Rugby-ul timișorean a fost lovit miercuri de o veste cruntă, mult mai amară decât înfrângerea lui Burcea & co. de sâmbătă, cu Steaua. Mitică Antonescu, antrenorul care a dus Universitatea către titlul de campioană din 1972, s-a stins din viață la vârsta de 80 de ani.

Eșecul cu Steaua, din Cupa României, pălește în fața tristei vești venite miercuri din Germania. Mitică Antonescu, făuritorul marii echipe a Universității Timișoara, campioană în 1972, a încetat din viață.

Născut în 1932, Antonescu a fost unul dintre oamenii căruia Timișoara are să-i datoreze aproape totul în materie de rugby. Pe lângă binecunoscuta izbândă din 1972, Mitică Antonescu a făcut parte din prima echipă de rugby a Timișoarei, în 1949. Arhivele rețin că la primul meci al Clubul Sportiv Universitar (CSUT), disputat la Sighișoara, a participat și viitorul mare antrenor: Liteanu, Antonescu, Popa, Nistor, Haller, Onciul, Zomborian, Georgescu (antrenor-jucător), Dăncescu, Gurti, Kalincov, Barla, Baruch, Balios, Melinte.

De la mijlocul anilor ’60, Mitică Antonescu a îmbrăcat treningul de antrenor, într-o perioadă în care clubul și-a schimbat denumirea în Universitatea Timișoara. Avea să fie începutul unei perioade de glorie, în care au fost puse bazele uneia dintre cele mai bune echipe de rugby pe care le-a avut urbea de pe Bega. În jurul localnicilor Neiss, Arsene, Priess, Vollmann și Tătucu, Antonescu avea să racoleze perle provenite din alte centre rugbystice ale țării, precum Rășcanu, Suciu, Peter, Ionică sau Popovici.

„Joc deschis la mână, atacuri permanente, marea viteză de reacție, inteligența, grefate pe excelente calități fizice – au făcut o echipă redutabilă. Marea dragoste față de acest sport a antrenorului echipei, imprimată întregului lot, seriozitate în pregătire, valoarea morală a fiecărui jucător”, consemna „Drapelul roșu”, după realizarea celei mai mari performanțe de până atunci a rugby-ului timișorean. În 1972, Universitatea, cu Mitică Antonescu la cârmă, devenea prima campioană națională din provincie, după decenii întregi în care cea mai râvnită distincție din rugby-ul românesc a luat de fiecare dată drumul Bucureștiului.

„Viața unei echipe la vremea respectivă era foarte grea. Niciun jucător nu avea salariu. Aveam doi absolvenți de facultate. Unul era la Catedra de Sudură, Francisc Neiss, iar celălalt era Ion Tătucu, absolvent la Educație Fizică. Din păcate, ambii au plecat dintre noi. Ceilalți erau studenți și stăteau câte patru în cameră, la Căminul 7. A fost mare lucru să ne batem pe atunci cu Steaua și Dinamo, care aveau orice jucător pofteau, aria lor de selecție fiind toată țara. Timișoara n-a avut juniori, n-a crescut jucători, deci am fost nevoiți să importăm”, rememora în vara acestui an Petre Laichici, conducător al clubului în perioada câștigării primului titlu de campioană.

Mitică Antonescu n-a mai reușit să repete cu Universitatea performanța din 1972, dar a reușit să o păstreze pentru o vreme printre forțele rugby-ului românesc, clasându-se pe 2 în următoarea ediție de campionat, iar în 1974 și 1975 obține două medalii de bronz. După o perioadă petrecută la cârma naționalei universitare, Antonescu se îndreaptă către Baia Mare, acolo unde ajută la ridicarea echipei Universitatea Remin, ce avea în scur timp să devină un nume important al sportului cu balonul oval din România.

La începutul anilor ’80, Mitică Antonescu a emigrat în Germania, unde s-a și stins din viață în această săptămână, la vârsta de 80 de ani. Din fericire, fostul mare antrenor a avut ocazia să prindă cel de-al doilea titlu al Timișoarei, cucerit în octombrie, ce-i drept, pe ultima sută de metri a vieții sale.

Federația Română de Rugby a anunțat că sâmbătă, la finala Cupei României dintre CSM Baia Mare și Steaua București, va fi ținut un moment de reculegere în memoria celui care a fost Mitică Antonescu.

Comments

Leave a Reply