cartier7_viki

Ruinele sălii de atletism din Circumvalațiunii (stânga), imortalizate în 2006 (Foto: http://ccc-circumvalatiunii-foto.blogspot.ro)

Sezonul atletic 2015 a pornit la drum în urmă cu două săptămâni, ca de obicei, cu stagiunea „indoor”. Printre participanți se numără, de fiecare dată, și sportivi de la cluburile timișorene, iar în ultimii ani, prezențele pe podium au fost constante. Pentru un atlet timișorean, o medalie la o competiție de sală înseamnă mult mai mult decât la prima vedere. Iar asta deoarece, pentru a o obține, e nevoit să se pregătească ub cerul liber, în frig, ploaie ori ninsoare, bine înfofolit.

Faptul că din Timișoara au răsărit câteva nume importante în atletismul românesc în ultimii 10-15 ani poate fi considerat, pe bună dreptate, un miracol Baza materialăs-a degradat cu repeziciune după Revoluție, autoritățile fiind rareori dispuse să le asculte păsurile atleților, darămite să miște vreun deget în acest sens.

De ani buni, probele tehnice, la care Timișoara și-a făcut odinioară un nume în atletismul românesc și cel mondial, au dispărut complet. De ani buni, săritori în lungime, înălțime ori cu prăjina, aruncători de greutate, ciocan sau disc nu s-au mai format pe Bega, din simplul fapt că n-au avut unde! În aceste probe, Timișoara va rămâne prezentă doar în arhive, prin performanțele Iolandei Balaș, a lui Hansi Söter, a fraților Raica ori a Luizei Ernst. Performanțe realizate în anii 40-50-60…

Până spre finele deceniului trecut, nici alergătorii nu o duceau mai bine. Pista de atletism de pe stadionul „Știința” ajunsese o ruină. Plăcile pistei începuseră să se desprindă, ajungând, mai în glumă, mai în serios, potrivite doar pentru proba de obstacole. În decembrie 1997, Gazeta Sporturilor semnala starea jalnică în care ajunsese baza atletismului timișorean, referindu-se la pista de pe „Știința”:

 

„Jalnică este situația și de la Stadionul Politehnica, proprietatea Institutului de învățământ superior. Puținii copii care mai vin la atletism nu beneficiază de vestiare (de dușuri ce să mai vorbim!), iar atunci când se echipează o fac în… turnul de cronometraj, în condiții mizere. Pista e și ea pe… ducă, bordurile s-au volatizat, iar pragurile de la groapa de sărituri au ajuns probabil lemn de foc în cine știe ce casă, paza fiind inexistentă. (…) Au început să dispară, mai bine zis șterpelite, și bucățile de tartan care, odinioară, mai dădeau aspectul unei arene sportive”

cartier2_viki

August 1997. Arde sala de atletism! Fumul gros se zărește de la mare distanță. (Foto: http://ccc-circumvalatiunii-foto.blogspot.ro)

Situația s-a remediat întrucâtva în 2007, atunci când s-a finalizat modernizarea bazei sportive de lângă Mecanică. Pista de atletism – prea îngustă totuși pentru a găzdui vreo întrecere oficială – a fost adusă la standarde actuale, atleții reușind să-și desfășoare pregătirile în condiții optime.

Totul până în anotimpul rece. Când, în mod normal, pregătirea ar trebui să se mute în sală. Mai ales că, așa cum spuneam în introducere, fiecare început de an programează competiții oficiale „indoor”. La Timișoara, antrenamentele continuă „outdoor”. E singura variantă pe care o au la dispoziție atleții de pe Bega.

Timișoara a dispus, pe vremuri, de o sală de atletism perfectă pentru antrenamente (chiar și competiții). Ea se afla în cartierul Circumvalațiunii și făcea parte dintr-un veritabil complex sportiv, în imediata vecinătate aflându-se bazinul de înot (50m) și sala de gimnastică. Un incendiu provocat de câțiva boschetari a distrus-o însă complet, în vara anului 1997. O bună bucată de timp, molozul și bucățile de lemn arse au rămas neatinse. Apoi, după curățearea locului, ruinele sălii au mai rămas în picioare mai bine de zece ani, până când, pe acel loc, s-a amenajat o parcare.

Atletul timișorean Silviu Nișu a ridicat problema lipsei unei săli de atletism într-un interviu acordat site-ului nostru în urmă cu un an:

 

„Nu pot să înțeleg cum, în toți acești ani, nu s-a făcut nimic. Eu am mai prins-o și era foarte utilă. În primul rând, nu bătea vântul, era încălzită, se puteau ține concursuri de 60 de metri, 60 metri garduri, lungime, înălțime, deci probele tehnice. În plus, apar și cheltuieli suplimentare pentru fiecare sportiv, tocmai pentru că trebuie să ne antrenăm afară. Îți trebuie iegări termici, care costă 90 de euro, apoi un fâș impermeabil, care e peste 100 de euro, o pereche de cuie, 100 de euro, care pe parcursul sezonului se strică și îți trebuie altele”.

De-a lungul anilor, o serie de investitori s-au arătat interesați de a ajuta la reconstrucția sălii, însă nu au ajuns la un numitor comun cu autoritățile. Tam-tamul din urmă cu câțiva ani, pe subiectul sălii de atletism, s-a stins și el. Într-o perioadă în care promisiunile bombastice legate de infrastructura sportivă (săli, stadioane, bazine etc.) sunt în toi, sala de atletism nu se mai află pe buzele nimănui.

Așadar, dragi atleți timișoreni, poftiți afară! A treia etapă a Campionatului Național de sală se apropie…

sala-circumvalatiunii-1969

În 1969, la puțin timp după darea în folosință, sala de atletism din Timișoara mustea de sportivi. În picioare, antrenorii Siegfried Becker și Eugen Lupșa le explicau ziariștilor beneficiile unor astfel de facilități.

Trackbacks

Leave a Reply