Radu Paraschivescu s-a aflat astăzi la Timișoara, pentru lansarea ultimei sale lucrări, Astăzi e mâinele de care m-am temut ieri. Susținător înflăcărat al Politehnicii, chiar dacă o privește de la peste 500 de kilometri distanță, scriitorul a primit din partea Druckeria un tricou, un fular și un poster cu ASU Poli. Deși timpul îl presa la maximum, Radu Paraschivescu a acceptat să se așeze și la un pahar de vorbă cu druckeria.ro. Ce a ieșit? O trecere de la romantismul Politehnicii anilor ’70, la realitatea crudă a prezentului, alături de o analiză a presei sportive, totul în 2.108 de cuvinte alese.

E cunoscut faptul că v-ați născut la București și ați copilărit la Lugoj. Cum s-a produs totuși această apropiere de Poli?

A fost primul stadion serios pe care am ajuns. Nu mai știu câți ani aveam, dar știu că eram la școală. Îmi făcusem ucenicia la Lugoj, unde îi vedeam pe Vulturii jucând fel și fel de colocvii cu Nădrag, Tomnatic, Biled, în care se lăsa cu bătaie. Dar primul meci adevărat l-am văzut la Timișoara, nu la București. Nu mai știu cu cine juca Poli, dar mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că era alb-violet, mi-a plăcut Timișoara încă din prima zi când am ajuns aici. Chiar cu mintea mea de copil, îmi spunea ceva acest oraș, îmi dădeam seama că e puțin altfel decât celelalte. Apoi, la 14 ani, am văzut la București finala de Cupă cu Jiul, pierdută cu 2-4. Finala se desfășura la aceeași oră cu sosirea cicliștilor de la Turul României. Țin minte că au intrat cicliștii pe pista stadionului, iar fundașul dreapta al lui Poli, Mioc, s-a întors către ei, foarte preocupat, să vadă cine-i primul. Firește, băieții de la Jiul au trecut pe lângă el și au dat gol. Atunci mi-am spus „Cu ăștia trebuie să țin”. Mi s-a părut foarte frumoasă nonșalanța cu care poți să renunți la preocuparea ta principală și să vezi altceva. Era o boemă, o curiozitate care unui copil îi place.

Care a fost prima „nebunie” pe care ați făcut-o pentru Poli?

Am fugit din armată să o văd pe Poli în finala de Cupă din 1980. Mi-am asumat zilele de arest, mai ales că bătusem pe Steaua, nimeni alta decât echipa armatei. S-a lăsat cu represalii, clar. În toamna aceluiași an, am fost dat afară din seminarul de marxism. Venisem cu radioul la mine când juca Poli cu Celtic, iar când a dat Păltinișanu gol, am scăpat radioul, care s-a dat tare din greșeală și am fost evacuat. Printre altele, am mai fost la Poli – Atletico, în 1990, când țin minte că am stat pe stadion de pe la 11 dimineață, până la 5 după-amiază când începea meciul. Nici nu mi s-a părut un sacrificu, ci mai degrabă un lucru firesc, pentru un suporter ce vine de la 500 de kilometri tocmai pentru că are ceva în comun cu echipa, cu orașul, cu lumea de aici.

Cum ați menținut vie pasiunea pentru Poli trăind la București, acolo unde tentațiile fotbalistice sunt poate mai variate?

Tata e rapidist. Nu știu exact de ce. Pe de o parte, ai mei stau destul de aproape de stadionul Giulești, iar pe de altă parte, el fiind un om anti-sistem, anti-partid, anti-echipe departamentale, nu putea să-și ia decât un reper de frondă. Rapidul avea și niște personaje de un pitoresc extrem, precum Trudorică trompetistu’ sau Tamango. Era o echipă de oameni eșuați, care aveau 3-4 ani de glorie, după care ajungeau să care lăzi prin gară, să împingă vagoane. Tata a încercat să îmi arate că Giuleștiul e totuși o direcție bună, dar mie mi-a plăcut mai mult Timișoara. Întâmplător, după zeci de ani, galeriile s-au înfrățit. Acum mi se pare deja o marcă de noblețe să ții cu Rapidul, în condițiile în care toată lumea toacă despre Steaua. Absolut totul, de la cutremure, până la devalorizarea leului, soarta balenelor eșuate, totul se explică prin Reghecampf, Steaua, Pintilii și așa mai departe. Probabil și buletinul meteo va fi prezentat de Chiricheș. Mie îmi plac lucrurile neexcesive, ori Steaua de azi e un exces. Eu am trăit într-un exces, cel comunist, în care trăiai sub clopot, nu ieșeai din țarcul tău, nu ieșeai din uniformă, nu ieșeai dintr-un limbaj. Poli e una dintre echipele neexcesive. E o echipă cu sentimente, generează pasiuni, dar nu generează excese, nu generează nimic nociv. Ideea din spatele lui Poli e produsul unei iubiri.

Care e polistul care v-a impresionat cel mai mult de-a lungul timpului?

Eu fiind glumeț din fire, am rămas legat de Giuchici. El era expresia clovneriei fotbalistice din anii ’70. L-am prins  și în vremea în care intrase pe mâna lui Angelo Niculescu, ceea ce era un nonsens. Angelo Niculescu era un rigorist, acru, cu o pedagogie uscată, extrem de intolerant, un fanatic al disciplinei, iar Giuchici era exact contrariul. Mereu preocupat să dea mingea printre picioarele adversarului, am înțeles că avea un caiet în care își nota fiecare victimă, fantezist, plezirist, juca după chef. N-avea nimic de neamț sau de sârb în jocul lui, care era undeva între fotbalul de ștrand și fotbalul de sală. Mi-a mai plăcut Jivan, care era portar în anii ’70, când la UTA, când la Poli. Era genul de portar care te exaspera foarte ușor. Făcea niște meciuri colosale, în care nu puteai nicium să-i dai gol, după care lua niște „boabe” de te lăsau cu gura căscată. Era genul de portar țăcănit, care se dădea cu capul de bară, hipiot, blond, înalt.

Care a fost cea mai mare bucurie trăită alături de Poli?

Tentația ar fi să pun meciul Poli – Atletico. L-aș pune totuși la egalitate cu un Poli – Steaua  4-1 din 1978, pe ploaie. Angelo Niculescu era atunci antrenor, iar Steaua venise cu Liță Dumitru, Iordănescu, Tudorel Stoica, Sameș, cu toții jucători serioși. Poli a condus cu 3-1, iar la sfârșit tot stadionul l-a cerut pe Giuchici. Angelo Niculescu, de voie, de nevoie, l-a trimis în teren, iar omul și-a făcut numărul. După două minute i-a dat mingea cuiva printre picioare, după alte două minute a repetat figura și a dat gol, iar peste alte două minute l-a cârpit pe unu’ și a luat roșu. Deci în 5-6 minute  a spus tot ce avea de spus.

Dar cea mai mare decepție?

Sunt multe… M-a durut foarte tare înfrângerea de la Lisabona, cu Sporting, pentru că venea imediat după victoria cu Atletico. După ce l-ai scos pe Futre din competiție și iei 7-0 în turul următor, ceva se rupe în tine. Lumea vorbește deseori de retrogradări, e comod să spui de momentul actual, când Poli s-a risipit, dar eu atunci am fost curentat. În plus, din câte țin minte, cu Atletico trebuia să se joace la Madrid primul tur, iar cei de la Poli le-au trimis un fax în care spuneau că suntem o țară abia ieșită din revoluție, un oraș studențesc, nu avem bani, iar dacă jucăm primul meci la Madrid, pierdem cu 10-0, iar în retur nu mai vine nimeni. Și i-au păcălit. În turul următor au avut aceeași retorică, le-au trimis și celor de la Sporting un fax asemănător, dar ei știau deja ce s-a întâmplat cu Atletico.

„Varga și Rotariu ar trebui să dea un impuls și nimic mai mult”

Cum ați văzut de la distanță tot ce s-a petrecut vara trecută în fotbalul timișorean, după intrarea în insolvență a societății lui Marian Iancu?

Nici nu pot să spun că am văzut, pentru că în București informații de genul acesta nu prea apar. Nu știi pe cine să crezi, ai doi oameni care spun lucruri ce se bat cap în cap și îți e clar că unul nu spune adevărul. Nu știu dacă e un lucru dramatic. Poli și-a făcut un obicei nesănătos în ultimii ani, s-a transformat în instituție de adopție. A venit Florea de la Bragadiru cu o echipă, o facem Poli, a venit acum primarul cu o echipă de la Recaș, o facem Poli și pe ea. Nu știu dacă nu cumva ne furăm singuri căciula și intrăm într-un joc ce poate fi periculos. Inevitabil, de mercenari nu scapi, pentru că în această direcție a luat-o fotbalul, dar dacă ești gata să deschizi ușa oricui vine și îți propune o înrudire, la un moment dat îți pierzi identitatea. Ești alt om, iei conturul celui care îți bate la ușă.

Acea „explozie” din vară a născut mai multe echipe prin care se dorește redresarea fotbalului timișorean…

Oamenii din Timișoara știu să discearnă, pentru că au toate informațiile, dar un suporter îndepărtat cum sunt eu, nu știe mai nimic. În ziar  nu citește, la Timișoara ajunge rar. Știe că Poli-Recaș e susținută de primar, se întreabă dacă e politizată sau nu toată afacerea. Știe că dincolo joacă Rotariu, că publicul e acolo și face spectacole de pirotehnie. În plus, mai știe că se pune problema renașterii Ripensiei. Nu știu cât e de bine să ai un public răsfirat, unul pentru Ripensia și dincolo niște tabere. Pentru mine, de departe, e o șaradă și un lucru caraghios. Fiecare agită o cârpă violetă și spune „Noi suntem ăia adevărați”, iar ceilalți „Ba nu, noi!”. Asta provoacă nedumerire, provoacă derută, nimeni nu se limpezește după așa ceva. Apar mai multe semne de întrebare și nu cred că e bine.

Ați început deja să migrați către una dintre aceste tabere?

Nu, pentru că mi-e frică, recunosc. Mi-ar trebui să știu exact ce hram poartă fiecare echipă. E Poli-Recaș o prelungire a USL-ului în sport, prin primarul Robu? Ce se întâmplă cu ASU Poli? E o făcătură, e un artificiu de imagine, de PR, o formă de a apărea pe CNN? Toate astea sunt o poveste frumoasă la gura sobei, dar mi-e teamă că e o formă de a pedala în gol. Cine câștigă aici? Înainte mai aveai UMT, CFR, Progresul, dar fiecare avea o identitate a ei. Acum sunt două echipe ce încearcă să se canibalizeze reciproc.

Modelul ASU Poli a început să fie preluat și în alte părți ale țării. Ar putea fi o variantă de conservare a fotbalului curat?

Mie îmi place această idee, cu plecatul de jos. Te bazezi pe un public fidel, dar are totuși acel public forța financiară să țină echipa? Mai degrabă nu. Dacă vrei să rămâi în Liga a V-a, sigur că poți face asta la nesfârșit, dar tu nu vrei să rămâi acolo. Dacă vrei să urci, la un moment dat vei da de un finanțator. Există finanțatori credibili, oameni despre care să spui că se poate merge pe mâna lor, că banii lor sunt legali, n-au făcut afaceri cu statul, n-au un trecut umbros? Nu știu dacă avem așa ceva.

Cum vedeți revenirea în alb-violet a unor nume precum Iosif Rotariu și Titi Varga?

Deocamdată mi se pare un gest extrem de romantic, mai ales că ei nu joacă în baza unui contract. Ca început și ca impuls, merge. Acest lucru l-aș vedea mai degrabă ca un declic, să vină lumea să-l vadă pe Varga, care juca atunci când a fost eliminată Atletico, sau că joacă Roti, care a fost și el părtaș în meciuri mari pentru Poli. Nu mi-aș dori să intrăm însă în cartea recordurilor, iar după o vreme ziarele să scrie „Iosif Rotariu are 70 de ani și încă joacă în Liga a V-a, iar Titi Varga dimineață își plimbă nepoții prin parc, iar apoi vine la antrenament”. E o idee de început, frumoasă, poetică, dar care trebuie să dea un impuls. Acesta ar trebui să fie rolul ei, nimic mai mult.

„Presa sportivă suferă de sindromul Frankenstein”

În urmă cu câțiva ani, ați publicat cartea Dintre sute de clișee, în care majoritatea exemplelor la care ați apelat veneau din fotbal. De unde mai puteți lua o gură de aer proaspăt, într-o lume ce vorbește și gândește în limbaj de lemn?

Se găsesc variante. Toată lumea beștelește presa, chiar și noi. Dar în presa asta cu păcate și cu bube, sunt oameni care scriu viu, nuanțat, plastic, nu în platitudini și poncife. Eu scriu la ProSport, dar trebuie să dau exemple de la Gazetă, pentru de acolo sunt de dat. Un Tolontan, un Naum, un Georgescu, sunt oameni de citit. Poți să nu fii de acord cu ei, dar sunt oameni care scriu bine și care n-au văzut numai sport la viața lor. În ceea ce scriu ei văd și cărțile pe care le-au citit, văd și teatrul la care se duc, văd și filmele sau concertele la care merg. Deci situația nu e dramatică, dar nici veselă, pentru că statistic cei mai mulți ziariști sunt flașnetari și vehiculatori de clișee. E mai ușor, e ca vorbitul pe pilot automat.

Considerați că presa sportivă românească traversează un declin?

Noi avem un mare păcat, acela de a monumentaliza prea mult trecutul. Spunem că n-o să se mai nască niciodată un Ioan Chirilă. Ba da. Eu nu cred că Tolontan scrie mai prost decât Ioan Chirilă. E legea firii, ca fiecare maestru să fie întrecut de cât mai mulți discipoli. Așa cum Chirilă a avut perioada lui și a rămas un reper, eu cred că la ora asta, cu accesul la informație de astăzi, cu modul în care s-a modificat limba, există 7-8 oameni care scriu cel puțin la fel de bine ca și el. N-aș spune că e nenorocire ceea ce trăim. Normal ar fi să avem mai mulți oameni de genul acesta, pentru că avem voie. Nu mai avem liste de cuvinte tabu, nu mai avem teme interzise, nu mai avem cenzură, putem valorifica toate valorile limbii. Și atunci de ce n-o facem? De lene…

Nu se pierd totuși aceste câteva voci în această mare de clișee și banalități?

Nu cred că se pierd, dar există un alt pericol. În momentul în care scrii un articol foarte bun, primești 100 de comentarii, din care 80 sunt denigratoare și alături de temă. De exemplu, Radu Naum scrie un articol excelent despre doping, iar primul comentariu e „De ce l-ai ținut pe Gigi jumate de oră la telefon?”. Sigur, și el are vina lui și se află într-o fundătură, pentru că știe că nu mai vrea circ. Dar e și vina publicului, pentru că e ipocrit. Dacă întrebi, fiecare îți va spune că vrea numai TVR Cultural și Concertele brandenburgice ale lui Bach. Dar când îl cauți cu people meter-ul, îl vezi la Gigi. Sigur, și ziariștii comit păcate. Vorbim despre sindromul Frankenstein, ei au născut niște monștri de laborator care au scăpat de sub control. A fost bine atunci când au ieșit, dar nu îi mai pot aduce înapoi în laborator, decât prin moarte biologică. Poate nici atunci…

Leave a Reply