Cronica unei ascensiuni anunțate

© Emanuel Titus Iliesi

© Emanuel Titus Iliesi

În vara anului 2012, fenomenul polist se găsea la răscruce. „Încotro o apucăm?” era întrebarea care domnea orice discuție legată de fotbal, destinația finală fiind revenirea în top, de acolo de unde Poli fusese smulsă cu un an în urmă. Iar pentru a ajunge la performanță s-au conturat rapid două rute: una scurtată de „podul” numit AC Recaș, iar cealaltă pe un teren accidentat, plin de obstacole, care pornea însă din curtea Universității Politehnica. Fiecare idee a luat-o pe drumul ei, iar acum, la patru ani distanță de la pornire, sunt aproape de a se ciocni pe traseu.

Am urmărit îndeaproape, prin natura meseriei, fiecare pas al ascensiunii proaspetei divizionare B, ASU Politehnica. De la trialul organizat în august 2012 de echipa ce tocmai promovase din Campionatul Municipal în eșalonul al cincilea și la care a putut participa „orice băiat din Timișoara. Asta am și vrut, o acțiune de masă, de aceea n-am specificat nici cerințele de vârstă”, după cum ne spunea, la vremea respectivă, antrenorul Antonio Foale.

Încetul cu încetul, „nebunia” băieților din Druckeria și Peluza Sud, care și-au propus să se implice activ la echipă (nu doar sufletește, ci și financiar sau organizatoric) a început să prindă contur. Pe „Știința”, cea mai veche arenă a Timișoarei aflată încă în circuit, începuseră să răsune cântecele care până cu câteva luni în urmă ofereau fondul sonor pe „Dan Păltinișanu”. Pe gazon, băieții echipați în tricouri alb-violete, în dungi orizontale, la fel ca în anii de început ai clubului istoric, au început să urce treaptă cu treaptă în ierarhie. Iosif Rotariu și Titi Varga, două dintre principalele simboluri poliste ale ultimelor decenii, au aceptat la rândul lor să îmbrace tricoul echipei Universității. Suporteri coborâți din peluză în iarbă, cum a fost cazul lui Florin Luchin (alias „Floka”) și-au trăit visul, marcând pentru Poli într-un meci oficial. Iar foști internaționali de dată mai recentă, precum Alin Stoica sau Paul Codrea, nu au ezitat să se alăture proiectului.

Toate acestea, în primul sezon. Unul în care observatorii de joc s-au lăsat înduplecați doar de prezența masivă a galeriei pentru a da drumul unor partide, pe terenuri improprii, pline de cratere. Un sezon în care roaba electrică a ținut loc de targă la Urseni, o deplasare la Racovița a fost așteptată cu nerăbdarea uneia în Ștefan cel Mare ori Arad, iar „cercul de foc” de la meciul din nocturnă, de pe „Știința”, cu AS Nădrag, a făcut înconjurul planetei.

Ștacheta a fost ridicată odată cu promovarea în cel de-al patrulea eșalon, o ligă puternică la nivelul județului Timiș, lucru de care elevii lui Paul Codrea s-au convins din plin. Agonia ratării prezenței la baraj în 2014 a fost înlocuită cu o promovare en fanfare un an mai târziu, într-un sezon catalogat de specialiști drept cel mai puternic din „D” Timiș de la Revoluție încoace. Bugetul net superior al concitadinei Ripensia a fost compensat de alb-violeți prin ambiție, dăruire și – de ce să nu o spunem? – valoare, acel memorabil 6-2 de pe „Dan Păltinișanu”, cu roș-galbenii în rol de gazdă, spunând de la sine povestea acelui sezon.

Liga a III-a a fost, fără doar și poate, o provocare pentru toți cei implicați în fenomenul alb-violet de pe „Știința”. Atât în ceea ce privește costurile, dar și din punct de vedere organizatoric. Au apărut primele deplasări lungi, departe de granițele Timișului. În plus, înaintea startului de campionat, vocile pesimiste începuseră să se înmulțească, după ce echipa a pierdut o serie de jucători experimentați, care au dus greul promovării în C. Au plecat căpitanul Naidin, golgheterul Drăghici, stopperul Gavriluță, iar lista poate continua. Au fost înlocuiți, în mare parte de tineri, cu toții însă talentați, ajunși deja în vizorul marilor cluburi europene, încărcați de dorința de a învinge și a convinge.

Despre promovarea în „B” s-a vorbit însă chiar de la început, după primele victorii legate de băieții lui Sorin Brîndescu. Însă era clar că drumul spre liga secundă nu va fi lin, lipsit de hârtoape, de denivelări, de zone „neasfaltate”. În tur, singurele „derapaje” s-au produs chiar în Timiș, în deplasările de la Lugoj și Becicherecu Mic. În primăvară, momentele de cumpănă s-au înmulțit. Cugir. Filiași. Sebiș. Înfrângere a fost chiar și pe „Știința”, în meciul cu Deva, acum câteva zile. Turbulențe peste care alb-violeții au trecut cu brio. N-au zăbovit prea mult asupra lor, n-au tras pe dreapta, ci și-au văzut în continuare de drum. Iar ieri după-amiază au ajuns la destinație, e drept, cu câte-o mână de ajutor întinsă dinspre Lugoj și Ineu.

ASU Politehnica a promovat matematic în Divizia B. Da, e acea echipă la care, în timpul meciurilor, circulă cutia pentru donații către echipă, atât de ironizată de-a lungul ultimilor ani. Da, acea echipă sprijinită de „huligani”, „derbedei”, „bețivi” și „drogați”, care au ales să-și dreagă „mahmureala” implicându-se activ în viața echipei. Băgând adânc mâna în portofel, luând poate prea în serios versurile unui celebru cântec de peluză: „Și dacă trebuie, putem face orice, / Ca mereu ție să-ți fie cât mai bine”. Da, acea echipă după care se mergea în deplasare cu bicicleta. Acea echipă care a fost urmărită, la prima deplasare, cea de la Leucușești, dintr-o remorcă de tractor. Da. ASU Politehnica, echipa de „municipiu”, care în 2012 a fost singura alternativă pentru o mare masă a fanilor de a nu-și agăța fularul în cui, a promovat matematic în Divizia B! O promovare la care, pe hârtie, și-au adus contribuția doar actualii jucători, antrenori și conducători. Dar care aparține tuturor celor ce în ultimii 4 ani au călcat pragul „Științei”, au pus fie și un leu în „cutie”, au cărat sticle de apă, au stat pe bancă și, nu în ultimul rând, au îmbrăcat echipamentul alb-violet. Fiecare dintre cei ce au fost sau sunt alături de echipă, într-o formă sau alta, AU PROMOVAT ÎN DIVIZIA B!

REMORCA SQUAD

Remorca Squad Leucusesti

Leucusesti

REMORCA SQUAD

Primul gând care mi-a venit în momentul hotărârii peluzarilor de a susține echipa de amatori SS Poli din divizia județeană, a fost legat de bucolicele deplasări ce urmau să vină.

Mi-era un dor teribil de era huliganismului juvenil petrecut alături de echipa Steaua Roșie Variaș în anii `80, de deplasările cu bodroanca muncitorilor petroliști de pe drumul Șandrei, de mirosul sferturilor de răchie cu care era burdușit orice buzunar respectabil al pensionarilor microbiști, de “crucea” cu șpiluri de cărți ungurești, tocite și lipicioase, de încurajarea gălăgioasă a echipei favorite, de înjurăturile țăranilor și tractoriștilor în șalopete, de “blagoslovirea” arbitrilor și de faiturile cu jucătorii sau fanii adverși.

Din motive care au fost discutate și răsdiscutate, suporterii din peluza timișoreană (și nu numai ei) au decis să reînvie spiritul acelor vremuri. Încă din momentul tragerii la sorți m-am gândit cu jind la geografia bahică și la redescoperirea Banatului rural. Prima deplasare – Margina. Între timp această echipă s-a retras, cedând locul celor de la Leucușești. Who the fuck is Leucușești?! Nu am auzit în viața mea de acest sat, ca dealtfel nimeni din gașca noastră (mai puțin Milaneze, care are bunici la Bethausen). Cu atât mai bine! Recunosc, am numărat zilele până la acest meci. Duminică m-am trezit la 6,50 pentru a mă pregăti cum se cuvine pentru această călătorie inițiatică de pomină. Orice început se vrea fecund, vorba lui Blaga. Lucian, nu Vasile.

Un pensionar, penelist fanatic, mă ia dimineața la rost la Mozzart că nu vrem să susținem ACS Poli în meciul cu UTA. Nu respectăm munca domnului Robu, cică. Îi iau o bere să se răcorească și facem pariu că nu bate Steaua la Vaslui. “AC Recaș nu e POli și la muie lui Căcărău”, îi spun la plecare. “Sănătace și ție, fută-te Băsescu și Orza, că nu ai fost la vot”. Rad și eu un pelincovaț și mă ușchesc la Real să iau o pungă frigorifică, să evit blestemul berilor calde și al magazinelor sătești unde nu au altceva în afară de Noroc și Burger. Cumpăr o pungă de gheață și bag vreo zece orzoaice la rece. Timpul se scurge, așa că o luăm spre Pădurea Verde, unde se strâng suporterii, la ieșirea spre Lugoj. Acolo, toată lumea bună, mai puțin Bâzu și Rotiță. Trebuie să-i readucem în circuit. Neapărat.

Prima problemă – șoferul, care credea că se merge doar până la Coșteiu, nu vrea să plece. Silberzahn duce o muncă asiduă de convingere în stilu-i caracteristic, dar până nu vede banu nenea nu vrea să apese pe pedală. Ce să-i facem, plusăm ca să putem porni. Autocarul,  o saună pe roți, o ia la vale, urmat de coloana infinitului violet.

Desfacem primele beri, băgăm cd-ul cu Civico 88 și dăm gazeu. “Sveglia ragazzo, vieni insieme a noi, molla le canne e fatti un po’ di oi!” Urmează Cock Sparrer, Screwdriver, Motorhead, Dropkick Murhpys, iar berile dispar în mod miraculos pe căile nebănuite ale pâlniilor de argint.

Prima escală – Chizătău, unde facem joncțiunea cu altă mașină a Drojdierilor însetați, care scriau cu mare spor cerei cu dop la un birtuț riveran. Scoatem din portbagaj benerul cu “Drojdierii din Banat, spaima crâșmelor din sat”. Un moș cu undița se identifică cu mesajul și se bagă la pozat. Zice că îl cheamă nenea Lazăr, că stă la numărul 167 și că musai să-i trimit poza. Mâine o pun la poștă.

Pe lângă noi trece alaiul, ne claxonăm, ne facem cu mâna, ne dăm dume din mers. Evident, ultimii fiind, la Coșteiu ratăm curba spre Balinț, dar ne revenim repede. Oprim și la Balinț, unde era ceva târg în mijlocul satului. Oamenii se uită la noi cam nedumeriți, iar un nenea pare dezamăgit că nu suntem din partidul lui Dan Diaconescu. “Și ăia-s violeți, ce pula mea!”, mormâi moșul îndepărtându-se nesatisfăcut.

Mai trecem prin niște localități de care nu am auzit niciodată, pentru ca într-un final să ajungem la Leucușești, acest Oz polist al unei zile de toride de august. Niște băieți s-au dezbrăcat și fac baie într-un răuleț. Vedem și stadionul. De la distanță poți să juri că seamănă cu Allianz Arena, dar când te apropii începi să distingi inegalabila pecete a originalității locale. Suntem întămpinați de un zvon descurajant: în sat există un singur magazin. Ne îndreptăm repede spre locul deja asediat de ai noștri. Vânzătoarea vinde în câteva ore cât într-o lună. Mă uit repede spre frigider și răsuflu ușurat: câteva sticle de Staropramen au supraviețuit primului asalt, așa că le iau într-un prizonierat provizoriu, cu eroismul dorobanților de la Plevna.

Ne punem cârpele pe gard, ne tăiem pe degete cu sârmă, ne julim genunchii, sărim peste șanțul săpat strategic lângă inexistentul sector al oaspeților și începem să cântăm. Cineva vede o remorcă parcată lângă o casă. Profităm de ospitalitatea celor trei bătrâni care o ocupau, și ne alăturăm lor. “Remorca squad” sare și cântă, epuizând tot repertoriul drojdieresc și cvucsist. Poli conduce, dar gazonul, comandat special din Olanda, cu tot cu mușuroaiele de hârciogi incorporate, le joacă feste alor noștri. Avem emoții chiar și la 4:1, dar intrarea lui Floca ne aduce liniștea sufletească cuvenită. “Overmars din Banat”, ar fi titrat GSP dacă ar fi scris cronica meciului.

Niște țărani de la oraș aruncă sticle și pungi pe jos și dau dume de șmecheri de căcat sătenilor. Totuși, o cantitate neglijabilă (și corijabilă fizic). Meciul se termină, echipa vine la gardul de fier (sic) și cântă Horto Magiko împreună cu galeria. Ne reîncărcăm plasa frigorifică și plecăm spre Timișoara. La “Yugoslavia” lui Hara și Chici mai radem niște bere “Nikšićko” și ne povestim uluiți că tocmai am venit din una dintre cele mai deplasări ever.

Pentru noi fotbalul lui Mircea Sandu și MItică Dragomir nu mai reprezintă nimic. Unii nu înțeleg acest lucru și ne cred fraieri, aventurieri sau luzări. Sau golani, bețivani și drogați, cum ne-a numit Marian Iancu. Așa să fie.

Sănătace și ne vedem la Balinț, tot pe același traseu.

De Goran Mrakić