Dacă tot suntem în febra Campionatului Mondial, avem din nou prilej să vorbim despre importanța pe care a avut-o Timișoara și marii ei fotbaliști care ne zâmbesc astăzi doar din fotografii. Pentru că, din păcate, prezentul nu ne oferă prea multe subiecte de discuție, în condițiile în care România n-a mai participat la vreo ediție de CM de două decenii! Ne vom întoarce așadar în timp cu aproape nouă decenii, la prima ediție a Campionatului Mondial, găzduită de Uruguay, în 1930. Site-ul nostru a mai vorbit și în urmă cu 4 ani despre voiajul de poveste al „tricolorilor” spre Montevideo. De această dată îl vom relua mai pe larg, bazându-ne atât pe poveștile actorilor din teren (mai cu seamă pe minuțiosul jurnal al măhăleanțului Rudy Wetzer), cât și pe relatările din presa vremii, Gazeta Sporturilor având chiar un trimis special la Montevideo, pe Moritz Beilis!

Pentru început, luăm ibricul de cafea de pe foc, turnăm în cești și deschidem numărul din 19 iunie 1930 al Gazetei Sporturilor, unde pe prima pagină zărim marea veste:

Iar în pagina 5, continuarea…

„Eri dimineața s-a închis primul capitol al participării României la campionatul mondial de football.
La ora 8 și 5, echipa României, împreună cu cei 5 oficiali, a părăsit Gara de Nord cu destinația Genova, unde se va face îmbarcarea pe marele transatlantic italian Conte Verde.

PLECAREA
Încă dela 7 jumătate s-a putut remarca pe peronul Gării de Nord o afluență neobișnuită. Se adunaseră prietenii și cunoscuții celor cari aveau să lipsească atâta vreme din țară și era îndreptățită zarva care trezea peronul din somnolența matinală. Fiecare avea să spună câte ceva, fiecare avea de dat un sfat. Pentru o călătorie pe celălalt emisfer al globului, orice opinie nouă era bine venită…
Cel mai agitat a fost desigur vistiernicul expediției, d. Nicu Lucescu. Nedormit de 5 zile, în continuă agitație, a fost primul la gară și număra părintește pe selecționați ca nu care cumva să rămână cineva în îngrămădeală pe peron. Înainte de plecare, câțiva din cei prezenți pornesc tradiționalul hip! hip! hura!, căruia îi răspunde dela fereastra vagonului d. Paul Nedelcovici (n.n. vicepreședintele Federației).

DIFICULTĂȚI
În preziua plecării, oficialii cari credeau că nu le scăpase nici un amănunt de organizare, se trezesc cu o telegramă urgentă dela Timișoara prin care sunt anunțați că jucătorii militari nu primiseră încă dispoziții de concediu, deși se făcuseră intervenții din locurile cele mai înalte. Nedumerirea a fost cu atât mai mare, cu cât toate formalitățile fuseseră îndeplinite.
Au reînceput alergările și s-a dat în cele din urmă și de rostul acestor noi dificultăți. Statul Major al armatei, de care depindeau facilitățile de deplasare ale militarilor, omisese să dea ordinul în consecință dintr-o interpretare greșită a datei. Campionatul mondial începe la mijlocul lui iulie și până atunci… mai e timp berechet.

Emerich Vogl, unul dintre timişorenii prezenţi pe Conte Verde

ÎN TIMIȘOARA
Deoarece câțiva din jucătorii originari din capitala Banatului plecaseră spre Timișoara cu o zi înainte însoțiți de d. Costel Rădulescu (n.n. managerul naționalei), întreaga expediție a făcut un popas de 6 ore. În Timișoara s-au alăturat echipei cei 4 localnici: Burger, Steiner, Covaci și Deșu, precum și cei trei bucureșteni plecați mai înainte: Wetzer, Raffinsky și Vogl (n.n. și ei timișoreni, însă legitimați la formații din București).
Dela Timișoara, echipa a plecat direct la Genova, unde se va îmbarca în seara zilei de 21 iunie pe Conte Verde, iar a doua zi, dimineață, transatlanticul va ridica ancora pentru Montevideo.

Despre plecare a scris conștiincios în propriul jurnal și Rudy Wetzer. Iar Ioan Chirilă a avut privilegiul să-i vadă și chiar să publice acest veritabil document istoric, în cartea „Finala se joacă astăzi” (1966, Ed. UCFS). Unde dăm, mai întâi, peste o completare a lui Freddy Eisenbasser (notat în perioada comunistă sub numele Fieraru), prezent și el la citirea jurnalului, alături de Nea Vanea, portarul Jean Lăpușneanu și autorul Rudy Wetzer:

„La Timișoara au urcat timișorenii. De pe peron l-am cules și pe Barbu, care venise de la Arad. În schimb l-am lăsat pe Ghiță Albu. Și ce rău ne-a părut după aceea…
Călătoream în trei compartimente de clasa a II-a. Toți erau veseli. Din păcate, mai mult pe socoteala mea. Eram, cum ți-am spus, provincialul. Și n-aveam nicio șansă, mai ales în fața lui dom’ Jenică Lăpușneanu (te rog nu mă întrerupe, Jeane, că-i arăt poza în care ai înghițit ca un mielușel golul lui Scarrone!). Jean al meu era marele șmecher. Dar îi dădea apă la moară și nea Costel. Spunea că suntem ambasadori în America. Și pentru că eram ambasadori, trebuia să mănânc cu coatele lipite de corp și să nu dau iama în scobitori.

Reclamă a firmei italiene Olio Sasso, din anii ’30

Intervenție Jean Lăpușneanu:
– Spune mai bine chestia cu Olio Sasso.
– Vezi? Nici acum nu-mi dă pace, deși a și băut patru păhărele din vișinata făcută de mâna mea.
– Olio Sasso? Facă-se voia ta, Jeane…
…Supărat din cauza ironiilor bucureștene, am ieșit din compartiment și m-am retras pe culoar, la o fereastră. Tocmai trecusem granița iugoslavă și călătoream pe pământ italian. După câtva timp, trenul a oprit într-o gară, cu o sută și ceva de metri înaintea peronului. Atunci am citit pe clădirea gării OLIO SASSO. Imediat am deschis ușa primului compartiment și am strigat: «Fraților, prima gară italiană: OLIO SASSO!». Ce-a urmat, nu mă mai întreba. Olio Sasso nu era numele gării, ci o reclamă de untelemn italian.
Și acum, Jenică dragă, pentru că ți-am făcut plăcerea, să lăsăm omul să citească…
Reiau (n.n. la întâlnirea cu cei trei foști internaționali, Ioan Chirilă a fost desemnat că citească cu voce tare din jurnalul lui Wetzer):
17 iunie 1930. Ilie Subășeanu știe să cânte la pian. Îi duce dorul. Dar, în lipsa pianului, organizează un cor a capella. Am descoperit, cu ocazia asta, că sunt tenor. Avem un repertoriu româno-italian.
Barbu și-a uitat ghetele de fotbal la Arad. Mare figură! Pleacă la Montevideo fără scule. În schimb nu și-a uitat pălăria de paie. O pălărie tare. Demnă de Charlot (n.n. Charlie Chaplin). L-am implorat să renunțe. Degeaba. Ardelean sadea. Singura soluție e să-l dăm drept manager sau ziarist. Numai de n-ar cădea jurnalul meu pe mâna unui ziarist…

Rudz Wetzer, timişoreanul care a documentat, pas cu pas, călătoria echipei naţionale la prima ediţie a Campionatului Mondial

18 iunie 1930. Am ajuns la Genova. A fost greu. Două nopți în compartimente de clasa a doua. Ideea a fost a lui Octav (n.n. Octav Luchide, secretarul FRF). Din diferența de preț – clasă și vagon de dormit – ne-am confecționat, încă de la București, pe credit, haine închise.
Două nopți pierdute. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat. E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă.
Pe toate le știe «grecu» (n.n. tot despre Luchide e vorba!)
…La coborârea din tren i-am spus lui Costel Rădulescu, managerul nostru, că m-am gândit toată noaptea și că avem un atac tare subțirel. S-a supărat:
– Rudy dragă, asemenea reflecții erau bune la «Mercur», în fața unei cafele cu caimac. Acum nu e timp de regrete”. (n.n. din cauza fondurilor restrânse, România a putut deplasa doar 15 jucători la Montevideo, astfel că s-a renunțat, în ultimul moment, la selecționarea unor jucători de certă valoare. Printre ei, și înaintașul timișorean Ștefan Dobay, pe atunci în vârstă de 21 de ani, care inițial figura în lotul pentru Campionatul Mondial)

Punem semnul de carte în dreptul paginii 26 și lăsăm volumul pe noptieră. Mai aruncăm o privire spre Rusia, acolo unde e în toi, în aceste zile, a 21-a ediție a Campionatului Mondial. Dar vom relua povestea mâine, cu îmbarcarea pe Conte Verde!

Trackbacks

Leave a Reply