Încheiem mini-serialul dedicat legăturilor dintre Timișoara și Campionatul Mondial astăzi, cu două zile înaintea celei de-a XX-a finale. Vom face un nou arc peste timp și vom poposi pe Estadio Centenario din Montevideo, în data de 30 iulie 1930, atunci când Uruguay și Argentina își disputau prima finală de Campionat Mondial. „Ghidul” nostru va fi timișoreanul Rudy Wetzer, cel ce pe tot parcursul voiajului naționalei României în America de Sud și-a notat cu minuțiozitate impresiile într-un jurnal publicat peste ani de Ioan Chirilă în Finala se joacă astăzi.

Să-i dăm așadar, cuvântul lui Rudy:

”30 iulie. Fiesta e la apogeu. Copa del Mundo a rămas la Montevideo!

Dar ziua asta merită să o notez ceas cu ceas.

Am ajuns în zori. Am debarcat cu greu, claie peste grămadă. Ne-am dus la „Artigas”. Ne-am luat valizele. Le-am lăsat în hol. L-am salutat pentru ultima oară pe călărețul de armă. Micul lustragiu șchiop mi-a trimis o bezea. Nu mă mai necăjește cu Fernandez. Am predat bagajele pentru îmbarcare. Plecăm cu „Duilio”. Tot al companiei Lloyd Sabaudo. E mai mare, dar nu atât de luxos ca fratele său „Conte Verde”. Am luat masa mai devreme, ca în zi de joc. Am pornit spre „Centenario”. Bineînțeles, pe jos. Străzile sunt arhipline. E un vacarm de nedescris. Suporterii argentinieni, drapați în steagurile lor alb-albastre, scandează „Argentina – si, Uruguay – no!” Grupurile se încaieră. Dar mergem înainte. Cred că așa a fost la Pompei, când curgea lava. S-au oprit și tramvaiele. De parcă n-ar avea curent. Agenții de circulație și-au părăsit strategic posturile. „Argentina – si, Uruguay – no! Uruguay – si, Argentina – no!”

Toți spun că stadionul e arhiplin încă de dimineață. Atunci, unde se duce lumea asta? Am înțeles mai târziu. Cei care n-au izbutit să găsească bilete au făcut tot posibilul să ajungă în parcurile stadionului, ca să simtă măcar răsuflarea fierbinte a celor douăzeci de megafoane. 200.000 de oameni. Vor să privească prin ochii celor o sută de mii de fericiți aflați înăuntru.

Orele 14,10. Nu mai aud nimic.

…Cred că a fost cel mai frumos meci de fotbal din câte am văzut vreodată. Uruguay… Argentina… Los titanos…

Uruguay a învins cu 4-2. Orchestra lui Andrade a învins 11 soliști de superclasă. O orchestră desăvârșită care s-a strâns și s-a întins ca burduful bandoleonului.

Uruguayenii au deschis scorul prin Dorado, în minutul 12, dar argentinienii au egalat în minutul 20, prin Carlos Peucelle. Cu opt minute înainte de pauză, Guillermo Stabile a adus avantajul Argentinei: 2-1. La reluare, după zece minute de panică în rândurile „echipei celeste”, interul stânga Cea a izbutit să egaleze în minutul 57, la capătul unei acțiuni Fernandez – Castro – Scarone. Ante la perspectiva del triumfo, temperatura de pe „Centenario” a devenit brusc insuportabilă. Din acest moment, pe un fond sonor, în care au predominat focurile de pistol, orchestra a început să cânte, fără greșeală și Santos Iriarte a șutat fantastic, de la 25 de metri, luând conducerea în minutul 68. Atunci am văzut ceva care depășește orice închipuire. Oameni în toată firea au luat cu asalt gardul de protecție, și-au rupt hainele în timpul escaladării, au plonjat în șanțul cu apă și au… debarcat pe gazon, sub privirile uluite ale arbitrului belgian Langenus, ca să-l îmbrățișeze primii pe cel mai bun extrem stânga din lume. Cu un minut înainte de sfârșit, Castro, jucătorul cu un singur braț (celălalt era amputat), a marcat al patrulea gol… În momentul înscrierii acestui gol, care a „eliberat” o sută de mii de oameni, Estadio Centenario a devenit o adevărată rampă de lansare: spre cer și-au luat zborul balonașe cu culorile naționale ale Uruguay-ului. Suporterii „echipei celeste” mulțumeau astfel cerului…

Am părăsit cu greu stadionul, strecurându-ne printre picioarele zecilor de mii de dansatori de pe „Centenario”. Am încercat să ne grăbim – vaporul ridica ancora în aceeași seară – , dar am fost nevoiți să ne supunem rigorii legilor de circulație ale Copei del Mundo. Vacarmul era greu de suportat. Când am ajuns pe străzile pe care lumea nu mai era compactă, am văzut zeci de bicicliști tâtând fiecare câte patru curii de conserve pe caldarâm. Erau golurile din poarta Argentinei. Zgomotele acopereau strigătele vânzătorilor de ziare. Când am ajuns în port, a apărut a treia ediție a meciului finalei”.

Caseta tehnică a primei finale:

30 iulie 1930, Montevideo, Estadio Centenario

Spectatori: 93.000

Uruguay: Ballesteros – Nasazzi, Mascheroni – Andrade, Fernandez, Gestido – Dorado, Scarone, Castro, Cea, Iriarte.

Argentina: Botasso – Della Torre – Paternoster, J. Evaristo, Monti, Suarez – Peucelle, Varallo, Stabile, Ferreira, M. Evaristo.

Au marcat: Dorarto (min. 12), Cea (Min. 57), Iriarte (min. 68), Castro (min. 89), respectiv Peucelle (min. 20) și Stabile (min. 37).