai pe tine, să mergem împreună la restaurantul Luzana. Însă bagă de seamă, numai noi doi.
– De ce, Copec? De ce „numai noi doi”?
– Pentru că am încredere în tine și întotdeauna când tu joci bine, mă simt și eu mult mai sigur și știu că pot da gol… Și ceilalți jucători sunt buni, dar pe mine mă influențează cel mai mult jocul tău. Dacă tu ai să faci un meci bun, sunt sigur că și eu voi reuși să trec mai ușor printre apărătorii adverși, îmi vor merge mai bine pasele, voi găsi mai multe culoare spre poartă.
Apoi continuă cu sporită volubilitate:
– Gândește-te, Petricică, dacă batem mâine vom fi din nou chemați la națională. Dacă pierdem, se destramă echipa. ori eu, tu știi, mă simt mai bine în „națională” decât în echipa mea de club. Pe urmă, cu cât avem mai multe jocuri internaționale, cu atât vor crește și acțiunile noastre ca jucători. Mai contează și prima… și atâtea altele.

Petre Steinbach a căzut în „capcana” întinsă de Copec, așa cum au făcut-o și ceilalți internaționali

Partida se termină cu victoria noastră. Urmează masa comună, la Athene Palace, apoi ne despărțim. Mai fac un drum până acasă, să-mi iau pardesiul, și mă îndrept – cu oarecare întârziere – spre Luzana. Aici zăresc printre boschete o masă lungă, în jurul căreia era așezată întreaga echipă națională a României. Mai era un singur loc liber, lângă Lazăr Sfera. În fruntea mesei prezida… Kovacs.
Mă așez și – intrigat – îl întreb pe Petea (n.n. – Vîlcov):
– Cum de v-ați întâlnit aici? Cine a organizat masa?
– Am venit la insistențele lui Kovacs. M-a găsit singur în cameră și mi-a spus că mă invită la Luzana, dar numai pe mine, să fim numai eu cu el.
– Și ce ți-a mai spus?
– Că de felul cum voi juca eu va depinde și jocul lui. Că el nu poate să joace foarte bine decât dacă… sunt eu în formă! Cică asta îi dă lui mai multă încredere… Că eu voi fi unul dintre factorii hotărâtori ai victoriei. Însă aceleași vorbe – după cum am aflat ulterior – le spusese și lui Ghiță Ciolac și celorlalți.
Într-adevăr, Copec vorbise cu fiecare jucător în parte, atribuindu-i rolul hotărâtor în obținerea victoriei… și invitându-l discret pentru o seară la Luzana „în doi”.
Nicu Kovacs dovedise o dată în plus că nu era numai glumeț, ci și un psiholog de primă clasă!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, p. 20-24)

– va urma –

Episoade anterioare:

  1. Operativitate

Anecdote fotbalistice timișorene (I): Operativitate

Nicolae Kovacs, timișoreanul care a participat la primele trei ediții ale Campionatului Mondial

Despre fotbalul și fotbaliștii din Timișoara bunicilor și străbunicilor noștri circulă o serie de legende și anecdote. Parte dintre ele sunt, firește, rod al imaginației colective, parte sunt mostre de spontaneitate ale jucătorilor vremii, ajunse la urechile publicului larg pe sistemul telefonului fără fir. Unele dintre aceste istorisiri au fost implementate și de Petre Steinbach, fostul mare fotbalist timișorean din perioada interbelică și ulterior selecționer al României. Anecdotele sale fotbalistice au fost publicate în volumul Fotbalul se joacă râzând (Editura Junimea, Iași, 1972), astfel că vă propunem să le revizităm periodic.

OPERATIVITATE

Citeam undeva că numărul cel mai mic de spectatori la un meci internațional de fotbal a fost înregistrat cu prilejul disputării partidei dintre echipele de tineret ale Belgiei și Olandei: 800 de persoane.
Cu toate acestea, îmi aduc foarte bine aminte că meciul România – Lituania (seniori, 4-2, Kowno, august 1931) n-a fost vizionat decât de aproximativ… 100 de spectatori, deși în relatările presei noastre s-a mai adăugat un zero (ce contează!) la cifra reală.
În legătură cu aceasta, o scenă ilustrativă.
… Era, într-adevăr, zi de lucru, o ploaie deasă, rece, interminabilă, iar despre fotbalul nostru se știa prea puține în țările baltice.
Când fanfara intona primul imn național, simt în coastă ghiontul lui Kovacs (n.n.: Nicolae Kovacs):
– Petrică, am o propunere. Să nu mai salutăm publicul cum procedăm noi în mod obișnuit. Salut roman, tur de onoare etc.
– Dar cum să facem, Copec?
– Părerea mea este să mergem în tribune și să dăm mâna cu fiecare spectator. E mai simplu!

(Sursa: Petre Steinbach, Fotbalul se joacă râzând, Ed. Junimea, Iași, 1972, p. 15-16)

Sursa: footyfair.com

Note și considerații

* În urmă cu aproape nouă decenii, un meci cu 100 de spectatori era considerat, într-adevăr o raritate. În prezent, ne-am obișnuit, din păcate, cu meciuri în primul eșalon al României în care nici nu se atinge acest nivel de audiență.
* Cu Nicolae Kovacs (1911 – 1977) ne vom întâlni în repetate rânduri în istorisirile lui Petre Steinbach. E vorba despre fratele mai mare al marelui antrenor Ștefan Kovacs, considerat unul dintre cei mai importanți fotbaliști timișoreni din perioada interbelică. A fost selecționat de 37 de ori în echipa națională a României, pentru care a înscris de șase ori. E unul dintre cei cinci jucători la nivel mondial care a bifat prezențe la toate cele trei ediții ale Campionatului Mondial organizate în perioada interbelică (1930, 1934, 1938). Ceilalți patru sunt francezii Edmond Delfour, Etienne Mattler, belgianul Bernard Voorhoof și un alt timișorean Rudolf Burger.

– va urma –

DOCUMENTAR | Cosmin Contra, al patrulea selecționer timișorean al României

În acest moment, nu mai e o noutate pentru nimeni: Cosmin Contra e noul selecționer al României, informația fiind confirmată atât de reprezentanții Federației Române de Fotbal, cât și de „Guriță” însuși. În vârstă de 41 de ani, actualul tehnician al lui Dinamo devine cel de-al patrulea timișorean care conduce reprezentativa tricoloră și primul după 37 de ani! Predecesorii săi s-au numit Emerich Vogl, Petre Steinbach și Ștefan Kovacs, cu toții monștri sacri ai fotbalului timișorean, românesc și, în cazul celui din urmă, mondial! În cele ce urmează, vom prezenta palmaresul celor trei tehnicieni timișoreni amintiți mai sus la cârma echipei naționale a României.

1. EMERICH VOGL

Biografie

  • Născut la 12 august 1905 la Timișoara
  • Decedat la 29 octombrie 1971 la București
  • A evoluat ca apărător și half la Chinezul Timișoara (1921-1929) și la Juventus București (1929-1940)
  • A participat din teren la câștigarea a cinci din totalul de șase titluri din vitrina Chinezului (1923, 1924, 1925, 1926, 1927) și a cucerit singurul titlu din palmaresul Juventusului (a nu se confunda cu actuala prim-divizionară!), în 1930.
  • A fost internațional al României, cu 29 de selecții și 4 goluri pentru prima reprezentativă, alături de care a participat și la primele două ediții ale Campionatului Mondial, în 1930 și 1934.
  • A fost antrenor la Juventus București (1942-1949), iar apoi consilier tehnic la Rapid București (1963-1967), aducându-și astfel contribuția la primul titlu din istoria grupării giuleștene.
  • A pregătit echipa națională a României în trei mandate, disputând numai meciuri amicale (1943-1945; septembrie-octombrie 1947; 1950-1952). Din 1967 până la sfârșitul vieții, a fost consultant tehnic al echipei naționale, colaborând strâns cu Angelo Niculescu în campania de calificare la Campionatul Mondial din 1970, iar mai apoi la turneul final din Mexic.

Rezultate ca selecționer

13 iunie 1943 România – Slovacia 2-2 (amical)
19 iulie 1947 Polonia – România 1-2 (amical)
21 septembrie 1947 România – Cehoslovacia 2-6 (amical)
26 octombrie 1947 România – Polonia 0-0 (amical)
21 mai 1950 România – Cehoslovacia 1-1 (amical)
8 octombrie 1950 România – Albania 6-0 (amical)
21 mai 1951 Cehoslovacia – România 2-2 (amical)
11 mai 1952 România – Cehoslovacia 3-1 (amical)

Palmares: 8 meciuri, 3 victorii, 4 remize, 1 înfrângere

2. PETRE STEINBACH

Biografie

  • Născut la 1 ianuarie 1906 la Timișoara
  • Decedat în 1996, în Germania
  • A evoluat ca fotbalist pentru cluburile RGM Timișoara (1925-1928), Colțea Brașov (1928-1929), Unirea Tricolor București (1929-1939), Olimpia București 1939-1940. Cu formația brașoveană, a cucerit titlul național, în 1928.
  • A fost selecționat de 18 ori în echipa României, în perioada 1930-1935.
  • În cariera de antrenor, a pregătit formațiile Carmen București (1946-1947), UTA Arad (1947-1948), Rapid București, Ceahlăul Piatra Neamț, Farul Constanța. În 1960, pentru o scurtă perioadă, a fost antrenorul reprezentativei de tineret a României.
  • Un mandat scurt pentru timișoreanul crescut în Fabric și ale cărui povești despre Timișoara de altă dată le-am redat în anii trecuți. Practic, Steinbach a fost selecționer unic al României într-un singur meci, care deține și astăzi recordul de cea mai drastică înfrângere din istoria primei reprezentative:

6 iunie 1948 Ungaria – România 9-0 (Cupa Europei Centrale și Balcanice)

  • Anterior, la 2 mai 1948, l-a asistat pe Colea Vâlcov la conducerea tehnică a naționalei, la o înfrângere cu 1-0 în fața Albaniei, în Giulești, în cadrul aceleiași competiții.

ȘTEFAN KOVACS

Biografie

  • S-a născut la 2 octombrie 1920 la Timișoara
  • A încetat din viață la 12 mai 1995, la Cluj-Napoca
  • A început fotbalul la Clubul Atletic Timișoara (C.A.T.) (1931-1934), după care a trecut la juniorii lui CAO Oradea (1934-1937). La nivel de seniori a evoluat pentru CAO (1937-1938), Charleroi (1938-1941), Ripensia Timișoara (1941), CFR Turnu Severin (1941-1942), Ferar Cluj (1942-1947), CFR Cluj (1947-1950), Universitatea Cluj (1950-1953).
  • Ca antrenor, a pregătit Universitatea Cluj (1953-1962), România (secund) 1962-1967, Steaua București (1967-1971), Ajax Amsterdam (1971-1973), Franța (1973-1975), România (1976-1979; 1980), Panathinaikos (1981-1983), AS Monaco (1986-1987).
  • Palmaresul său ca tehnician e realmente impresionant. Cu Steaua a câștigat titlul național (1968) și Cupa României (1969, 1970); cu Ajax Amsterdam a cucerit Cupa Campionilor Europeni (1972, 1973), Supercupa Europei (1972), Cupa Intercontinentală (1972), campionatul Olandei (1972, 1973) și Cupa Olandei (1972). Ultimele succese le-a cunoscut la Panathinaikos Atena, alături de care a cucerit Cupa Greciei.
  • La Ajax Amsterdam, timișoreanul Piști Kovacs a continuat și desăvârșit conceptul de „fotbal total”, introdus de predecesorul său, Rinus Michels. „Era un om blând, cu simțul umorului. Un tehnician desăvârșit. Rezultatele arată că a fost bun”, spunea despre Kovacs cel mai mare fotbalist din istoria Olandei, Johann Cruyff.
  • În 1976, după o experiență ca selecționer al Franței, Piști Kovacs a fost rechemat în România, pentru a clădi o nouă echipă națională. Peste reprezentanții generației „Guadalajara” trecuseră anii, iar timișoreanul Kovacs a avut misiunea de a califica echipa României la Campionatul Mondial din 1978, din Argentina. O calificare care, la un moment dat, părea realizabilă, însă compromisă de celebrul 4-6 cu Iugoslavia, de pe „Ghencea”, din noiembrie 1977. Piști Kovacs a început și campania de calificare la Euro 1980, încheiată de Constantin Cernăianu, iar apoi l-a sprijinit pe Valentin Stănescu în încercarea de calificare la Campionatul Mondial din Spania, din 1982.
  • Palmaresul lui Ștefan Kovacs ca selecționer al României arată astfel: 31 de meciuri, 10 victorii, 9 remize, 12 înfrângeri.

Rezultate ca selecționer

12 mai 1976 Bulgaria – România 1-0 (Cupa Balcanică – finala)
5 iunie 1976 Italia – România 4-2 (amical)
2 iulie 1976 Iran – România 2-2 (amical)
22 septembrie 1976 România – Cehoslovacia 1-1 (amical)
6 octombrie 1976 Cehoslovacia – România 3-2 (amical)
28 noiembrie 1976 România – Bulgaria 3-2 (Cupa Balcanică – finala)
23 martie 1977 România – Turcia 4-0 (amical)
16 aprilie 1977 România – Spania 1-0 (preliminarii C.M. 1978)
27 aprilie 1977 România – RD Germania 1-1 (amical)
8 mai 1977 Iugoslavia – România 0-2 (preliminarii C.M. 1978)
5 august 1977 Iran – România 0-0 (amical)
14 august 1977 Cehoslovacia – România 1-3 (amical – Cupa Mohamed V, Maroc)
21 septembrie 1977 România – Grecia 6-1 (amical)
26 octombrie 1977 Spania – România 2-0 (preliminarii C.M. 1978)
13 noiembrie 1977 România – Iugoslavia 4-6 (preliminarii C.M. 1978)
22 martie 1978 Turcia – România 2-2 (Cupa Balcanică)
5 aprilie 1978 Argentina – România 2-0 (amical)
5 mai 1978 România – Bulgaria 2-0 (Cupa Balcanică)
14 mai 1978 România – URSS 0-1 (amical)
31 mai 1978 Bulgaria – România 1-1 (Cupa Balcanică)
11 octombrie 1978 România – Polonia 1-0 (amical)
24 octombrie 1978 România – Iugoslavia 3-2 (preliminarii Euro 1980)
15 noiembrie 1978 Spania – România 1-0 (preliminarii Euro 1980)
13 decembrie 1978 Grecia – România 2-0 (amical)
19 decembrie 1978 Israel – România 1-1 (amical)
21 martie 1979 România – Grecia 3-0 (amical)
4 aprilie 1979 România – Spania 2-2 (preliminarii Euro 1980)
13 mai 1979 Cipru – România 1-1 (preliminarii Euro 1980)
1 iunie 1979 RD Germania – România 1-0 (amical)
29 august 1979 Polonia – România 3-0 (amical)
18 mai 1980 Cehoslovacia – România 2-1 (amical)

Noul selecționer al României, Cosmin Contra, și-a început activitatea de antrenor în orașul natal. A pregătit-o pe Poli Timișoara în 11 meciuri de campionat, în sezonul 2010-2011, plecând neînvins de pe banca tehnică a alb-violeților. A antrenat apoi formațiile CF Fuenlabrada (Spania), Petrolul Ploiești, Getafe (Spania), Guangzhou R&F (China), Alcorcon (Spania) și Dinamo București.

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (VII)

Petre SteinbachPovestea lui Petre Steinbach a ajuns la ultimul episod. După jurământul depus împreună cu prietenii săi,Buza și Radici, relatat în episodul anterior, cei trei puști din Fabric s-au antrenat asiduu vreme de șase ani. Iar la 14 noiembrie 1926, toți trei au făcut parte din echipa R.G.M.T.-ului care punea piedică marelui Chinezul. Meciul s-a încheiat la egalitate, 1-1, după ce Rudy Wetzer a deschis scorul în minutul 17 pentru alb-violeți, iar pentru „muncitori” însuși Buza restabilea egalitatea în minutul 60 Echipa aliniată de R.G.M.T. a fost Pullock – Grell, Zarda – Koch, Steinbach, Radici – Buza, Katai, Karlach, Szlovick, Sindelar. Dar să-l lăsăm pe Steinbach să spună povestea acestei întâlniri…

Nu știu dacă mă pot socoti dezlegat de acest jucământ, până în ziua de azi. Știu însă că anide-a rândul i-am simțit greutatea. Timp de 6 ani, zi de zi mi-am amintit de hotărârea luată. Prietenii mei de asemenea. Au trecut acești ani ca un vis într-o noapte de primăvară, plină de toate parfumurile tinereții. Vremurile se schimbau, noi creșteam și iată-ne niște tineri bine legați, jucători în prima garnitură, purtători ai tricoului roșu și negru.

În jurul nostru roiau acum alți puștani care ne prindeau fiecare pas, fiecare săritură la minge, așa cum făceam și noi nu cu mulți ani înainte.

Și iarăși s-au întâlnit Chinezul cu R.G.M.T. De această dată însă, R.G.M.T. juca cu prima echipă a feroviarilor din Timișoara. În rândurile ei se aflau nume care azi poartă ecoul vremurilor de glorie ale fotbalului românesc: Zombory, Tessler, Matek, Hoksary, Vogl, Steiner I și II, Wetzer, Tanzer și alții. Chinezul era campioana țării și în rândurile ei erau mulți internaționali.

La R.G.M.T., Buza juca în postul de extrem stânga, Radici mijlocaș, pe aceeași parte, și eu mijlocaș centru. Puțini auziseră de noi și nici chiar cei mai înfocați dintre susținătorii clubului nu ne acordau prea mult credit.

Am jucat însă atunci astfel încât și azi când îl întâlnesc pe Rudy Wetzer acesta îmi spune:
– Ții minte meciul acela dintre Chinezul și R.G.M.T.?

Am atacat tot timpul, jucând într-un tempo drăcesc care i-a simit pe campioni să dea înapoi într-un joc de apărare. Spectatorilor nu le venea să creadă, se ridicaseră cu toții în picioare și întreg stadionul scanda „Hai R.G.M.T.!”

Și totuși, n-am putut să câștigăm, scoțând doar un rezultate egal: 1-1. Experiența internaționalilor de la Chinezul și-a spus cuvântul. În tot acest meci nu am simțit ce-i oboseala. Golul nostru l-a marcat Buza, la capătul unei acțiuni la care participaseră toți cei trei mușchetari de odinioară…

Când ne-am întâlnit în cabină, ne-am strâns mâinile și, spre surprinderea celor din jur, am plâns puțin, ceea ce pentru niște băieți de 19 ani era puțin neobișnuit. Dumneavoastră însă, care cunoașteți acum mica noastră taină, cred că veți înțelege!…

– SFÂRȘIT –

Dacă doriți să recitiți:

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Material publicat în Amanahul Sportul 1970

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (V)

Petre SteinbachGenerațiile de excepție ale fotbalului timișorean din perioada interbelică s-au călit pe maidanele nesfârșite ale orașului. Puștii întreprindeau adevărate acte de spionaj prin spatele gării din Iosefin, unde se afla stadionul „Chinezul”, pentru a prinde secretul execuțiilor tehnice ale virtuozilor vremi. Și exersau fiecare schemă cu o ambiție ieșită din comun, pe câmpurile vaste dintre cartierele orașului, folosindu-se de mingi de cele mai multe ori improvizate. Petre Steinbach nu făcea excepție de la regulă. Viitorul internațional exersa cu sârg schemele lui Resch, Schiller sau Rudi Wetzer,măhăleanțul care era cu câțiva ani mai mare decât el, dar care se impusese rapid la „Kinizsi”, grație tehnicii ieșite din comun, combinată cu o remarcabilă inteligență tactică. Să-l lăsăm însă pe Steinbach să își continue povestea…

Noi, cei din cartierul Fabric, ne legasem sufletește de jucătorii R.G.M.T.-ului. Echipa se impusese cu încetul și promova într-o atmosferă de simpatie generală. Oameni care până atunci nu știau ce e fotbalul se înghesuiau în jurul terenului să vadă echipa jucând. Printre cei mulți eram și noi. Trei copii plini de ambiție și visând numai fotbal. Duminicile, când echipa „noastră” nu juca, plecam în cros până la stadionul Chinezul (unde se află azi terenul CFR Timișoara) să privim meciurile ce se desfășurau acolo. Ne scoteau din încurcătură tot castanii amintirilor mele. În frunzișul lor des, cocoțați pe câte o cracă înaltă, priveam ca din loja unui teatru, fără să ne pese de polițaii din jur. La pauză, porțile se deschideau pentru toată lumea. Țâșneam ca din pușcă și ne plasam cât mai aproape de porți, sorbind cu privirea fiecare fază, fiecare execuție tehnică, pe care ne străduiam să le fixăm în minte până la amănunt, spre a le repeta a doua zi pe maidan.

De aceea încercam să ne strecurăm și la antrenamentele echipei. Curiozitatea, ghiduș neastâmpărat, nu-mi dădea pace și iată-mă sărind gardul la un joc-școală, cu porțile închise. Abia am aterizat însă că am și fost luat în primire de Kocsis bacsi, îngrijitorul terenului, care după o „morală” strașnică, m-a închis până la sfârșitul antrenamentului în… casa de bilete. A fost ultima pedeapsă pe care am primit-o pentru fotbal.

Fiecare dintre copii se străduia să își imite cât mai fidel idolii. Eu, de pildă, dobândisem cu multă trudă porecla de Resch, după celebrul half centru de la Wacker Viena, posesorul unui excelent joc de cap. Acesta putea să-și deschidă propria extremă, cu lovituri de cap pe distanțe de 15-20 de metri. De la Schiller, un cunoscut centru înaintaș al epocii, am învățat pasa din viteză cu tocul („Oxford”). Îmi amintesc de epoca „trucului lui Wetzer”. Rudi, atacat de adversar, își continua cursa și azvârlea mingea înapoi, prin răsucire, unui coechipier. Toți copiii, fără excepție, au început atunci să exerseze acest procedeu cu ce aveau la îndemână: castane, cutii de conserve, mingi de cârpă și din hârtie etc. Și organizat sau spontan, cum vreți să-i spuneți, cu toții am ajuns să posedăm acest „truc”.

– VA URMA –

Dacă doriți să recetiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Călătorie prin Timișoara de acum un veac cu Petre Steinbach (IV)

Petre SteinbachPovestea lui Petre Steinbach se apropie de începuturile propriu-zise ale carierei sale. Alături de bunii săi, Buza și Radici (aveau să joace tustrei la R.G.M.T. peste câțiva ani), fostul mare fotbalist timișorean rememorează activitățile adiacente descinderilor pe maidan, care i-au călit pe cei trei din punct de vedere fizic.

Se poate spune că pe maidanul nostru am învățat fotbalul. Silindu-ne să imităm execuțiile tehnice ale idolilor noștri, în bună parte reușeam. Cert este că de când priveam îndeaproape la jucătorii R.G.M.T.-ului o serie de dificultăți tehnice începeau să dispară. Învățasem cu Buza și Radici câteva scheme tactice care ne reușeau întotdeauna, astfel că echipa noastră a început să semene panică prin tot cartierul. Echipa noastră se numea Sport-Club, ne făcuserăm rost de o minge adevărată și de câteva tricouri alb-roșii. Printre coechipieri se număra și Elek Schwartz, celebrul antrenor de azi, pe atunci un țânc ce se certa mereu cu mine pentru dreptul de a executa penaltiurile! Aceste diferenduri precoce nu ne-au împiedicat să rămânem buni prieteni. Echipele se alcătuiau începând cu portarul și apărarea (aci erau introduși novicii), suveran fiind atacul căci toți voiau să marcheze goluri. De aceea la înaintare jucau cei mai buni. Mândru că ajunsesem centru înaintaș în echipa cartierului, mi-am permis să întârzii la un meci. Drept pedeapsă, n-am mai fost introdus în echipă. Am plâns și am plecat amenințându-mi prietenii că nu voi mai reveni nicicând. Și m-am ținut de promisiune până la… pauză! M-am „răzbunat” cu adevărat însă pe adversari în repriza secundă, când am înscris 10 din cele 16 goluri ale echipei noastre! Faima noastră creștea în proporția în care se goleau borcanele cu acadele ale băcanului, părinte al unei progenituri care nu cunoștea piedici în calea entuziasmului sportiv.

Începusem să joc fotbal și la locul meu de muncă. Prindeam rufele din zbor cu grații de portar în detentă, prindeam prosoapele murdare cu un șut precis ce le trimetea direct în cazanul spălătoreselor. Când făceam curățenia băii, angajam cu masorii, și ei fotbaliști, adevărate driblinguri cu calupurile de săpun.

Mă gândeam numai la fotbal și încet, încet, tot călărind pe calul năzdrăvan al fanteziei, începusem să-mi fixez unele planuri de viitor în contururi mai precise. Doream să ajung un bun jucător de fotbal. Îmi dădeam însă seama că nu e de ajuns să vrei, nici să dovedești un oarecare talent, dacă aceste calități nu sunt însoțite de o muncă stăruitoare. Și munceam… Încă de la început, în mintea mea de copil, tăsesem frontiere bine stabilite între îndatoriri și distracții. Pe acestea din urmă le îngrădisem la rândul lor cu alte obligații și, pe îndepete, m-am trezit că începusem să devin… om mare.

E plăcut să-ți dai seama de așa ceva. Slujba mergea acum ceva mai bine. Aveam sarcini mai precise și nu mai alergam năuc prin toate etajele după 10 treburi deodată. Când ieșeam după slujbă, mă întâlneam cu cei doi prieteni de care eram nedespărțit. La vârsta noastră, într-o lume care nu-și revenise încă de pe urma dezastrelor unui război nemaipomenit până atunci, subiectele de dsicuție erau și ele pătrunse de neliniște și teamă. Ce să facem? De ce meserie să ne apucăm? Oricât ne-am fi îndepărtat însă, în discuțiile noastre ajungeam invariabil tot la fotbal! Aici eram cu toții de acord: va trebui să ajungem buni jucători. La vârsta noastră ne dădeam seama intuitiv că nu e suficient să batem mingea toată ziua pe maidan. Ce folos să ajungi la măiestria unui adevărat jongler al balonului, dacă nu ai dobândit și calitățile unui adevărat atlet, jucând neobosit timp de 90 de minute. Am început deci să facem atletism. De la gara Fabric, până la stadionul Chinezul din Timișoara era o cale destul de lungă. Drumul ducea de-a lungul unei alei de castani. Pe sub acești castani făceam alergări când mergeam la antrenament. Și peste ani, când ziariștii sportivi îmi remarcau rezistența deosebită, în gând îmi revenea aleea străjuită de castani

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3

Material apărut în Almanahul Sportul 1970