Continuăm seria de articole dedicate poloului pe apă timișorean, un sport ce a adus pe Bega șase titluri naționale, dar care de un deceniu și jumătate încoace e, practic, inexistent în oraș. Cristian Crista, reprezentant al ultimei generații de poloiști ai Timișoarei, ne-a vorbit despre situația ingrată în care s-au regăsit sportivii clubului ILSA, în anii în care această disciplină a fost scufundată complet.

Dintr-o mândrie locală, poloul  pe apă a ajuns, în Timișoara de după revoluție, la statutul de cenușăreasă a sportului local. ILSA a activat până în 1999 la nivelul primei ligi, susținută financiar doar de fabrică. Neatractiv pentru autoritățile locale, uitat chiar și de iubitorii sportului din oraș, clubul și-a dat duhul în liniște, fără smulgă vreo lacrimă în afara micuței lumi poloistice timișorene.

Cristian Crista e unul dintre reprezentanții ultimei generații de poloiști timișoreni. A început sportul cu mingea pe apă la vârsta de 13 ani, în 1989, activând în echipa de seniori a clubului textilist din 1994 și până la desființarea secției. Fostul sportiv a rememorat dificultățile cu care s-au confruntat poloiștii de la ILSA în ultimii ani de activitate, condițiile precare de la bazinul intreprinderii punându-le în pericol chiar sănătatea.

„Funcționarea bazinului depindea în totalitate de fabrică, încălzirea apei din bazin se făcea cu energie termică furnizată de fabrică. Din cauza greutăților financiare ale intreprinderii, de multe ori nu beneficiam de energie termică și eram nevoiți să ne antrenăm în apă rece”, ne-a mărturisit Crista.

În perioada respectivă, toți jucătorii erau angajați ai fabricii. În momentul în care secția de polo s-a desființat, sportivii și antrenorii s-au regăsit într-o situație greu de imaginat în contextul actual al sportului. „Închiderea clubului sportiv a coincis cu disponibilizările de la Industria Lânii și închiderea efectivă a fabricii. Toți membrii echipei au fost nevoiți să solicite ajutor de somaj, în condițiile în care eram angajați la ILSA Timișoara, iar clubul nu avea nicio altă formă de finanțare decât cea susținută de fabrică. Imediat după închiderea fabricii, a început proiectul imobiliar Tender, care nici astăzi nu este finalizat”, ne-a mai spus Cristian Crista.

După 2000, nimeni n-a mișcat un deget

Pierderea echipei de polo a ILSA-ei a trecut total neobservată în rândul celor cu putere de decizie. Bazinul din incinta fabricii, devenit nefuncțional în 1999, a fost lăsat în paragină vreme de un deceniu, după care a fost demolat în 2009, molozul nefiind strâns, de altfel, nici în ziua de astăzi din groapa ce odinioară era umplută cu apă.

Cristian Crista invocă faptul că actualul proprietar al terenului, Ovidiu Tender, ar fi avut obligația, conform legii sportului, să ridice o nouă bază sportivă într-o altă locație. „Nu înțeleg de ce nu s-a respectat legea sportului, în cuprinsul ei scrie clar că în cazul în care o bază sportivă este demolată din diferite motive, în cazul nostru imobiliare, acea persoană are obligația construirii unei alte baze, în altă locație, cu atât mai mult cu cât acel bazin avea și o valoare istorică pentru Timișoara”, ne-a afirmat Crista.

În ultimii ani, în Timișoara s-au ridicat câteva bazine, în special pentru agrement, însă niciunul dintre ele nu respectă dimensiunile regulamentare necesare practicării poloului. Sportul cu mingea pe apă necesită o adâncime de minimul 1.80 metri, criteriu pe care nu-l îndeplinește nici Aquasport Arena, de pe Calea Lugojului, nici bazinul de la Baza 2 a Politehnicii, dacă e să amintim doar cele mai importante construcții dedicate natației care au fost ridicate în ultimii ani la Timișoara.