Opinie : VICTORIE PENTRU “STRESI”.

Viața este un aparat imens la care suntem conectați cu toții, emanând și captând energiile misterioase ale universului. Din păcate, unii dintre noi ies mult prea repede din circuit sau se confruntă cu niște probleme extrem de grave. Povestea de astăzi este dedicată camaradului nostru Răzvan Curta – Stresi, care trece prin niște momente teribile după ce a fost izbit de un tir.

Așadar, e interesant să te trezești gândindu-te la izlazul din Topolovățul Mare în timp ce-i privești live pe Cambiasso, Zanetti și Cassano…Tocmai așa mi s-a întâmplat la meciul Partizan-Inter din Europa League, contemplând din peluza nord legendarul „Jug” al Grobarilor, pe care îl admiram copil fiind în revista „Tempo”, la paginile dedicate ultrașilor. Sudului alb-negru îi lipsește astăzi însă acel “je ne sais quoi” care m-a fascinat toată copilăria și care m-a determinat să devin susținătorul lui Partizan…

Din fericire, o parte din magia grobarismului belgrădean s-a păstrat la baschet, lucru dovedit de atmosfera meciului Partizan-Bamberg de vineri seara din legendara sală„Pionir”, unde preț de câteva clipe mi i-am imaginat cu ochii deshiși pe Goran Grbovic sărind în sus de bucurie după „zakucavanje”,  pe Sale Djordjevic conducând mingea și penetrând apărările adversarilor, pe Zeljko Obradovic înscriind trițe cu boltă și pe bărbosul Vlade Divac așteptând mingea sub coș…Dar vorba lui Jura Stublic – „vjeruj nema života od sjećanja” („crede-mă, nu există viață din amintiri)”, așa că sămbâtă la prima oră am părăsit hotelul „Slavia”  gândindu-mă doar să prind trenul de la 13.58 spre Topolovățul Mare, acolo unde urma să joace Poli. De ce trenul? Pentru că am dorit să retrăiesc măcar o părticică din atmosfera vechilor deplasări cu Drojdierii, Masseria & company, acolo unde pulsa ca nicăieri golăneala pozitivă atât de specifică Timișoarei.

Mersul cu mașina este comod, dar trenul este tata deplasărilor. Nimic nu poate înlocui farmecul acelui Balcani pe roți, care inspiră și expiră deopotrivă bucurie și deznădejde, tinerețe și bătrânețe, sărăcie și sărăcie mai mare. Cine nu a făcut deplasări cu trenul, cine nu a stat înghesuit alături de 15 camarazi într-un compartiment, cine nu a poștit o sticlă de bere la doi litri, cine nu a suportat mirosul specific al clozetelor românești, mereu deschise, stricate și urât mirositoare, cine nu a adormit pe cadența roților cu fruntea pe geamul murdar și mâzgălit gândindu-se că e cu prietena într-un loc intim bând vin fiert cu scorțișoară și ascultând muzică în surdină, cine nu a stat zeci de kilometri cu capul în curent contemplând câmpiile, munții sau Dunărea până i se înroșeau ochii, cine nu a făcut planton pe culoar ore în șir pentru a-i lăsa pe alții să doarmă, cine nu a stat chircit ca un ghem printre blugi suflecați, treninguri, adidași descălțați, ciorapi care se “aud”, șepci trase pe ochi și fulare înfășurate asemenea unor șerpi în jurul corpurilor distorsionate – nu știe ce înseamnă viața de suporter.

În esență, ultraseria adevărată înseamnă o retribalizare modernă, o reîntoarcere la originile comunităților, o redescoperire a virtuților omului primitiv, pomenit astăzi doar în context peiorativ. Omul societății capitaliste contemporane a adus izolarea la grad de singură virtute acceptată, iar lăcomia și câștigul au ajuns să reprezinte măsura tuturor lucrurilor. Suporterii, care asemenea migratorilor, trăiesc, călătorec, crează, muncesc, suferă și se bucură împreună, își apără cu devotament și onoare simbolurile și familia. Ei învață de mici ce înseamnă o comunitate în adevăratul sens al cuvântului. În timp se ce înghesuie în compartimente îmbăxite, cântă pe scările trenului, se înjură sau se laudă, înalță imnuri zguduitoare unor zei trecători, împart conserve de carne și fasole, bagă zeci de mâini în aceiași pungă de pufuleți, râd, plâng, dansează și se bat umăr la umăr – ei simt că trăiesc, transformând sinistrul efemer într-o veșnicie de unică folosință.

Iată-ne ajunși în Topolovăț. Traversăm pe jos tot satul pentru a ajunge la stadion. Stadion – mult spus, pentru că e vorba de un tăpșan împrejmuit de un gard lăsat fără nici o urmă de tribună. Meciul decurge într-o notă de dominare a violeților, concretizată de trei goluri pe tabela virtuală. Marchiș înscrie de două ori și se bucură alături de suporteri lângă un gard de sârmă. În afară de clasicele beri, ne desfătăm cu vin alb din Macedonia și whisky afumat la ploscă, ca Jock Ewing în timp ce-și vizita ranch-ul. Ne bucurăm de fotbal și de atmosferă, dar un gând negru ne dă târcoale tuturor. Se strâng bani pentru prietenul nostru Răzvan Curta – Stresi, care a suferit un teribil accident. Nu ne rămâne decât să cântăm mai tare și să sperăm că îl vom revedea într-o zi alături de noi. Cântăm ca apucații în plin camp, dăm cu torte, petarde și fumigene. Acesta este fotbalul nostru, aceasta este bucuria noastră.

Cel mai înalt deal în câmpie este ludaia. Te sui pe ludaie și vezi tot Banatul, se spune pe la sate. De aceea cântatul pe izlazurile întinse este impregnat de o simbolistică aparte, dincolo de încurajarea banală a unei echipe de fotbal. Scandarea “de la Niș la Napoli” te transpune parcă în atmosfera unei bătălii din vremi apuse, când sciții, pecenegii sau avarii se pregăteau să-și încrucișeze săbiile și sulițele într-un galop sălbatic de nimicire a adversarului! Aici nu există ecouri. Toate răcnetele războinice ale ultrașilor, acești ultimi cavaleri ai unei lumi consumatoriste și lacome, pierdute în întinderile pustei panonice, sunt sorbite asemenea berilor reci de îndepărtările însetate, de necuprinsul pe care ne-am permis să-l supunem făcând apel la pasiune, devotament și sacrificiu extrem!

Plecăm fericiți să sărbătorim alături de o parte din jucătorii noștri. Închinăm un pahar și pentru Stresi, gândindu-ne la versurile lui Radu Gyr:

 

“Când toate-s numai uscăciune

de unde-atâtea învieri?

Cum pot pădurile să sune

peste ruini, peste căderi?”

 

de Goran Mrakić