INEDIT | Tenisul și Politehnica – aspectele unui turneu organizat de „studenți” în 1926

Reuniune de tenis la Timișoara, în primele decenii ale secolului al XX-lea

Publicul iubitor de tenis din Timișoara s-a dezobișnuit de turneele importante. Challenger-ul reactivat pe malul Begăi la începutul deceniului și-a disputat ultima ediție în 2013. Între timp „centralul” arenei Electrica a fost îngrădit și pregătit pentru transformarea într-o… terasă de vară. Sportul alb are însă o veche tradiție în capitala Banatului, primele secții de tenis fiind înființate încă din secolul al XIX-lea. Vă propunem să ne oprim astăzi asupra anului 1926, în vara căruia Timișoara a fost gaza mai multor turnee interesante. Unul dintre ele, organizat chiar de Politehnica.

Societatea Sportivă a „Școalei Politehnice” avea deja cinci ani de activitate în 1926. Încă de la început, alături de fotbal, s-au practicat și alte discipline sportive în cadrul clubului universitar: sporturi nautice, lupte, patinaj și „lawn-tennis”, adică tenis de câmp. Vorbim despre o perioadă în care nouțiunea de „polisportiv” nu reprezenta o ciudățenie, astfel că nu era de mirare ca un sportiv să reprezinte culorile Politehnicii în mai multe discipline.

În concursul de tenis organizat de Politehnica în august 1926, regăsim, printre alții și doi fotbaliști, Vancu și Pitea, componenți de bază ai grupării studențești în primul deceniu de existență, alături de mult mai celebrii Deheleanu, Chiroiu sau Sepi. La competiția despre care amintim au participat sportivi de la alte două cluburi în vogă din perioada interbelică, Chinezul și CAT (Clubul Atletic Timișoara), ambele având și secții de tenis. Gazeta Sporturilor, din 12 august 1926 a publicat rezultatele „Concursului Politehnicei”, pe care le redăm în întregime:

Simplu domni:
Kovacs (CAT) – Matlarich (CAT) 9-7, 6-1
Schimmer (CAT) – Szeles (CAT) 6-2, 6-4
Ostern (CAT) – Marcovici 6-0, 6-1
Penția (Politehnica) – Lastater 1-6, 6-2, 6-4
Kovacs (CAT) – Szabo (Chinezul) 4-6, 6-1, 6-1
Kovacs (CAT) – Pitea (Politehnica) 6-4, 8-10, 6-1
Ilrasek (CAT) – Fruhling 6-4, 8-6

Simplu doamne:
Schmidt M. (CAT) – Daniel 3-6, 6-3, 6-4
Dollreth Stella – Guntersdorf 6-1, 6-3
Beltz – Schmidt M. 6-4, 6-1

Dublu domni:
Ilrasek/Osztern – Arsonovici/Ker 6-2, 8-6
Pitea/Szentmiklossy – Neumann/Krausz 6-1, 6-1
Kovacs/Weiss – Penția/Vancu 7-9, 6-2, 6-4

Dublu mixt:
Schimmer/Schwenk – Hrasek/Mayer 6-4, 6-4
Szentmiklossy/Reitz – Osztern/Dolvetch 6-4, 4-4 – abandon
Szabo/Stachler – Vancu/Caton 6-3, 1-6, 6-3
Szentmiklossy/Reitz – Pitea/Guntersdorf 6-4, 6-0
Mucsalov/Schmidt – Matiasch/Ecker 6-2, 1-6, 7-5
Schimmer/Schroenk – Szabo/Stachler 6-2, 2-6, 6-2

Tot în anul 1926, Timișoara a fost gazda unui puternic turneu internațional, câștigat de unul dintre cei mai importanți tenismeni români ai epocii, Ghica Poulieff. Despre acest turneu, într-un articol viitor.

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (VI)

dobayDrumul spre marea performanță e presărat cu multe bucurii, dar și cu la fel de numeroase obstacole ori crunte dezamăgiri. Ștefan Dobay a trăit și el pe pielea lui o întâmplare descurajatoare, la ceea ce ar fi trebuit să fie primul său meci oficial, pentru juniorii Clubului Altetic Timișoara. Asta la doar câteva zile după ce, la inițiativa internaționalului Kozovits, jucase în meciul-școală al echipei mari, căreia îi lipsea fundașul stânga. Poveștile lui Ștefan Dobay, din Timișoara anilor ’20, continuă…

În primăvara lui 1923, Carol Kragel m-a prezentat la C.A.T., întrucât, dintre toți cei pe care îi antrenase, numai în mine întrezărea un viitor fotbalist. Atmosfera era cam rigidă și nu am fost primit cu prea mult entuziasm. Singurul om care s-a bucurat sincer și fără nici o reținere a fost Kozovits.

– Puștiule, mi-a strigat el râzând și, într-o clipă, m-a îmbrățișat la pieptul lui puternic. Măi puștiule, ce bine îmi pare că ai venit să joci la noi. Și ochii lui blânzi surâdeau cu bucurie sinceră. Apoi a plecat să se echipeze pentru antrenament, iar eu am rămas cu juniorii, colegii mei de liceu.

Am început antrenamentul cu alergare: cinci ture de teren, obligatoriu pentru toți. Când s-au format echipele, s-a constatat că lipsește fundașul, care era perechea lui Kozovits. Rămăseserăm câțiva în afară, printre care și eu, deocamdată spectator.

– Puștiule, ia vino încoace! Și dintr-un salt am și fost lângă el. Stai aici lângă mine să joci fundaș stânga!

Pentru mine era ceva nemaipomenit. Să ajung să joc fundaș cu Kozovits, marele internațional. Și am jucat. Exact așa cum m-a îndrumat el pe tot parcursul jocului: curajos, atent, și aproape bine. După antrenament, mi-a spus:

– Ai jucat bine, puștiule! Azi-mâine te vâd în echipa întâia. Să te ții de fotbal, băiete. Să te ții de fotbal!

În drum spre casă, mă obseda un gând: de ce mi-o fi spus el, marele Kozovits, să mă țin de fotbal? (În 1972, cu ocazia Olimpiadei de la München, Alexandru Kozovits a făcut parte dintre aceia care au fost onorați să poarte flacăra olimpică pe teritoriul Timișoarei).

Acasă le-am povestit emoționat, fratelui și mamei, impresiile de la primul meu meci. Mamei nu-i venea să creadă că eu am jucat cot la cot cu Kozovits. Fratele meu, copil încă, mai puțin ar fi putut înțelege el o asemenea ispravă. Ei au apreciat strădania mea mult mai târziu, când trecuse copilăria și timpul încurajărilor, pe care le-aș fi dorit și meritat pe atunci. Dar – când abia începeau să-mi crească aripile – din casa noastră numai bunica a intuit ce se va întâmpla cu mine. De altfel, constituiam singura rațiune a existenței ei. Așa… plin de păcatul fotbalului cum eram.

***

În septembrie începea campionatul. Pentru primul joc oficial din viața mea eu m-am pregătit în mod cu totul deosebit. Duminică dimineață, la ora 9, evoluau juniorii II C.A.T. cu Banatul și juniorii I C.A.T. cu R.G.M.T – II. La ora 8 eram deja la teren și așteptam să fiu repartizat la una dintre garnituri. Formația a II-a era anunțată, însă fără mine. Îmi bătea inima ca o toacă de schit în vârful munților, când este vijelie, și în gândul meu mă vedeam direct în echipa I de juniori. Îmi bubuiau urechile. Parcă stăteam pe un motor care duduie. În fine, s-a terminat o repriză din jocul de deschidere. Am fost chemați să ne echipăm pentru partida care urma. Eram bucuros la gândul că aș putea să joc de la început în echipa I. Însă, când s-a anunțat formația de juniori I, numele meu n-a fost pomenit. N-am auzit, mi-am zis. Dar conducerea hotărâse ca eu să joc altă dată.

Am ieșit din vestiar tăcut. Se prăbușise totul cu mine. parcă mă înghițeau lent nevăzute nisipuri mișcătoare. Cum să apar acasă, în fața mamei? M-am târât cum am putut până la Arena Sportivă, dar n-am intrat. M-am cățărat cu sufletul „în cârje” în vârful unui plop, și acolo, neștiut de nimeni, am plâns până seara târziu, când printre ramuri au început să se zărească stele, licărind în depărtări.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (V)

dobayȘtefan Dobay a fost, în copilărie, un apropiat al echipei Clubul Atletic (C.A.T.), o formație ce pe plan local reprezenta cel mai acerb rival al Chinezului. Cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanți atacanți din istoria fotbalului românesc își continuă povestea cu un episod petrecut în 1922, când însuși Alexandru Kozovits, unul dintre primii timișoreni din naționala României, i-a oferit șansa de a urmări pe viu un C.A.T. – Chinezul.

În urma exercițiilor tehnice zilnice, a înotului practicat cu regularitate în fiecare vară, am căpătat îndemânare, elasticitate, rezistență, viteză și alte calități. Viteza în fotbal înseamnă – înainte de orice – rapiditate de gândire și execuție tehnică, în așa fel încât mingea să ajungă cât mai repede la poarta adversă.

Vara anului 1922 a trecut repede. Intrasem în clasa a III-a și învățam bine. Fiind și un bun jucător de fotbal, am devenit titular în echipa liceului. Mă iubeau toți profesorii, dar mai ales elevii. Îmi ofereau, din simpatie, pachete întregi cu șuncă de Praga, salam de Sibiu, cârnați afumați de casă, ficat de gâscă, cartoane cu prăjituri, ciocolată și cutii de bomboane.

Ca să nu am discuții acasă, îmi vedeam serios de școală, dar și de fotbal. În afară de antrenamentele zilnice din părculeț, Kragel mă lua cu el la meciuri, astfel încât eram prezent la Arena Sportivă, indiferent cine juca. Într-o zi mă opresc în fața unui afiș de la colțul străzii mele, care anunța derby-ul local: C.A.T. – Chinezul. În timp ce citeam a nu știu câta oară afișul, simt că se lasă o greutate pe umărul meu. Am încremenit. Cu inima bătându-mi gata să iasă din piept, mă uit peste umărul meu blocat. Era Alexandru Kozovits, renumitul jucător al echipei C.A.T., căruia îi fusesem prezentat în părculeț de către Carol Kragel.

– Ce faci, puștiule? Te uiți la afișul de duminică? – și, cât ai clipi, m-a întors spre el cu mâinile-i grozave, ca lopețile brutarului nostru Simonici, și zâmbind cu fața lui trandafirie mi-a spus:

– Duminică la ora 3 să mă aștepți la gura tunelului. Eram „pierdut” de emoție. Vorbeam cu un internațional.

– Vă mulțumesc, domnule!

M-a strâns ușor cu două degete de obraz și a plecat. Iar eu, din două-trei salturi, am ajuns acasă și i-am povestit mamei ce invitație neașteptată mi-a făcut domnul Kozovits. Mama credea, și nu prea, pentru că ea… cumpăra carne de la Kozovits! Dar, nu mi-a interzis să mă duc. Duminică, m-am îmbrăcat frumos și m-am prezentat la întâlnire, la ora 3 fix. Kozovits m-a întâmpnat zâmbind, cu ochii lui albaștri, jucăuși, și m-a luat de umăr. Numai blândețea vorbei lui m-a adus repede-n fire. M-a plasat într-o lojă din tribună și a dispărut în vestiarul din spatele acesteia.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Fotbal în Timișoara de altădată | Cum s-a îndrăgostit Dobay de minge (III)

dobayPovestea lui Ștefan Dobay ajunge la primele meciuri. Cele de pe maidan, acolo unde s-au călit toți marii fotbaliști ai vremii. Cu mingi producție proprie, pe terenuri improvizate și cu partide ce erau delimitate doar de apusul soarelui. Dar să-l lăsăm pe fostul mare „bomber” al Ripensiei șă-și depene amintirile…

În anul 1920, aproape toți deveniserăm polisportivi. La 10 ani practicam atletismul alături de un grup de copii, pe care îi admiram pentru conștiinciozitatea lor. Antrenorii noștri, băieții mai mari, care activau deja la Clubul Atletic Timișoara, puneau mult suflet pentru a ne învăța fotbal. Dintre toți, îl iubeam cel mai mult pe Carol Kragel (Kragly), jucător la C.A.T.

Practicam atletismul în fiecare zi și începeam cu alergările. Părculețul avea exact cinci sute de metri. Făceam câte cinci – zece ture zilnic. Urmau apoi, fie câteva sărituri în înălțime și în lungime, fie câteva aruncări cu sulița, cu discul și cu greutatea. Sâmbătă după-amiază, în mod obligatoriu, avea loc în părculeț un concurs de atletism, de „casă”, adică între noi. În ciuda vârstei mele fragede, niciodată n-am fost ultimul, cu excepția primei întreceri când m-am prezentat „nevinovat”.

După probele de atletism, jucam diferite jocuri cu mingea. Foloseam niște mingi din păr de cal, îmbrăcate în ciorap și cusute cu sfoară, confecționate de noi. Eram adevărați maeștri în arta de a le confecționa.

Toți, fără excepție, executam sărituri, alergări, aruncări cu greutăți, înot; Bega se afla la doi pași de „stadionul” nostru. „Fotbalul”, fără minge de fotbal adevărată, mă atrăgea cel mai mult. Se disputa aprig și necruțător, cu o dârzenie pe care numai copiii o au. Vai și amar de genunchii și gleznele noastre, de ghetele și pantalonii noștri! Dar nu-mi păsa.

Pe atunci, în Timișoara, nu era nici o stradă și nici o piață care să nu-și aibă galeria ei de copii. Așa că, aproape în fiecare zi, eram provocați la întrecere de unii dintre ei. Partida începea la ora 3 după-amiază. Foarte rar se întâmpla ca „onorații reprezentanți” ai celor două echipe desculțe să fie mulțumiți de rezultat. Și începeau discuțiile: că ăla nu e arbitru; că ne-a frustrat de victorie; că ăla n-a fost gol; că ăla n-a fost gol; că ați câștigat fiindcă sunteți niște „stâlpi de telegraf” și pe deasupra jucați dur…

Și, ca să nu ajungem la dispute de pugilat, jucam un al doilea meci. Iar dacă era necesar, așa, pentru clarificare, îl mai jucam și pe al treilea. Aproape că nu exista un „meci” de fotbal între noi care să nu se termine cu o încăierare faimoasă. Ajungeam acasă cu hainele sfâșiate, pline de praf sau noroi, cu mâinile julite, cu picioarele zgâriate și cu capul plin de cucuie! Și asta pentru prestigiul echipei. Fotbalul e fotbal! Se joacă pe goluri! Și ce goluri! Din șuturi trase cu sete, cu năduf!

Tot cu năduf, însă, mă altoia și mama seara, acasă…

– Va urma –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979