S-a egalat performanța din 1972! Timișoara cucerește două titluri naționale în același an la sporturile de echipă

Timișoara sportivă trăiește un nou paradox. Un oraș în care problemele legate de infrastructură sunt vechi și se acutizează pe an ce trece, iar grijile financiare, restanțele sau bugetele limitate caracterizează aproape toate disciplinele, a ajuns să aibă, în decurs de mai puțin de o săptămână, două campioane! Dacă lunea trecută Informatica a înscris futsalul pe lista disciplinelor în care Timișoara a devenit campioană, sâmbătă a fost rândul rugbyștilor de la Saracens să-și reafirme supremația pe plan intern.

Sâmbătă seară, pe stadionul „Arcul de Triumf” din capitală, s-a declanșat fiesta timișoreană. Pentru a treia oară consecutiv și a șasea oară în istorie, titlul național ajunge în orașul de pe Bega. Mai mult, a fost a zecea finală disputată de Timișoara Saracens în compania celor de la CSM Știința Baia Mare, iar procentajul victoriilor bănățene e de… 100%! Fie că vorbim despre Superligă, Cupa României sau Cupa Regelui.

Prin victoria cu 21-15 de sâmbătă, din duelul cu trofeul pe masă cu maramureșenii, elevii lui Chester Williams și Sosene Anesi au adus Timișoara sportivă într-o situație în care nu s-a mai aflat de 46 de ani! 1972 a fost ultimul an în care orașul de pe Bega a devenit campion în două discipline.

Și atunci, cu 46 de ani în urmă, rugbyștii s-au numărat printre protagoniști. Universitatea Timișoara, condusă de pe margine de legendarul Mitică Antonescu, a câștigat duelul pentru trofeu cu Știința Petroșani și a oprit hegemonia Bucureștiului din această disciplină. Izbânda timișorenilor s-a conturat odată cu victoria de pe actualul stadion „Știința”, cu 22-12, chiar în fața contracandidatei din Valea Jiului, fiind apoi asigurată și din punct de vedere matematic prin victoria din restanța de la Bârlad.

Universitatea Timișoara, campioana României la rugby în 1972, fotografiată pe arena „Știința”, casa lui Rășcanu & co. din acea perioadă

Iată-i pe cei care au scris istorie în 1972 în tricoul Universității Timișoara, care a devenit prima campioană a României la rugby din afara capitalei: Nicolae Duţă (fundaş), Mihai Suciu, Alexandru Szasz (aripi – treisferturi), Marian Gheţu (uvertură), Iuliu Peter, Gheorghe Cîndea (centri), Bebe Ceauşu, Ion Iacob (mijlocaşi la grămadă), Constantin Nedelcu, Ewald Vollmann, Ion Tătucu, Gheorghe Răşcanu (linia a treia), Radu Malancu, Florin Ionică, Eduard Pries (linia a doua), Emanoil Ene, Gică Niculescu, Francisc Neiss, Bimbo Trailovici, Alexandru Ioniţă, Florin Popovici şi Octavian Vlad (linia întâi).

Opt dintre componentele Universității, în 1972: (de la stânga, la dreapta) Cristina Metzenrath, Elena Onofraș, Elisabeta Simo, Edeltraut Franz-Sauer, Hilda Hrivnak, Terezia Popa, Gerlinde Oprea, Ibadula Nadire.

Tot în 1972, Universitatea Timișoara a devenit campioană și în handbal feminin. Gruparea pregătită de Constantin Lache s-a clasat pe prima treaptă la finalul respectivului sezon, devansând Universitatea București, echipa antrenată de celebrul Constantin Pilică Popescu, podiumul fiind completat de IEFS București.

Titlul din 1972 a fost al șaptelea pentru handbalul feminin timișorean, în varianta cu șapte jucătoare, și al patrulea consecutiv! În total, fetele de la Universitatea au cucerit 11 medalii de aur în handbalul românesc, ultima în 1978, când s-a realizat și „eventul” (campionat + Cupa României).

***

Odată cu izbânda de sâmbătă a rugbyștilor de la Timișoara Saracens, numărul titlurilor naționale ale orașului de pe Bega în sporturile de echipă a ajuns la 37. Rugby-ul a egalat cu această ocazie poloul, ambele discipline avânt șase titluri naționale. Handbalul, cu 14 titluri, și fotbalul, cu 10, conduc în continuare detașat clasamentul sporturilor de echipă din Timișoara.

Rugby-ul timișorean, spre al patrulea titlu! În 1972, „U” spărgea monopolul capitalei

U 1972Ne-am obișnuit, de câțiva ani, să ne petrecem diminețile de sâmbătă la rugby, în Ronaț, pe arena „Gheorghe Rășcanu”. Iubitorii sportului timișorean trecuți de prima tinerețe sunt obișnuiți să-i spună încă Electromotor. Dar cine a fost Gheorghe Rășcanu? Pentru rugby-ul timișorean, titlul cucerit de Universitatea în 1972 e suficient să îl definească. „Tolea”, în calitate de căpitan al echipei, a tras după el „grămada” bănățeană spre un titlu ce și astăzi are o certă valoare istorică, fiind primul cucerit de o formație din afara Bucureștiului, capitala dominând până atunci cu autoritate sportul cu balonul oval din România.

Apelăm la fotografiile publicate în Revista Stadion din luna iunie 1972, imediat după cucerirea titlului de către Universitatea Timișoara. Și redăm textul regretatului Dimitrie Callimachi, probabil cel mai important jurnalist specializat pe rugby pe care l-a avut România, publicate în același număr al revistei mai sus amintite:

U72 2Nu știm dacă frații Iconomu și prietenii lor care au implantat prin 1912 rugbyul în București (primul campionat în 1914), cu mijloacele lor atât de modeste și empirice sau, mai târziu, marele animator care a fost Nae Mărăscu au gândit vreodată la posibilitatea realizării unei asemenea „minuni”: Bucureștiul – concurat și depășit de un oraș din țară! Dar credem că, oricum, o asemenea ipoteză i-ar fi bucurat, așa cum bucură, de altfel, pe fiecare suporter devotat al balonului oval vestea mult așteptată. Inevitabilul s-a produs: primul titlu la rugby, după 58 de ani, aparține provinciei prin acest atât de sportiv oraș care este Timișoara.

U72 3Monopolul Bucureștiului a încetat! Iar victoria XV-lui Universității înseamnă pentru noi, de fapt, victoria însăși a rugbyului în România. Abia acum putem realiza faptul că acest sport bărbătesc, atât de frumos și pe potriva calităților native ale tinerilor noștri, a prins rădăcini adânci și că există toate premisele pentru o devoltare viitoare viguroasă, ascendentă.

Dar cine este acest outsider care poartă culorile timișorene? Un team construit cu migală de ani de zile de un antrenor priceput, „cu ochi”, numit Mitică Antonescu, care stă de multe sezoane în umbra tuturor succeselor de pe meleagurile Begăi. După câteva încercări infructuoase (locul 5 în 1969, locul 3 și medalie de bronz în 1970, din nou locul 5 în 1971), iată-i pe bănățeni apți de a ataca vârful piramidei. Pentru acei care au urmărit drumul rugbyștilor timișoreni în ultimii ani, „surpriza” nu capătă proporții incomensurabile. Dimpotrivă, ea este, dacă ne putem exprima astfel, rezultatul… logicii. La U72 5Universitatea s-au adunat, s-au înmănuncheat multe valori. Aici, alături de bănățenii Neiss, un adevărat stâlp al înaitării, Arsene, Preiss, Vollmann și Tătucu – ultimii având acum o valoare cu rezonanțe de lot republican – joacă „Tolea” Rășcanu (student la Facultatea de științe economice), cotat în ultimii doi ani drept cel mai bun rugbyst al țării, precum și treisferturile Suciu, Peter (cu o bună experiență internațională), Szasz, Cândea, mijlocașii Ghețu (o uvertură de primă mână), Ceauș și Iacob, înaintașii Ene, Ionică, Nedelcu, Vlad și, mai ales, talonerul Popovici, oricând apt de a îmbrăca tricoul naționalei. Iată, așadar, clădită la Timișoara o adevărată echipă de rugby, solidă și echilibrată pe ambele compartimente, căreia i se adaugă în plus un fundaș îndemânatec și bun transformer, bârlădeanul Duță.

Desigur, de-a lungul campionatului, au existat în evoluția studenților destule fading-uri, destule „puncte moarte”, care odată cu câștigarea experienței și încrederii în propriile forțe, se vor elimina de la sine. Dar una peste alta, putem spune că titlul a încăput pe mâini bune, pe cele mai bune mâini ale întregului campionat…

Așa a apreciat lucrurile, probabil, și studentul de la Facultatea de fizică, Nicolae Benga, când a afișat la poarta căminului unde stau majoritatea rugbyștilor, un panou pe care scria: „Trecătorule, oprește-te un moment și înclină-te în fața ușii căminului unde trăiesc perlele rugbyului românesc!” Găsim în această lozincă mai puțină logică, poate, dar oricum o mostră a stimei de care se bucură echipa de rugby, a entuziasmului și a dragostei cu care o înconjoară miile de suporteri studenți, garanție a unor succese viitoare și mai însemnate.

Sâmbătă, Timișoara Saracens se află în fața unei noi provocări, una ce se anunță mai grea ca niciodată. Bănățenii își propun cucerirea celui de-al patrulea titlu din palmares, chiar în fieful adversarei din finală, CSM Știința Baia Mare.

COMEMORARE: Doi ani fără Gheorghe Rășcanu

gr16
Ziua de 15 decembrie va rămâne mereu una tristă pentru rugby-ul timișorean. În urmă cu exact doi ani își dădea ultima suflare Gheorghe Rășcanu, liderul primei generații de aur a Universității Timișoara, cea din 1972. Considerat unul dintre cei mai importanți jucători români din anii ’60-’70, „Tolea” a pus umărul la afirmarea rugby-ului timișorean, care a devenit un pol important pe plan intern în perioada respectivă.

gr15Joi, 15 decembrie 2011. O veste teribilă a zguduit lumea rugby-ului timișorean. A murit „Tolea”. Gheorghe Rășcanu. Liderul echipei care cucerise singurul titlu național al rugby-ului timișorean de până atunci, cel din 1972. A închis ochii la nici două săptămâni de la primul semn de revenire a formației de pe Bega în prim-plan, prin cucerirea Cupei României, pe 3 decembrie, la Alba Iulia, după o finală cu Baia Mare.

Gheorghe Rășcanu s-a născut în 1945, la Bârlad, fiind unul dintre nenumăratele produse de mare valoare ale zonei în domeniul rugby-ului. Debutează la Constructorul din localitate, după care, în 1966, ia drumul Bucureștiului, pentru a efectua stagiul militar la Steaua. Un an mai târziu, se transferă la rivala Dinamo, formație cu care reușește să câștige primul titlu național din carieră, în 1969. După scurt timp, se formează și legătura dintre „Tolea” și Timișoara, el devenind student la Științe Economice în capitala Banatului și, implicit, jucătorul Universității.

„Provincia” plachează Bucureștiul

În acea perioadă, Timișoara atrăgea în mod special prin centrul universitar, astfel că la echipă au ajuns nume importante de la cluburile din țară și chiar de la cele două departamentale bucureștene, așa cum a fost și cazul lui Rășcanu. „Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, povestea Petru Laichici, conducător al echipei în anii de glorie.

gr10Universitatea Timișoara a fost pentru prima oară luată în serios în lupta pentru titlu abia în returul ediției 1971/1972, când s-a instalat pe primul loc, urmată de Știința Petroșani. Cluburile bucureștene, care până atunci își împărțiseră titlurile, începuseră să piardă teren. Bănățenii, conduși de pe margine de carismaticul antrenor Mitică Antonescu, au repurtat victorii clare formațiilor din capitală în jocurile susținute pe „Știința”: 15-6 cu Grivița Roșie sau 21-11 cu Steaua.
La 12 iunie, pe terenul din spatele Facultății de Mecanică, s-a disputat „finala” campionatului, între Universitatea Timișoara și Știința Petroșani, primele două clasate. Tot Petru Laicichi povestea că Ministerul Învățământului trăgea sforile pentru gruparea din Valea Jiului, însă rugbyștii de pe Bega au refuzat categoric să se alinieze ordinelor: „În iarna lui 1972, la o ședință, ei ne-au cerut să ajutăm Știința Petroșani să câștige titlul. Noi am refuzat categoric, deoarece aveam șanse mai bune decât ei. Știam că meciul cu Petroșaniul de la Timișoara îl vom câștiga și vom lua titlu”.

Așa s-a și întâmplat, „U” trecând de formația din Petroșani cu 22-12, după un meci spectaculos, cu multe răsturnări de scor (6-0, 6-9, 18-9, 22-12). Timișorenii au marcat atunci patru eseuri, prin Vollman, Tătucu, Popovici și Suciu, în timp ce formația din Valea Jiului a culcat balonul doar prin Abribula. Partida a fost arbitrată de fostul internațional René Chiriac și s-a desfășurat „într-o ambianță sud-americană”, așa cum relata Dumitru Manoileanu în lucrarea Rugby, mică enciclopedie.

Iată și echipa utilizată de Mitică Antonescu în acest joc: Duță – Suciu, Peter, Cîndea, Szasz – Ghețu, Iacob (Ceauș, min. 41) – Rășcanu, Vollman, Tătucu – Priess. Ionică – Neiss, Popovici, Ene.

Titlul de campioană a fost asigurat și din punct de vedere matematic abia în următoarea etapă, în deplasarea de la Bârlad. „Tolea” Rășcanu făcea un meci mare în locul în care s-a format ca rugbyst, Universitatea învingând cu 10-4. „A fost o atmosferă unică. Îmi amintesc că atunci când ne-am întors de la Bârlad, după victoria care ne-a adus și scriptic titlul, ne-au așteptat în gară studenții de la Științe Economice. Ei erau baza galeriei noastre”, își amintea Petre Laichici.

gr09

Anul 1972 a răsturnat complet ierarhiile în rugby-ul românesc. Dacă până atunci titlul nu părăsise capitala – recunoscută, pe bună dreptate, drept leagănul acestui sport în România – în acel sezon reprezentantele Bucureștiului s-au mulțumit doar cu o clasare pe cea de-a treia treaptă a podiumului:

1. U Timișoara, 2. Știința Petroșani, 3. Dinamo București, 4. Steaua București, 5. Grivița Roșie București etc.

Cu Gheorghe Rășcanu în echipă, Universitatea Timișoara a rămas încă trei sezoane în fruntea rugby-ului românesc, obținând o clasare pe poziția secundă, în 1973, și alte două medalii de bronz, în 1974 și 1975.

La nivel de echipă națională, Gheorghe Rășcanu a fost unul dintre cei mai importanți piloni din acea perioadă, el jucând sub tricolor vreme de nouă ani, între 1965 și 1974, fiind părtaș la victorii uriașe, cu Franța sau Italia.

Stabilit la Timișoara, a activat ca arbitru după retragerea din activitatea competițională, participând la diverse stagii de perfecționare. Gheorghe Rășcanu deține și titlul de maestru emerit al sportului. Din 2011, stadionul „Electromotor” din Ronaț poartă numele regretatului jucător de linia a III-a.

Sursa fotografiilor: rugby-timisoara.ro

Campionii s-au întors în iarbă


În urmă cu 40 de ani, reușeau să smulgă titlul din ghearele Bucureștiului. Astăzi au revenit în iarbă și au demonstrat că rugby-ul e ca mersul pe bicicletă, nu se uită niciodată. O parte a echipei campioane din 1972 a disputat un meci demonstrativ, pe stadionul din Ronaț, cu rugbyști din generațiile următoare ale Timișoarei.

Pasiunea pentru rugby nu cunoaște vârstă. Deși mulți dintre ei se învârt în jurul a 70 de ani, campionii din 1972 au arătat că grămada ordonată, placajul și transformarea le-au rămas în sânge. Iuliu Peter, Nicolae Duță, Bimbo Trailovici, Radu Malancu, Gheorghe Cândea, Marian Ghețu, Bebe Ceaușu, Ion Iacob, Ewald Vollmann, Octavian Vlad și Emanoil Ene sunt cei care au răspuns prezent invitației organizatorilor de a reveni în iarbă, pentru aniversarea a 40 de ani de la titlul istoric cucerit cu Universitatea.

Alături de ei, au mai coborât în iarbă alți foști rugbyști care au reprezentat cu succes Timișoara. Printre ei, Mihai Comănici, Pătru Cojocaru, Alexandru Domocoș – antrenorul din sezonul trecut al RCM-ului, și Nicolae Strâmbeanu, inițiatorul acestei emoționante reîntâlniri.

Meciul de old-boys s-a încheiat la egalitate. Dar în cazul acesta, nu rezultatul e important. Bucuria revederii și plăcerea de a juca rugby au fost mai presus, pentru fiecare din cei 77 de  foști sportivi care au luat parte la eveniment.

„Am amintiri extraordinare din vremea în care eram jucător. Am avut colegi foarte buni și un antrenor de excepție, un adevărat sufletist, pe Mitică Antonaru. Am convingerea că și echipa actuală va deveni campioană în acest an, mai ales că îl are în spate pe Dan Dinu, un mare iubitor de rugby, sport pe care l-a și practicat de altfel”, a declarat Pătru Cojocaru, unul dintre reprezentanții generației de după triumful din 1972.

Deși vremea n-a ținut cu organizatorii, publicul destul de numeros prezent la arena din Ronaț s-a delectat, după jocul de old-boys, cu un spectacol de magie, o expoziție de mașini și un recital al timișoreanului Mircea Baniciu și a formației sale, Pasărea Colibri.

Cum a fost în 1972? Un campion și un adversar, despre succesul Universității Timișoara


Patru decenii au trecut de la primul și, până în acest moment, singurul titlu național al rugbyului timișorean. Performanța din 1972 va fi rememorată în weekend, atunci când foști mânuitori ai balonului oval, trecuți bine de prima tinerețe, se vor întoarce în iarbă.  Printre ei, Iuliu Peter, titular în echipa campioană a Timișoarei, și Mihai Comănici, cel care avea să sosească abia în 1974 la gruparea de pe Bega.

Mai întâi, Iuliu Peter. Campion al României în 1972, titular pe postul de centru în echipa condusă de Mitică Antonescu. „Am ajuns la Timișoara în iarna anului 1969, iar apoi în vară am dat admitere la Institutul de Științe Economice. În acea perioadă a început să se formeze  acea echipă redutabilă, aducând jucători valoroși din întreaga țară, de la București, Bârlad sau Târnăveni”, povestește Peter.

Fostul rugbyst își amintește de condițiile pe care le avea echipa de atunci, incomparabile cu ceea ce au la dispoziție sportivii zilelor noastre. „Noi nu am avut condiții atât de bune, nici nu se pot compara cu cele de acum. Majoritatea eram studenți, mâncam două mese la cantina universității, de pe o cartelă primită de la club, și mai aveam o bursă de la facultate. Aproape toți am locuit în căminul 6. Am fost o echipă unită, cu oameni de caracter, care au iubit acest sport. După ani de dispute cu bucureștenele Steaua, Dinamo și Grivița Roșie, am reușit să câștigăm acest titlu după un meci decisiv, cu Știința Petroșani. Apoi am mai avut două meciuri la Bârlad și Constanța, pe care bineînțeles le-am câștigat”, a mai spus Peter.

Cea mai frumoasă amintire a lui Iuliu Peter din acea primăvară a anului 1972 a fost primirea de care a avut parte echipa după jocul câștigat la Bârlad, în ultima etapă, care i-a garantat titlul universității și din punct de vedere matematic. „După meciul cu Bârlad, la întoarcere, am fost așteptați dimineața în gară de foarte mulți studenți, cu steaguri și cu o fanfară. Țin minte că am venit pe jos din gară până la Universitate, unde am avut parte de o primire călduroasă din partea cadrelor didactice”, a rememorat Iuliu Peter.

Mihai Comănici nu a câștigat titlul cu Universitatea, dar a înfruntat în două rânduri echipa campioană din 1972 ca adversar. În tur, a sosit pe Bega în tricoul lui Dinamo, pentru ca în retur să evolueze pentru Grivița Roșie. „În acel sezon, 1972, am jucat în tur cu Dinamo la Timișoara, iar în februarie, după ce m-am întors din armată, am revenit la Grivița Roșie și am jucat tot în deplasare contra Universității. Ambele meciuri au fost la fel de grele, pentru că ambele le-am pierdut. Timișoara a avut atunci noțiunea de echipă mai pregnantă față de toate celelalte. În plus, avea condiții bune. Adevărul e că în vremea aceea nu era foarte greu să faci sport în Timișoara, fiind student. Viața sportivă a fost frumoasă. Atâta timp cât am fost student aici, am avut o viață sportivă superbă, pe care nu pot să o uit. Timișoara mi-a dat mult. Aici mi-am cunoscut soția, ea m-a oprit să mă întorc la București, la Grivița”, spune Comănici, cel care în 1974 avea să fie cooptat la rândul său la Universitata.

Iuliu Peter și Mihai Comănici vor putea fi revăzuți sâmbătă pe teren, în meciul aniversar de old-boys ce va avea loc după încheierea confruntării dintre RCM Timișoara și Farul Constanța.

Sărbătoare cu fast pentru campionii din 1972


Pe 15 septembrie, timișorenii sunt invitați să-și facă timp pentru rugby. Pe lângă partida dintre RCM și Farul Constanța, ultima pe care bănățenii o vor disputa pe teren propriu în play-off, va avea loc un meci de old-boys, în care protagoniști vor fi cei care au adus, în urmă cu 40 de ani, singurul titlu din istoria rugbyului timișorean.

Sfârșitul săptămânii viitoare aduce o adevărată sărbătoare a rugbyului timișorean la arena „Gheorghe Răcșanu” din Ronaț. RCM Timișoara va disputa ultimul joc pe teren propriu din play-off, împotriva celor de la Farul Constanța, însă meciul elevilor lui Chester Williams nu va fi singura atracție a zilei.

La inițiativa lui Nicolae Strâmbeanu, fost rugbyst la Universitatea, s-a reușit contactarea tuturor supraviețuitorilor din echipa care în 1972 cucerea titlul de campioană, pentru un meci de old-boys cu totul aparte. Toți cei 11 chemați au dat curs invitației și vor reveni pe teren, duminica viitoare, alături de foști jucători din diferite generații ale clubului.

„De câțiva ani, foștii juniori, împreună cu o parte din cei pe care îi admiram la vremea respectivă, ne strângem la o masă festivă, care are loc de obicei în luna iulie. Astfel mi-a încolțit în minute ideea organizării acestei partide. Ne-am strâns la masă și am discutat mai serios această propunere. Am reușit să strângem și fondurile necesare pentru organizarea acestui eveniment, la nivelul la care merită să fie organizat”, a declarat inițiatorul evenimentului, Nicolae Strâmbeanu.

Din echipa care urca pe prima treaptă a podiumului național în 1972, vor putea fi (re)văzuți  Emanoil Ene, Octavian Vlad, Ewald Vollmann, Ion Iacob, Bebe Ceaușu, Marian Ghețu, Gheorghe Cândea, Iuliu Peter, Nicolae Duță, Bimbo Trailovici și Radu Malancu. Alături de ei, vor mai juca nume precum Nicolae Strâmbeanu sau Alexandru Domocoș, antrenorul echipei RCM din prima parte a sezonului trecut.

Show aerian, muzică și magie

Pe lângă cele două meciuri de rugby, organizatorii au pregătit numeroase surprize suporterilor ce vor lua drumul arenei din Ronaț. Un show aerian, un număr de scamatorie oferit de Magicianul Augustin, concursuri cu premii oferite de agenția Ultramarin, sunt doar câteva dintre punctele din programul evenimentului. Nici copiii nu au fost uitați, aceștia având pregătite o serie de workshop-uri și jocuri, oferite de firma Decathlon.

„Rugby-ul este un sport complex, din nefericire prea puțin promovat în țara noastră. Ne dorim să schimbăm acest lucru, motiv pentru care vom organiza pe lângă acest eveniment de amploare, care are ca punct cheie partea de networking, o serie de workshop-uri gratuite pentru copii, sperând astfel să găsim noi embleme ale acestui sport”, a declarat Liana Marin, reprezentanta Mass Media Consulting, companie implicată activ în organizarea evenimentului.

Întreg spectacolul se va încheia cu un concert susținut de Pasărea Colibri, urmat de un cocktail, o degustare de vinuri Comtesse du Barry și o licitație caritabilă. Organizatorii așteaptă aproximativ 2.000 de spectatori, intrarea fiind liberă. Cei care doresc să își asigure un loc în loja VIP, sunt rugați să se înscrie la concursul organizat pe pagina oficială de Facebook a evnimentului (www.facebook.com/pages/Rugby4oldBoys/), în perioada 6-12 septembrie.

Remember 1972: Petru Laichici, despre singurul titlu al rugbyului timișorean


RCM Timișoara se află în plin play-off, obiectivul trasat pentru acest sezon fiind unul cât se poate de clar: cucerirea titlului. Coincidență sau nu, în această vară,cel mai important trofeu al clubului studențesc împlinește o vârstă rotundă: 40 de ani.

Pentru a marca cea mai mare performanță a rugbyului timișorean, foștii componenți ai echipei din 1972, precum și jucători din generațiile anilor ’80-’90, vor încinge un meci de old-boys, pe 15 septembrie, în deschiderea ultimului joc pe care RCM Timișoara îl va susține pe teren propriu, în play-off. Organizatorul Nicu Strâmbeanu, împreună cu fostul conducător al clubului din anii de glorie, Petru Laichici, au reușit să ia legătura cu toți cei 11 supraviețuitori ai echipei din 1972, niciunul nerefuzând tentația unui astfel de eveniment.

Din echipa care sufla în premieră titlul Bucureștiului, vor veni Emanoil Ene, Octavian Vlad, Ewald Vollmann, Ion Iacob, Bebe Ceaușu, Marian Ghețu, Gheorghe Cândea, Iuliu Peter, Nicolae Duță, Bimbo Trailovici și Radu Malancu.

Condiții vitrege

Șeful secției de rugby a Universității timp de peste 30 de ani, Petru Laichici, și-a amintit de greutățile pe care le-a întâmpinat pentru a construi acea echipă de glorie, de la începutul anilor ’70. „Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, a rememorat Laichici.

„Ministerul a vrut ca Petroșaniul să ia titlul”

Pentru o echipă studențească, sprijinul Ministerului Învățământului era esențial în acea vreme. În 1972 însă, două echipe universitare, cea din Timișoara și cea din Petroșani, au ajuns să se dueleze pentru titlu, iar Bucureștiul a ordonat ca trofeul să meargă în Valea Jiului. „Am găsit jucători de excepție, care veneau să facă școală. Am obținut o primă performanță în 1970, locul 3. În momentul în care jocul acelei echipe a început să se lege, am știut că suntem candidați la titlu. Iar asta deși Ministerul Învățământului n-a fost cu noi. În iarna lui 1972, la o ședință, ei ne-au cerut să ajutăm Universitatea Petroșani să câștige titlul. Noi am refuzat categoric, deoarece aveam șanse mai bune decât ei. Știam că meciul cu Petroșaniul de la Timișoara îl vom câștiga și vom lua titlu. Așa s-au și întâmplat, rămânându-ne apoi două deplasări, la Bârlad și Farul, pe care, de asemenea, le-am câștigat”, a mărturisit Petru Laichici.

Practic, Universitatea Timișoara și-a asigurat titlul și din punct de vedere matematic după victoria de la Bârlad, din penultima etapă. La întoarcere, elevii lui Mitică Antonescu au fost așteptați de sute de studenți, pe peronul Gării Mari. „A fost o atmosferă unică. Îmi amintesc că atunci când ne-am întors de la Bârlad, după victoria care ne-a adus și scriptic titlul, ne-au așteptat în gară studenții de la Științe Economice. Ei erau baza galeriei noastre”, a mai spus Laichici.

Liderii partidului n-au vrut rugby în Parcul Rozelor

La începutul anilor ’80, Universății i se promisese un stadion de rugby lângă Parcul Rozelor, acolo unde astăzi se află terenurile de tenis. Mai-marii partidului s-au răzgândit însă rapid, și au dat locația „sportului alb”, acolo organizându-se, după câteva luni, meciul de Cupa Davis dintre România și Argentina. „Jucam pe terenul Știința, iar antrenamentele le făceam în Parcul Rozelor, acolo unde inițial trebuia să se construiască un stadion de rugby. Nu s-a mai făcut. Ne-au explicat că au niște trandafiri unicat și că nu se poate face rugby. Peste o lună au făcut un teren de tenis, unde s-a organizat meciul de Cupa Davis, cu Argentina. Alta era însă explicația. În zonă locuia toată conducerea județului, iar la rugby venea galeria, era gălăgie, și i-ar fi deranjat”, a declarat petru Laichici.

Anii ’90 și prăbușirea rugbyului timișorean

Perioada haotică din primii ani de după revoluție a afectat din plin rugbyul, la fel ca și majoritatea sporturilor din oraș. Echipa a trecut de la Politehnică la Universitate, care n-a mai putut susține la un nivel performant numeroasele secții cu care s-a trezit în subordine. „Noi aparțineam de Politehnică. Din păcate, după 1990, majoritatea secțiilor au trecut la Universitate, care a ajuns un club cu 19 secții. Eu spuneam la vremea respectivă că Real Madrid are doar cinci. Păi atunci cum să fi ținut Universitatea 19 secții, în condițiile în care nimeni nu venea cu bani la sport? Banii de la Minister erau foarte puțini și nu se putea face performanță”, a explicat Laichici.

Fostul conducător al clubului spera chiar și atunci că vor veni și zile însorite în rugbyul timișorean. La un moment dat, situația părea să se îmbunătățească, prin implicarea controversatului afacerist Mujea Marcelini la echipă, însă totul s-a năruit extrem de repede, iar Laichici s-a retras din conducere. „Mă gândeam și atunci că vor veni vremuri mai bune, dar îmi era greu să anticipez când se va găsi cineva cu atâția bani care să poată ține o echipă. A mai fost o perioadă în care s-a vorbit de performanță, atunci când Mujea Marcelini a investit la club. Dar eu atunci m-am retras din conducere, pentru că am simțit că era vorba de lucruri necurate. Ar fi fost o șansă bună, mai ales că pe atunci au venit aici Socol, Petrache și alții, care au constituit baza naționalei ani de zile. Eu n-am putut însă lucra în acele condiții, pentru că nu sunt obișnuit cu gestiunea unor astfel de situații. Dacă se supără patronul, echipa se prăbușește”, a conchis Laichici.

Marea dorință a lui Petru Laichici e să vadă din nou un titlu în rugbyul timișorean. „Din ceea ce am văzut până acum, eu cred că se poate. Nici Steaua, nici Dinamo nu mai reprezintă mare lucru, însă trebuie să fim foarte atenți la celelalte echipe”, a punctat Laichici.

40 de ani de la cea mai mare performanță a rugbyului timișorean

Ziua de 12 iunie e, cu siguranță, cea mai importantă din întreaga existență a rugbyului timișorean. În urmă cu exact 40 de ani, Universitatea Timișoara devenea campioană națională, o performanță fără precedent până atunci pentru un club din afara Bucureștiului.

Patru decenii s-au scurs de la cel mai important rezultat al rugbyului de pe Bega. La 12 iunie 1972, timișorenii sărbătoreau primul titlu național câștigat de o echipă din afara Bucureștiului. Un 22-12 în fața Științei Petroșani, cu două jocuri rămase de disputat din campionat, a fost suficient pentru ca Mitică Antonescu și elevii săi să urce pe prima treaptă a podiumului.

Primul „placaj” aplicat Bucureștiului

Până în 1972, rugby-ul a fost o afacere bucureșteană. Din 1914, atunci când s-a disputat prima întrecere internă în România, doar cluburile din capitală au reușit să ridice trofeul acordat campioanei, indiferent dacă ele s-au numit Tenis Club Român, Stadiul Român, S.S.E.F., Sportul Studențesc, P.T.T., Viforul Dacia, CFR Grivița Roșie, Steaua sau Dinamo.

Prin titlul cucerit la începutul verii anului 1972, Universitatea Timișoara crea un precedent prin care trofeul n-a mai reprezentat un fruct interzis pentru cei din afara Bucureștiului. Deși vreme de 40 de ani „studenții” de pe Bega nu au egalat performanța lui Rășcanu & co., titlul a mai ajuns, între timp la Constanța și la Baia Mare.

Campioni cu două etape înainte de final

Universitatea și-a adjudecat titlul de campioană în ultima partidă disputată pe teren propriu în acea ediție de campionat. Pe actualul teren „Știința” s-au înghesuit peste 6.000 de iubitori ai rugby-ului care au trăit cu sufletul la gură încleștarea dintre favoriții lor și Știința Petroșani. După o primă jumătate a meciului în care gruparea din Valea Jiului a pus probleme, conducând cu 9-6, eseurile lui Vollman, Tătucu, Popovici și Suciu au tranșat partida în favoarea bănățenilor, care s-au impus în final cu 22-12.

Timișorenii mai aveau de disputat două meciuri restante, la Bârlad și Constanța, însă au învins în ambele și și-au oficializat statutul de campioni. Presa vremii relatează faptul că rugbyștii timișoreni au fost așteptați de mii de suporteri la gară, care le-au adus buchete de flori învingătorilor și le-au cântat „Gaudeamus igitur”, imnul studențesc care răsuna la fiecare meci al fotbaliștilor de la Poli în acei ani.

„…înclină-te în fața ușii căminului unde trăiesc perlele rugby-ului românesc”

Performanța răsunătoare a rugbyștilor timișoreni a fost îndelung sărbătorită în oraș. Imaginea-simbol a titlului câștigat de Universitatea a fost oferită de Nicolae Benga, un student al Facultății de Educație Fizică și Sport, care a afișat la poarta căminului unde locuiau majoritatea campionilor un panou pe care scria: „Trecătorule, oprește-te un moment și înclină-te în fața ușii căminului unde trăiesc perlele rugby-ului românesc”.

 

Reacții „la cald”, din presa vremii

„Nici nu vă închipuiţi cât este de frumos să ştii că joci rugby în faţa câtorva mii de spectatori”. (Francisc Neiss, căpitan Universitatea, în Drapelul roșu)

„Suntem fericiţi. Am câştigat pe merit un campionat foarte disputat. Băieţii vor fi o echipă şi mai mare, pentru că formează o familie care iubeşte adevăratul rugby”. (Mitică Antonescu, antrenor Universitatea, în Drapelul roșu)

„Este cea mai fericită zi din viaţa mea, o aştept de şapte ani”. (Nicolae Oiță, președintele secției de rugby, în Drapelul roșu)

Iată lotul echipei Universitatea Timișoara din sezonul câștigării singurului titlu din istorie:

Nicolae Duţă (fundaş), Mihai Suciu, Alexandru Szasz (aripi – treisferturi), Marian Gheţu (uvertură), Iuliu Peter, Gheorghe Cîndea (centri), Bebe Ceauşu, Ion Iacob (mijlocaşi la grămadă), Constantin Nedelcu, Ewald Vollmann, Ion Tătucu, Gheorghe Răşcanu (linia a treia), Radu Malancu, Florin Ionică, Eduard Pries (linia a doua), Emanoil Ene, Gică Niculescu, Francisc Neiss, Bimbo Trailovici, Alexandru Ioniţă, Florin Popovici şi Octavian Vlad (linia întâi)