La AEM-Luxten s-a stins lumina! Timișoara își pierde unicul club câștigător al Cupei Campionilor Europeni

Performanța AEM-ului, pe prima pagină a revistei GAMBIT (Foto: stere.ro)

Sportul timișorean și-a pierdut, în această săptămână, unul dintre cei mai importanți vectori de imagine. Clubul de șah AEM-Luxten și-a încetat luni activitatea, după ce a rămas fără nicio sursă de finanțare. Conform președintelui Sergiu Grunberg, clubul ar fi avut nevoie de mai puțin de 4.000 de euro lunar pentru a-și susține activitatea.

Ce salvau acești bani? Un club de 10 ori campion în Superliga Națională pe echipe mixte, de 9 ori în cea pe echipe masculine și de 10 ori în cea pe echipe feminine; 23 de titluri naționale la individual, plus, cireașa de pe tort Cupa Campionilor Europeni obținută de echipa feminină, în 1998. Insuficiente argumente însă pentru unii dintre aleșii locali, al căror pix au decupat, practic, AEM-ul de pe harta sportului timișorean. Unica vină a clubului a fost apartenența la o companie care „știm noi de ce nu mai dă bani la fotbal”. Un absurd de factură kafkiană, logodit cu o demagogie și o ignoranță desprinsă din piesele lui Caragiale.

AEM-Luxten nu e, nici pe departe, singurul club de tradiție pe care Timișoara îl pierde din neglijența, ignoranța sau – în acest caz – rea-voința autorităților locale. Va rămâne însă în istorie drept singurul club sportiv al Timișoarei care a cucerit Cupa Campionilor Europeni. Se întâmpla în 1998, înainte ca fabrica omonimă să își pornească și apoi să-și oprească investiția în fotbal.

Totul s-a întâmplat în 1998, la Wuppertal, în Germania. Pe 24 iunie, fetele de la AEM Timișoara, în componența Natasa Jukova, Cristina Foișor, Corina Peptan și Elena-Luminița Cosma, alături de căpitanul Sergiu Grunberg, luau în primire Cupa Campionilor Europeni.

A fost un turneu extrem de dificil, câștigat de șahistele timișorene. În Grupa C, AEM a obținut victorii pe linie: 4-0 cu Silogos Aegiptioton Elinon (Grecia), 3-1 cu Krefelder 1851 (Germania) și 3,5-0,5 cu Chess Club Nova Gorica (Slovenia). În turneul final, campioana României a dispus cu 3-1 de deținătoarea trofeului Gosha Smederevska Palanka (Iugoslavia), a remizat scor 2-2 cu BAS Belgrad și a învins, în ultima rundă, cu 3-1, Școala Marilor Maeștri Kiev.

În continuare, redăm comunicatul de presă al președintelui AEM-Luxten, Sergiu Grunberg, și publicatn pe portalul sporttim.ro:

”Vă comunic că luni 10 iulie 2017, am disponibilizat toți jucătorii echipei de șah AEM-LUXTEN Timișoara. Am fost obligat să fac acest gest fiindcă, aproape simultan, echipa noastră, campioana en titre, a pierdut toate cel 3 surse de finanțare: de la firmă, de la Primărie si Consiliul Județean. În aceste condiții, puteam continua numai schimbând numele echipei de șah în “Voluntari“, din păcate deja marcă înregistrată.

După 36 de ani de succese majore atât la echipe cat si la individual, pe plan intern si internațional, nu ne rămâne decât să mulțumim celor care ne-au acordat sprijin atâția ani si anume AEM, Luxten dar si Consiliului Local Timișoara si Consiliului Județean Timiș pentru ultimii ani.

Sperăm, că prin rezultatele obținute, am răsplătit parțial susținerea și încrederea acordată.

Nu este așa o dramă, dacă ținem cont de câte echipe de tradiție din toate sporturile s-au desființat, cu o mică subliniere: o echipă de șah, din care majoritatea jucătorilor sunt componenți ai loturilor naționale, foști si actuali campioni naționali, consumă pe lună sub 4000 de euro. Această sumă, cred eu, e minoră în comparație cu banii vehiculați în unele sporturi.

O scurtă incursiune în istoria clubului…

– campionatul pe echipe :
10 titluri de campioană la Superliga Națională pe echipe mixte;
9 titluri de campioană la Superliga pe echipe masculine;
10 titluri de campioană la Superliga pe echipe feminine.

Campionate individuale masculine
Constantin Lupulescu -5 titluri
Mircea Pârligras – 2 titluri
Alin Berescu – 2 titluri
Vladislav Nevednici – 1 titlu
Grunberg Mihai – 1 titlu
Grunberg Sergiu – 1 titlu
Mihai Șubă – 1 titlu

Nu mai menționez multitudinea de medalii de argint și bronz…

Campionate individuale feminine
Corina Peptan – 4 titluri
Cristina Foișor – 2 titluri
Ligia Jicman – 2 titluri
Gabriele Olărașu – 1 titlu
Smaranda Pădurariu – 1 titlu

Iarăși, nu mai menționez celelalte medalii…

Juniorii echipei au strălucit tot timpul, aducând titluri nenumărate. Am sa amintesc doar câțiva: Corina Peptan, Alina Motoc, Cristian Chirilă (toți campioni mondiali de juniori) Constantin Lupulescu, Camelia Ciobanu, Veronica Foișor, Smaranda Pădurariu.

Închei inventarul menționând că ani de zile în echipa olimpică figurau cel puțin 3 jucători si 2 jucătoare de la AEM, fără a pune la socoteală și antrenorii.

Mulți din ei s-au calificat la Cupa Mondială după evoluții remarcabile la Campionate Europene.

Echipa feminină a câștigat în 1998 Cupa Campionilor Europeni și a mai obținut 3 medalii de argint în aceeași competiție în 1999, 2001 și 2012.

În încheiere aș dori să aduc mulțumiri actualilor și foștilor componenți ai echipei noastre: marilor maestre Cristina Foișor, Corina Peptan, Gabriela Olărașu, Alina Motoc, Angela Dragomirescu, maestrelor internaționale Ligia Jicman, Carmen Voicu, Iulia Ionică, Camelia Ciobanu, Veronica Foișor, Smaranda Pădurariu, Mălina Nicoară; marilor maeștri Mihai Șubă, Constantin Lupulescu, Mircea Pârligras, Vladislav Nevednici, Alin Berescu, Andrei Istrătescu, Cristian Chirilă, Andrei Murariu, maeștrilor internaționali Mihai Grunberg, Ervin Mozeș, Ioan Mărășescu, Ioan Biriescu, Ioan Cosma, Radu Toma, Claudiu Zetocha etc. Un omagiu pios îl aduc marii noastre campioane Cristina Foișor, plecată mult prea devreme dintre noi, parcă prevestind dispariția echipei de șah.

Trebuie menționați cei doi antrenori emeriți, Șerban Neamțu până în anul 2000 și Mihai Ghindă, principali artizani ai succeselor noastre.

Rămân cu speranța că șahul va stârni mai mult interes in viitor, ținând cont atât de frumusețea, complexitatea și valențele lui, cât și de răspândirea lui tot mai largă pe plan educațional”.

40 de ani de la o performanță de neimaginat în Timișoara de astăzi


Pentru cei care cunosc starea actuală a handbalului feminin de pe Bega, ar putea suna ca o păcăleală. Ei bine, e cât se poate de adevărat. La 1 aprilie 1973, Universitatea Timișoara disputa, la Bratislava, finala Cupei Campionilor Europeni. Calendaristic, au trecut doar 40 de ani, însă privind la ce s-a ales de acest sport în capitala Banatului, parcă și războaiele dacicie ni se par de dată mai recentă.

Așa arată astăzi sala în care „U” disputa finala CCE, în 1973

Dacă e să ne referim strict la sport, timișoreanul a ajuns să se fălească doar cu realizările din trecut. Clipe de glorie, despre care mulți doar au citit sau au auzit din poveștile părinților ori bunicilor. Cu mici excepții, sportul de pe Bega s-a scufundat în mediocritate și chiar anonimat. Iar autoritățile locale se felicită pentru realizări aflate doar pe hârtie, și acelea cu o miză minusculă.

În urmă cu exact 40 de ani, Timișoara era implicată în cel mai important joc al continentului la handbal feminin. La Bratislava, jucau cu trofeul Cupei Campionilor Europeni pe masă, deținătoarea acestuia, Spartak Kiev, și Universitatea lui Constantin Lache, o grupare ce la vremea respectivă domina cu autoritate semicercul românesc. Un moment pe care astăzi ne e greu să ni-l și imaginăm, în condițiile în care, cele două grupări divizionare ale orașului se zbat în a doua jumătate a ligii secunde, fără absolut nicio perspectivă.

Constantin Lache, făuritorul multiplei campioane de la Timișoara

În primăvara lui 1973, campioana României, Universitatea Timișoara, a izbutit o campanie de senzație în cea mai importantă competiție continentală. Din optimile întrecerii, s-a calificat, fără joc, în fața italienilor de la Staos Pessacati, grupare ce nu s-a mai înscris în CCE. Sferturile de finală au scos însă la iveală o grupare bănățeană în vână, care avea să se califice în „careul” de ași cu o dublă victorie în fața echipei Fredriksberg Copenhaga: 13-10 la Timișoara și 11-8 în Danemarca. În semifinale, timișorencele au avut o misiune mult mai grea, în fața grupării est-germane SC Leipzig, în fața căreia s-au calificat fără să învingă: 7-7 în sala Olimpia și 9-9 pe tărâm nemțesc.

Cristina Metzenrath („U” Timișoara): 103 selecții și 149 de goluri la echipa națională

Marea finală, programată în sala „na Pasienkoch” din Bratislava, le-a opus pe Universitatea Timișoara și Spartak Kiev, grupare ce câștigase competiția și cu un an în urmă. De altfel, trupa din actuala capitală a Ucrainei era, la vremea respectivă, principala forță din handbalul feminin european, construită de marele antrenor Igor Turcin. Fetele lui Constantin Lache nu au reușit să reziste asaltului sovietic și au rămas destul de rapid în urmă, având la pauză un deficit de 5 goluri (3-8). Până la final, Spartak s-a detașat, terminând jocul cu un ecart de nouă lungimi, 17-8.

În formația timișoreană, se remarcau în mod special Cristina Metzenrath și Hilda Hrivnak, titulare în echipa națională, vicecampioană mondială în același an. Nu trebue uitat nici făuritorul echipei de aur a Timișoarei, Constantin Lache, de la a cărui dispariție se vor împlini, în august, trei ani.

În anii ’60-’70, Universitatea Timișoara a cucerit 10 titluri de campioană națională, performanță pe care a reușit să o depășească doar Oltchim Râmnicu Vâlcea. Un amănunt ce ar trebui reamintit zilnic tuturor celor ce se fac responsabili de distrugerea aproape totală a acestei discipline pe Bega.

Povestea polistului care a dominat handbalul mondial

Hansi Schmidt, cu mâinile în șold, alături de prima generație de excepție a Politehnicii la handbal în 7

La finele anilor ’50, din Timișoara s-au ridicat o serie de handbaliști de excepție, ce au ajuns să scrie istorie la nivel mondial. După ce ne-am reamintit de Tehnometalul anilor 1959-1962, unde strălucea Josef Jakob, e vremea să trecem în curtea Politehnicii, unde în aceeași perioadă creștea văzând cu ochii Hansi Schmidt, cel care e considerat astăzi cel mai mare handbalist pe care l-a avut… Germania.

Născut la 24 septembrie 1942, la Teremia Mare, Hans-Günther „Hansi“ Schmidt a fost propulsat în handbalul de înaltă performață la Timișoara. Evoluțiile excelente din echipa de juniori a Științei, cu care în 1959 cucerea campionatul național, l-au propulsat rapid în prima echipă, pregătită la acea vreme de Ladislau Bara.

După un loc 4 în sezonul 1959/1960 și un loc 2 în sezonul viitor, Hansi Schmidt, considerat cel mai promițător handbalist al „studenților”, a luat calea Bucureștiului. Mai întâi, a petrecut o scurtă peroadă la Știința, pentru ca apoi să treacă în curtea Stelei, formație cu care avea să cucerească, în 1963, atât campionatul național, cât și Cupa Campionilor Europeni.

Tot în 1963, Hansi Schmidt a luat o decizie ce avea să-i schimbe cursul carierei pentru totdeauna. Echipa națională de tineret a României se afla într-un turneu în Germania, în orașele Essen, Hamburg și Köln. Deși își dorea să fugă din lot încă de la Hamburg, colegii l-au convins să mai rămână, pentru a nu pune în pericol turneul echipei. În noaptea de după jocul de la Köln, Schmidt a fugit, ajutat de doi dintre colegii săi, Valentin Samungi și Gheorghe Gruia.

Creatorul unui mit în Germania

Hansi Schmidt nu a avut mari probleme în a-și găsi un angajament în Bundesliga. Bănățeanul a semnat cu VfL Gummersbach, grupare ce în câțiva ani avea să domine handbalul european, cu o echipă formată în jurul tânărului din Teremia Mare. Practic, gruparea alb-albastră e astăzi un nume de referință în istoria handbalului german, fiind depășit la număr de titluri în Bundesliga doar de TSV Kiel.

Gummersbach nu fusese însă niciodată campioana Germaniei, până la înregimentarea lui Hansi Schmidt. Cu fostul polist în echipă vreme de 13 ani, orășelul din Nordrhein-Westfallen avea să fie însă pe buzele tuturor. Schmidt a fost campion cu alb-albaștrii în 1966, 1967, 1969, 1973, 1974, 1975 și 1976. Mai mult decât atât, jucătorul lansat la Timișoara a fost de cinci ori consecutiv golgheterul Bundesligii, din 1967, până în 1971.

Povestea celui de-al șaptelea titlul cucerit de alb-albaștri spune totul despre influența lui Hansi Schmidt. Imediat după finala Bundesligii din 1976, câștigată de Gummersbach cu 12-11 în fața formației Grün-Weiß Dankersen, unul dintre jucătorii învinșilor, Jimmy Waltke, i s-a adresat bănățeanului, care anunțase că renunță la handbalul de înaltă performanță: „Dacă tu te retragi, la anul titlul va fi al nostru”. Așa a și fost, trofeul Bundesligii sosind, în 1977, în vitrina clubului din Dankersen.

Hansi Schmidt n-a dominat doar Germania, ci și întregul continent, cucerind de patru ori Cupa Campionilor Europeni, în anii 1967, 1970, 1971 și 1974. Imediat după retragerea sa din lumina reflectoarelor, marele antrenor croat, Vlado Stenzel, l-a numit pe Hansi Schmidt cel mai bun handbalist al lumii în anii ’60-’70, alături de un alt produs al Politehnicii Timișoara, Hansi Moser.

Cu ce se ocupă astăzi?

Hansi Schmidt a ajuns la 70 de ani și duce o viață liniștită, retasă, departe de tumultul marii performanțe. S-a pensionat în 2006 și nu mai e implicat deloc în handbal. Urmărește meciurile fostei sale formații, VfL Gummersbach, însă refuză să-și depășească statutul de spectator. Iar asta și pentru că, de un an și junătate, are o nepoțică, mai preäioasü pentru el decât toate medaliile și cupele la un loc. Firește, sportul nu i-a ieșit din sânge nici la această vârstă, practicând cu regularitate tenisul de câmp și tenisul de masă, pentru a se menține în formă.

Hansi Schmidt

  • Născut la 24 septembrie 1942 la Teremia Mare
  • 1959-1961 Știința Timișoara
  • 1961-1963 Steaua București
  • 1963 – 1076 Vfl Gummersbach
  • De 7 ori campion în Bundesliga
  • De 5 ori campion al Europei
  • 173 meciuri – 1066 goluri în Bundesliga
  • 98 meciuri – 484 goluri în naționala Germaniei
  • 53 meciuri – 338 goluri în cupele europene
  • Considerat inventatorul aruncării din săritură

 

Prăbușirea unei tradiții: handbalul feminin din Timișoara


Un panou mare, înțesat cu fotografii vechi, în alb și negru, fură pentru câteva clipe privirile celor care trec prin holul Facultății de Educație Fizică și Sport. Sunt handbalistele Universității, campioane naționale în sezonul 1968/1969, sub conducerea profesorului Constantin Lache. De atunci au trecut aproape 45 de ani. Dar privind la starea actuală a handbalului feminin din oraș, ni se pare că a trecut cel puțin un secol…

Cum și-a împins Timișoara spre mediocritate o ramură care îi aducea 11 titluri de campioană? Cum a ajuns în anonimat Universitatea, un club al cărui palmares e depășit astăzi doar de Oltchim? Cum se face că orașul de pe Bega nu mai există în handbalul feminin decât prin două grupări semi-amatoare, situate în a doua jumătate a ligii secunde? Răspunsurile nu sunt din păcate la noi, dar putem încerca o retrospectivă a lumii handbalistice din Timișoara de după revoluție.

1990-2000

Deși era deja departe de gloria anilor ’60-’70, handbalul feminin timișorean s-a obișnuit cel puțin cu prezențe constante în prima ligă. În prima decadă de democrație, formațiile Poli AEM și ILSA au orbitat între primul și al doilea eșalon, găsind resurse de a reveni aproape după fiecare cădere. O situație nu extraordinară, dar la care astăzi nici nu mai îndrăznim să visăm.

  • 1990/1991 Primul sezon disputat integral după revoluție și pe care iubitorii sportului pe semicerc și-l vor aminti întotdeauna, grație titlului câștigat de băieții de la Politehnica. La feminin însă, orașul de pe Bega n-a avut nicio reprezentantă, însă în primăvara lui 1991 avea să obțină promovarea Poli AEM.
  • 1991/1992 Poli AEM reușește cu dificultate să se mențină în prima ligă, câștigând lupta pentru supraviețuire cu Rulmentul Brașov și CSM Sfântu Gheorghe. În același sezon, din Divizia B se ridică o altă formație timișoreană, ILSA.
  • 1992/1993 Fără îndoială, cel mai bun sezon pentru handbalul feminin timișorean de la revoluție încoace. Orașul de pe Bega e reprezentat de două grupări în elită. Poli AEM are parte de un sezon fără emoții, terminând întrecerea pe locul 8. În schimb, ILSA Timișoara nu rezistă în primul an de Divizia A și retrogradează de pe penultima poziție, depășind doar Voința Râmnicu Vâlcea.
  • 1993/1994 Rămasă singură în primul eșalon, Universitatea AEM are parte de un sezon dezastruos, soldat cu o retrogradare de pe ultimul loc. În primăvara lui 1994, are însă loc schimbul de ștafetă, ILSA obținând promovarea după doar un sezon petrecut în „B”.
  • 1994/1995 La fel ca și după ultima promovare, ILSA nu reușește mai mult de un loc 11 în Divizia A. Timișorencele câștigă lupta cu Textila Buhuși, însă nu reușesc să salte peste CSM Iași, pentru a se salva de la retrogradare. Un nou schimb de ștafetă și în această primăvară, Politehnica AEM promovând la limită, alături de Fibrex Săvinești și CFR Cora Craiova.
  • 1995/1996 Politehnica AEM rezistă cu brio în prima ligă, terminând campionatul pe locul 10, în fața retrogradatelor Universitatea Bacău și CFR Craiova.
  • 1996/1997 Universitatea AEM își păstrează locul 10, cucerit în ediția precedentă, după o luptă strânsă pentru evitarea eșalonului secund, unde au ajuns în cele din urmă Arpechim Pitești și R.A.T. București.  Din liga secundă urcă echipa Industriei Lânii.
  • 1997/1998 Deși în mod normal Timișoara ar fi trebuit să fie reprezentată din nou, după câțiva ani, de două formații, sezonul avea să fie abordat de combinata ILSA Universitatea Timișoara. Gruparea bănățeană nu are emoții în a se menține în primul eșalon, terminând campionatul pe locul 9.
  • 1998/1999 Începutul sfârșitului pentru handbalul feminin timișorean. ILSA Universitatea retrogradează de pe ultimul loc, lăsând orașul fără o reprezentantă în prima ligă pentru următorii cinci ani.

2000-prezent

Fără îndoială, cea mai neagră perioadă din istoria handbalului feminin din Timișoara. Încep să dispară, rând pe rând, formațiile de eșalon inferior. În sezonul 2001/2002, ILSA Universitatea e aproape de o revenire în elită, câștigând seria vestică de șase echipe din liga secundă. La baraj, a încheiat însă pe locul 3 din 4, Astral Poșta Câlnău și CSM Sibiu fiind grupările promovate. Titulatura „ILSA” dispare definitiv de pe harta sportului timișorean, odată cu închiderea fabricii, la doi ani după ce mult mai titrata secție de polo își închisese ușile pentru totdeauna.

Din 2000 încoace, Timișoara n-a mai bifat decât două sezoane în elită. În 2004/2005, Universitatea, rămasă doar cu sprijin ministerial, încheie întrecerea pe locul 14, ultimul, și ia drumul ligii secunde. Gruparea studențească se reorganizează rapid, iar în sezonul următor reușește să revină în primul eșalon, cu Tiberiu Puta pe bancă. Nici de această dată însă, aventura timișorencelor în Liga Națională nu durează mai mult de un sezon. În 2006/2007, Universitatea se clasează pe penultimul loc, devansând doar Mureșul Târgu Mureș, și ea tot o nou-promovată.

Timișoara traversează, așadar, cel de-al șaselea sezon consecutiv fără reprezentantă în prima ligă, o serie neagră fără precedent, ce va fi cu siguranță prelungită, în condițiile în care CST și Universitatea se află momentan în cea de-a doua jumătate a ierarhiei din liga secundă. Vara lui 2012 a reaprins totuși speranțele unei participări în elită, prin CS Timișoara, calificată la barajul de promovare, după ce a încheiat pe 2 competiția, în urma formației CSS Caracal. Numeroasele accidentări din lot l-au determinat însă pe antrenorul Sorinel Voicu să spună „pas” turneului pentru accederea în elită, în locul bănățencelor mergând formația din Târgu Mureș.

Vitrina de trofee

  • Titluri naționale la handbal feminin (în 7)

1964 Știința Timișoara
1966 Știința-Universitatea Timișoara
1968, 1969, 1970, 1971, 1972, 1975, 1976, 1977, 1978 Universitatea Timișoara

  • Cupe ale României

1978 Universitatea Timișoara

  • Performanțe europene

1973 Universitatea Timișoara – finalista Cupei Campionilor Europeni (7-13 cu Spartak Kiev)