FOTOREPORTAJ | Ruinele sportului timișorean (II): ILSA, de la bază sportivă, la groapă de gunoi

În ultimii ani, site-ul nostru a semnalat în mai multe rânduri rușinea pe care a trăit-o Timișoara prin pierderea totală a unui sport de echipă care i-a adus șase titluri naționale. Polo pe apă nu se mai joacă în Timișoara de mai bine de un deceniu și jumătate. Mai exact, din 1999, atunci când legendara ILSA nu s-a mai înscris în Superligă, dispărând complet, laolaltă cu această disciplină, din peisajul sportiv al capitalei Banatului. Odată cu stoparea finanțării clubului sportiv și apoi a falimentului (forțat, cum altfel?!) fabricii, cocheta bază sportivă situată în vecinătatea Inspectorarului Județean de Poliție a ajuns o ruină în adevăratul sens al cuvântului.

În episodul de astăzi al serialului vom urmări degradarea graduală a bazei sportive ILSA, începând cu anul 1999, atunci când echipa de polo și-a încetat activitatea. De la bazin neutilizat, la adăpost pentru oamenii străzii și până la stadiul de astăzi, în care vegetația deasă și maldărul de gunoaie au acoperit complet până și molozul rezultat din demolarea piscinei, în 2009.

1999

Echipa de polo pe apă ILSA Timișoara, prezentă în primul eșalon neîntrerupt de 16 ani, nu s-a înscris în campionat. Motivele sunt lesne de ghicit – lipsa de fonduri, după ce fabrica intrase în declin, îndreptându-se spre un faliment programat de noul proprietar (Grupul Tender), care avea cu totul alte planuri în zonă. În acest an, bazinul era încă funcțional, însă era folosit mai degrabă pentru agrement, deoarece fusese de câțiva ani buni depășit din punct de vedere tehnic. Regulamentul nu mai permitea disputarea meciurilor oficiale de polo în bazine în care se înregistrează adâncimi sub 2.20m, astfel că bătrâna piscină a ILSA-ei nu a mai găzduit partide de Superligă în ultimele sezoane de activitate a echipei.

Trebuie spus, din capul locului, că bazinul ILSA a fost dintotdeauna la limita omologării. Piscina a apărut în anii ’20, ca parte a ștrandului destinat angajaților fabricii, însă apoi a devenit „vatra” poloului timișorean, în care s-a născut marea echipă a anilor 40-50. Vă reamintim, ILSA a cucerit șase titluri de campioană consecutive, între anii 1946-1951. Gabor Torok, Adalbert Stănescu, Zoltan Norman, Octavian Iosim sau Adalbert Retscher sunt doar câteva nume care ai „echipei de aur”. Bazinul a fost acoperit la începutul anilor ’70, forțat de regulament, cu o structură mai degrabă improvizată.

2004

Fabrica își închisese deja porțile, la fel și baza sportivă. Bazinul acoperit, în care până nu demult evolua ILSA, nu mai fusese umplut de câțiva ani buni. Terenul de handbal, aflat chiar în partea stângă a intrării principale în bază, era folosit, sportadic, pentru meciuri de fotbal „de cartier”. Aspectul general aducea încă a bază sportivă, însă era de prevăzut că urma degradarea treptată și chiar demolarea, în condițiile în care noii proprietari ai acelui spațiu aveau în plan construirea unui ansamblu ultramodern de locuințe, al cărui piesă de rezistență era o clădire de 33 de etaje, ce avea să devină cea mai înaltă din România. Vă amintiți de proiectul „Noua Timișoara”?…

2007

Turnurile de beton și sticlă întârziau să apară. Între timp, baza sportivă a ILSA-ei a devenit un veritabil „hotel” pentru boschetari. Clădirea bazinului a rămas fără geamuri, iar pereții exteriori și interiori s-au transformat într-o planșă a mâzgălelilor de tot felul. Nepăsarea a dat frâu liber mizeriei, bălăriilor și personajelor dubioase, la doi pași de sediul județean al Poliției și la o aruncătură de băț de centrul orașului.

2009

Odată cu fabrica, a fost demolat și vechiul bazin de la ILSA. A rămas doar cuva bazinului, umplută cu moloz, iar patru dintre cele șase blockstart-uri au rezistat cu vitejie „bombardamentului”.

2012

La trei ani de la demolarea bazinului, nu s-a schimbat nimic. Molozul a rămas în continuare în cuva bazinului, însă întrergul spațiu începuse să fie umplut de buruieni și gunoaie. Câinii vagabonzi inspectau mormanele variate de deșeuri depozitate de cetățenii din zonă. De pildă, în zona meselor de ping-pong, am găsit un… frigider.

2016

Poarta bazei sportive e încuiată cu lanț și lacăt. În spatele gardului, nimic nu mai seamănă cu baza de odinioară. Din cauza vegetației dese, ne e imposibil să mai deslușim ceva din terenul de handbal (aflat lipit de gardul dinspre actuala stradă Dimitrie Gusti). Terenul a căpătat un alt proprietar, care a conceput un nou proiect imobiliar în această zonă. Pe care nu îl condamnăm, ci doar îl consemnăm. Pentru că, foarte probabil, imaginile de mai jos ne vor rămâne ca o ultimă impresie despre fosta bază sportivă ILSA.

*) Fotografiile din 1999, 2004, 2007 și 2009 au fost preluate de pe site-ul conceput de vechii „ilsiști”, ilsa-timisoara.net. Penultimul calup de fotografii a fost publicat pe site-ul banatsport.ro, în ianuarie 2012. Ultima galerie foto e formată din imagini surprinse ieri (16 iulie 2016).

REMEMBER: Și Timișoara a dominat poloul românesc (I)

p10_stubi_teamVinerea trecută, CSM Digi Oradea a învins Steaua, chiar la București, în meciul 3 al finalei Superligii de polo și a devenit campioana României. Pentru a 9-a oară consecutiv! Scriam și anul trecut, după ce bihorenii își adjudecaseră cel de-al optulea trofeu la rând, că pe malul Crișului Repede, tradiția în jocul de polo se respectă cu vârf și îndesat. Oradea e unul dintre primele orașe în care s-a practicat acest sport în România, laolaltă cu București, Cluj, Târgu Mureș și Timișoara. Dintre acestea, doar Timișoara pare să se fi dezis complet de o disciplină cu care odinioară se mândrea.

E drept, poloul a cunoscut un regres profund în România după Revoluție. Lipsa bazinelor în primul rând, coroborată cu lipsa de interes a sponsorilor sau autorităților au dus la dispariția mai multor centre din țară, astfel că, de ani buni, nu mai avem decât opt echipe de seniori. Veșnic, aceleași opt. Iar Campionatul Național e denumit, pompos, Superliga.

Dintre orașele enumerate mai sus, au rămas reprezentate Oradea (prin CSM Digi și Crișul), Bucureștiul (prin Steaua, Dinamo și Rapid) și Clujul (prin Politehnica). Lor li se mai adaugă Aradul, cu AMEFA, și Brașovul, care a adoptat, în noul său bazin olimpic, formația bucureșteană Sportul Studențesc. La Târgu Mureș, poloul e menținut în viață prin existența unor grupe de juniori. Pe când la Timișoara, orice urmă a acestui sport s-a evaporat la granița dintre milenii.

De ani buni, CSM Digi Oradea domină autoritar întrecerea internă. Cum spuneam mai sus, bihorenii au cucerit vineri al nouălea titlu consecutiv. O senzație pe care, cu decenii în urmă, o trăia și Timișoara, grație ILSA-ei. Temuta trupă a Industriei Lânii s-a oprit la șase titluri consecutive. Șirul ar fi continuat, cu siguranță, dacă autoritățile vremii n-ar fi impus umflarea artificială a cluburilor departamentale, CCA și Dinamo, care din 1952 începând au „aspirat” toate valorile din țară.

Dominația ILSA-ei a început în 1946. Pe vremea respectivă, poloul era parte integrantă a programului Campionatului Național de Înot (de altfel, înotul, săriturile și poloul au funcționat sub aceeași tutelă federală până după 1990!). În anul respectiv, evenimentul ar fi trebuit organizat la Timișoara, în perioada 9-11 august, însă a fost relocat la București, pe ștrandul Obor, și reprogramat o săptămână mai târziu. Întrecerea se dorea o repetiție generală, dar și un ultim criteriu de selecție pentru apropiata Balcaniadă de natație de la Split, cei aleși rămânând cantonați în capitală după încheierea competiției.

Deși la vremea respectivă Ferar Cluj și Dermagant Târgu Mureș dispuneau de echipe redutabile, ILSA a surprins întreaga asistență prin jocul dezinvolt și în viteză aliniat în bazinul de la Obor. Un stil cu care formațiile din țară nu erau obișnuite încă, fiind implementat la Timișoara de Gabor Torok, fost poloist în marea echipă a budapestanilor de la Ferencvaros, reprezentantă a celui mai dezvoltat campionat de polo de pe continent. Experiența și știința strategică a lui Torok – care a îndeplinit rolul de antrenor-jucător, viteza lui „Bupsi” Novak (cel ce avea să devină primul înotător al României la o ediție de Jocuri Olimpice, șase ani mai târziu, la Helsinki), îndemânarea și forța lui Stănescu (dezvoltată la handbal și baschet, sporturi pe care le practica în paralel) și, mai cu seamă, paradele lunganului Zoli Norman au fost ingredientele care au născut rețeta câștigătoare la Timișoara.

Titlu GSP - ILSA campioana 1946Titlul din 1946, primul din palmaresul ILSA-ei, a fost însă obținut cu scandal. Timișorenii s-au impus cu 5-4 în fața lui Ferar Cluj, însă ardelenii au ieșit din bazin, în semn de protest, în ultimul sfert, după marcarea celui de-al cincilea gol al „textiliștilor”. Redăm mai jos un pasaj apărut în Gazeta Sporturilor, din 21 august 1946:

„Păcat că acest match, cum nu s-a mai văzut în Capitală, a avut un sfârșit urât și asta din cauza arbitrajului. Nu este admisibil pentru o echipă mare ca Ferar să nu știe să piardă, chiar dacă a fost desavantajată de arbitraj, nu din rea voință, ci din neștiință.
Faptul hotărâtor s-a petrecut astfel: La 4-4, în ultima repriză, Torok a fost atacat neregulamentar de Iordache. Arbitrul a sancționat și Torok a pasat fulgerător lui Stănescu, care a marcat. Clujenii au fost luați prin surprindere, când așteptau ca lovitura de pedeapsă să se facă după ce jucătorii vinovați au fost trimiși la locul unde s-a comis neregularitatea. Crezându-se nedreptățiți de scăparea din vederea a arbitrului, în semn de protest, Ferar s-a retras. Judecându-se contestația de o comisie formată ad hoc din membrii biroului federal, s-a dat câștig de cauză Ilsei, respectând decizia arbitrului”.

În finală, Adalbert Stănescu și Gabor Torok au reușit câte două goluri, cel de-al cincilea punct fiind realizat de Novac. Pentru clujeni au punctat Aranyosi (2), Iordache și Sarkadi. Iată și echipele aliniate:

ILSA: Norman – Novac, Molnar, Torok, Retscher, Stănescu, Balint;
Ferar: Gurath – Sarkadi, Crișan, Iordache, Kelemen, Aranyosi.

Interesant a fost și modul în care au fost recompensați campionii. Jucătorii ILSA-ei au primit, din partea organizatorilor, Cupa „Helbam” și… 8 pui!

Vom reveni cu povestea următoarelor cinci titluri.

Opt ani fără „Stubi” Stănescu, omul care se confundă cu istoria poloului timișorean


La 21 decembrie 2004, o veste tristă a fulgerat micuța lume a poloului din Timișoara. Adalbert Stănescu sau „Stubi”, așa cum îl știa toată lumea, s-a stins, la vârsta de 80 de ani. Un personaj carismatic, legat vreme de peste trei decenii de marea sa dragoste, ILSA, pe care a slujit-o atât ca jucător, cât și ca antrenor.

Atunci când „Stubi bacsi” a închis pentru ultima oară ochii, la 21 decembrie 2004, poloul era deja istorie în Timișoara. Ultimele urme ale sportului cu mingea pe apă dispăruseră prin 1999, poate 2000. Intreprinderea ILSA se închisese, făcând loc unui proiect pe care-l regăsim, acum, după un deceniu, tot pe hârtie. Orașul rămăsese fără niciun bazin omologabil pentru polo, ceea ce a frânt din fașă orice tentativă de regenerare a disciplinei pe malurile Begăi. „Stubi bacsi” rămăsese fără rațiunea de a trăi.

Titlul materialului de față nu e deloc o exagerare. E purul adevăr. Născut în 1924, la Timișoara, Adalbert „Stubi” Stănescu a făcut cunoștință cu poloul devreme, în anii săi de pionierat pe aceste meleaguri, în bazinul din curtea Industriei Lânii. Prima legitimare o are în 1938 și rămâne ca jucător activ la gruparea textilistă vreme de exact două decenii, până în 1958. Aici a crescut, văzând cu ochii, aici și-a exersat lovitura nimicitoare, devenind rapid unul dintre cei mai temuți suteuri ai țării.

După război, a făcut parte din echipa care a scris cele mai frumoase pagini din istoria poloului timișorean. Între 1946 și 1951, ILSA a dominat categoric întrecerea internă, cucerind șase titluri consecutive. Cu Stănescu în prim plan, și alături de jucători precum Zoltan Norman, Joszef „Bupsi” Novak, Endre Molnar, Laszlo Bohuniczki, Gyuri Kepich sau Octavian Iosim, echipa de aur a textiliștilor timișoreni n-a putut fi oprită decât de administrația stalinistă, care a apăsat mai puternic pedala de accelerație, generându-le intrarea în scenă invențiilor sistemului, CCA și Dinamo. Practic, după 1951, ILSA nu s-a mai întâlnit decât sporadic cu podiumul, deși le-a făcut „granzilor” bucureșteni zile fripte la Timișoara, chiar și în anii în care se întrezărea deja inevitabilul sfârșit al secției.

Adalbert Stănescu a făcut parte din prima națională olimpică de polo, în 1952, la Helsinki, acolo unde tricolorii, care au trimis o reprezentativă formată pe scheletul ILSA-ei, au ocupat abia locul 17, din 21 de participante. De altfel, „Stubi” a fost unul dintre jucătorii de bază ai naționalei României, adunând 16 selecții și marcând 55 de goluri.

Încă din perioada în care a activat ca jucător, Adalbert Stănescu a preluat și funcția de antrenor al grupării textiliste, pe care a condus-o până în 1970, atunci când i-a predat ștafeta unuia dintre cei mai sârguincioși elevi ai săi, Alexandru Cinteanu. De asemenea, vreme de un deceniu, între 1958 și 1968, a activat și ca arbitru, ajungând să conducă chiar și întâlniri internaționale.

Obligat de comuniști să-și schimbe numele

În certificatul de naștere al lui „Stubi bacsi” scrie Adalbert Sterbentz. De unde și până unde Stănescu? O poveste până la urmă clasică a acelor vremuri. Amenințat de către nou-instalatele autorități comuniste că nu i se va permite ieșirea din țară la o acțiune a echipei naționale, datorită faptului că reprezenta un pericol, poloistul timișorean cedează presiunilor și acceptă să își schimbe numele în Stănescu.

Merite recunoscute târziu

Deși chiar în anii săi de glorie, Federația Română de Polo a recunoscut contribuția majoră a echipei ILSA Timișoara la dezvoltarea acestei discipline în România, onorându-l pe Adalbert Stănescu cu titlul de „Maestru Emerit al Sportului”, forul de la București a uitat multă vreme să-i acorde o distincție pe care o merita cu prisosință. La insistențele lui Anatolie Grințescu, vechiul său rival din bazin și apoi de pe bancă, actualmente președinte al Federației, „Stubi bacsi” a primit, în 2002, titlul de antrenor emerit. Ultima mare bucurie adusă unui mare nume al poloului românesc.

Să revenim, așadar, la cuvintele din titlu. Da, Adalbert Stănescu se confundă cu istoria poloului timișorean, pentru că l-a văzut născându-se, crescând, înflorind și apoi fiind strangulat de nepăsarea și ignoranța din ultimul deceniu al secolului trecut. După moartea ILSA-ei, „Stubi bacsi” a închis și el ochii, discret, pornind spre o lume din care nu se va mai întoarce niciodată. Dar poloul? El când se va întoarce?!

Foto: www.ilsa-timisoara.net