Mircea Oprea a înscris de trei ori în poarta UTA-ei în sezonul 2002/2003 al Diviziei A

Timișoara intră în febra derby-ului dintre Politehnica și UTA, iar odată cu apropierea zilei de 21 mai, încep să curgă și amintirile încleștărilor de altădată dintre alb-violeți și alb-roșii. Mircea Oprea e unul dintre eroii derby-ului vestic, prin cele trei goluri înscrise în poarta arădenilor în confruntările din sezonul 2002/2003. Numărul 13 din perioada „AEK” a înscris de două ori în acel memorabil Poli – UTA 3-4, din 5 octombrie 2002, de pe stadionul „Dan Păltinișanu”, și tot Oprea a marcat unicul gol al partidei retur, când alb-violeții au câștigat cu 1-0 la Arad și au pecetluit soarta rivalei, care a luat drumul diviziei secunde.

În rândurile ce urmează, ne vom reaminti, alături de Mircea Oprea, de atmosfera incandescentă de la derby-urile dintre Poli și UTA din urmă cu un deceniu și jumătate.

La 5 octombrie 2002, Poli deschidea scorul în primul minut al meciului cu UTA! Momentul bucuriei golului, cu marcatorul, Mircea Oprea, rămas fără tricou

Mircea, să începem cu acel memorabil 3-4 de la Timișoara, din 5 octombrie 2002. Aș vrea să te întreb, mai întâi, ce ai simțit în momentul în care ai ieșit de la vestiare, iar pe stadion se aflau 40.000 de spectatori?
Noi eram deja obișnuiți cu 15.000 sau 20.000 de oameni, pentru că era deja etapa a 7-a, iar lumea a venit în număr foarte mare la meciurile noastre încă de la începutul campionatului. Dar 40.000 a fost o noutate absolută, pentru toți jucătorii din teren, și pentru ai noștri, și pentru cei de la UTA. Să joci cu 40.000 de oameni în tribune, în România, e mare lucru! A fost o atmosferă absolut incredibilă. Suporterii ne-au tratat ca pe niște timișoreni get-beget, ne-au adoptat foarte rapid, în comparație cu alte echipe sau alți jucători care au mai evoluat de atunci pe acel stadion. În Timișoara ne simțeam foarte iubiți, lumea ne respecta, ne încuraja, chiar dacă nu am avut atunci un sezon strălucit, pentru că ne-am salvat de la retrogradare abia după un baraj, cu Buzăul.

Mircea Oprea, felicitat de colegi, după marcarea golului de 3-2 din derby-ul cu UTA

Aș spune chiar că generația voastră a fost cea mai iubită din anii de după Revoluție. În toată această perioadă, nu a mai existat niciodată o asemenea emulație ca în acei ani, 2002-2004. Prin ce ați reușit să-i cuceriți pe fani, mai ales că nu prea au fost timișoreni în acea echipă?
Noi eram, în cea mai mare parte, tineri. Cam 80% din echipă eram sub 22-23 de ani, în afara câtorva jucători trecuți de 30 de ani, cum erau Buia, Constantinovici sau Zanc, Dumnezeu să-l ierte… Ceilalți eram cruzi, neexperimentați și ne dădeam viața pentru Timișoara, dar și pentru fotbal, fiind la început de drum. Puțini dintre noi mai prinseserăm Divizia A… eu unul mai jucasem doar o jumătate de sezon pe prima scenă.

Să revenim la acel meci cu UTA, din toamna lui 2002, în care tu ai marcat două goluri. Primul dintre ele, la chiar prima fază a jocului…
Într-adevăr, la prima sau a doua atingere de balon am și marcat. Apoi, am mai înscris în repriza a doua, pentru 3-2. Îmi pare însă nespus de rău că am pierdut acel meci. Aceste două goluri ar fi fost cele mai importante din cariera mea, dacă am fi reușit victoria. Să dai două goluri, cu 40.000 în tribună, și mai ales dacă te gândești la rivalitatea care există de atâția ani între Poli și UTA, pentru mine a fost o mândrie. Din păcate, pentru echipă, n-au fost de folos. Mie nici astăzi nu-mi vine să cred că am putut pierde acel meci, după ce am condus cu 2-0 și 3-2. Ne-a urmărit acest eșec pe tot parcursul sezonului. Mai ales că ni s-a spus, de către galerie, că e un meci crucial.

În minutul 68, Dobre i-a pasat în careu lui Oprea, care a pus latul și a scuturat plasa porții arădene.

Au trecut, iată, aproape 15 ani de la acea partidă. Ai mai trăit de atunci vreun meci cu o atmosferă comparabilă cu cea de atunci?
În niciun caz. Am mai avut apoi meciuri și cu 30.000 de oameni în tribune, dar cu acel meci cu UTA nu s-a comparat niciunul. A fost primul derby pentru generația noastră, a fost un sentiment fantastic. Îmi amintesc că nu se mai vedeau nici gradenele, nici cimentul din tribune. Atât de multă lume era! Chiar și pe scări țin minte că se stătea. Au fost vremuri frumoase, care nu știu dacă se vor mai întoarce vreodată. Nu cred că la Timișoara vor mai veni 40.000 de oameni la un meci de fotbal, chiar dacă ar fi vorba despre un derby.

Nu mai permite nici stadionul 40.000 de spectatori…
(n.r. râde) Așa e, au apărut scaunele între timp, iar capacitatea a mai scăzut. Dar cel mai important e ca lumea să regăsească plăcerea de a venit la stadion. E păcat de Timișoara, să nu aibă un stadion plin, așa cum era pe vremuri. Iar aici nu mă refer doar la perioada noastră, ci și la ceea ce se întâmpla înainte de Revoluție, când la meciurile cu UTA, Dinamo sau Steaua erau tribunele ticsite. Lumea mergea cu drag la stadion, mergeau bunici, părinți, cu copii, cu nepoți… Din păcate, nu mai vezi așa ceva astăzi, în România.

Un rezumat extins al meciului Poli – UTA 3-4, din 5 octombrie 2002:

„Buia și-a aruncat în peluză și tricou, și șort, și jambiere”

În retur, v-ați luat revanșa în fața UTA-ei, printr-o victorie cu 1-0 la Arad, în care ai reușit să semnezi unicul gol. Ce îți amintești de la acea partidă?
Meciul acela a fost extrem de important, pentru că echipa care câștiga, prindea barajul și avea astfel șanse mai mari să se salveze. La Arad, atmosfera nu putea fi aceeași ca la Timișoara, pentru că nu permitea stadionul, cred că au fost undeva la 10.000 de oameni, pentru că mai mulți nu puteau intra. Însă încărcătura a fost la fel. Dăruirea noastră din teren a fost însă maximă.

Iar la final, v-ați bucurat minute în șir în fața galeriei lui Poli. De altfel, sunt și niște imagini celebre, cu Romică Buia, aproape complet dezbrăcat, pe gardul peluzei.
Da, da, da. (n.r. râde) A fost spectacol la final, Buia și-a aruncat în peluză și tricou, și șort, și jambiere. Încă mai am pozele de atunci pe calculator. Vă dați seama, bucuria a fost enormă, pentru că a fost meciul pe care l-am așteptat pe toată perioada returului și care ne-a salvat acel sezon.

Generația voastră a părut, întotdeauna, foarte unită. Mai ții legătura cu foștii tăi colegi din acei ani?
Păstrez legătura cu destul de mulți colegi. Mai vorbesc cu Angheluță, cu Buia, cu Șoltuz, cu Ionilă, care e finul meu. Țin legătura inclusiv cu Stelian Gherman, care era antrenor în perioada respectivă.

„Sper să vină cât mai multă lume la meci. Poate ajung și eu!”

Derby-ul dintre Poli și UTA revine, pe 21 mai, pe „Dan Păltinișanu”, de această dată în liga secundă. Ce te aștepți să vezi duminica viitoare?
Nici nu mai contează liga în care se joacă. Indiferent dacă e în Divizia A, în Divizia B, e un derby. Sunt convins că și băieții care joacă acum la Politehnica își dau seama de importanța meciului și că își vor face pe deplin datoria. Sper din tot sufletul să îl câștige. Și sper, de asemenea, să vină cât mai multă lume la meci. Poate ajung și eu!

Până atunci, ai chiar tu meci cu UTA, în Liga a III-a. Am văzut că încă mai joci, la Unirea Alba Iulia.
Într-adevăr, sâmbătă am meci la UTA II, cu Unirea Alba Iulia. Dar nu cred că voi fi utilizat. Intru când e nevoie. Joc fundaș central, pentru că nu avem jucători pe acel post. Joc orice e nevoie, și fundaș central, și fundaș stânga, și în fața apărării… Orice e nevoie.

Cum te descurci la 37 de ani în teren?
Destul de bine și vă spun și de ce: din păcate, e foarte, foarte slab nivelul. Cu un pic de experiență, te descurci. În mod normal, n-ar mai merge la 37 de ani, dar nu am ce face. Din păcate, fotbalul a scăzut mult în valoare, mai ales la nivelul ligilor a doua și a treia, față de ceea ce era în urmă cu 15-20 de ani.

Liga I cum ți se pare, în comparație cu perioada în care evoluai și tu pe prima scenă?
Mi se pare că fotbalul era altfel pe vremea respectivă. În ziua de astăzi, mi se mai pare că sunt prea puțini fotbaliști, în adevăratul sens al cuvântului. Nu spun că noi am fi fost cine știe ce valori, pentru că și noi eram cu muncă, muncă, muncă… fugeam până cădeam, nu eram noi foarte tehnici, nu le prea aveam nici cu tactica. Dar cei de astăzi n-au dăruire, nu au atitudine… E foarte slabă Liga I, după părerea mea. În afara lui Hagi, care muncește bine cu copiii lui, nu prea mai ai ce vedea.

A cochetat cu handbalul

Să încheiem cu un subiect inedit. Știu că în anii trecuți ai jucat chiar și handbal, pentru echipa de ligă secundă din Alba Iulia. Cum ai ajuns pe semicerc?
Eu am făcut handbal de mic, am mai jucat ocazional, iar tatăl meu e antrenor de handbal. Chiar și acum se ocupă de câteva grupe de juniori. A fost plăcerea mea, am jucat chiar și în liga a doua. Posturile mele erau de extremă și centru. La handbal, nu puteam juca la fel ca la fotbal, orice e nevoie, pentru că sunt cerințe diferite de la un post la altul. Dar eram cu alergătura și acolo, cu munca, așa cum am fost toată viața și la fotbal.

Mircea Oprea s-a născut la 20 aprilie 1980 la Sibiu și a făcut primii pași în fotbal la Unirea Alba Iulia, pentru care a debutat în „B” în 1996, la doar 16 ani. A mai evoluat la Rocar București, Dacia Mioveni, Fulgerul Bragadiru, AEK București, iar în perioada 2002-2007 a îmbrăcat tricoul lui Poli, pentru care a reușit 17 goluri în 84 de partide. A mai evoluat la FC Național, Ceahlăul Piatra Neamț, Politehnica Iași și Apullum Alba Iulia. Joacă fotbal și în prezent, în Liga a III-a, la Unirea 1924 Alba Iulia, unde îndeplinește și rolul de antrenor secund. În urmă cu trei ani, a cochetat și cu handbalul, evoluând la echipa de ligă secundă Unit Alba Iulia.

Leave a Reply