10167975_228127404047587_965280401_nDupă dezamăgirea suferită la C.A.T., puștiul de 14 ani Ștefan Dobay a primit în sfârșit șansa pe care o aștepta de atâta timp. Și chiar dacă, la un moment dat, cochetase cu Chinezul, având și girul „formidabilului Zemler”, viitorul mare înaintaș a ajuns la o echipă mică, săracă, dar care l-a primit cu brațele deschise, așa cum era. E vorba despre Unirea CFR, acolo unde l-a impresionat pe căpitanul Kiky Halmos jucând… desculț. Dar să-l lăsăm pe Dobay să-și continue povestea…

După absolvirea clasei a IV-a de liceu, la 1 iulie 1924, am încheiat un contract de muncă cu Fabrica Bănățeană de Argintărie, unde puteam învăța îndeletnicirea de a modela metal prețios. Lucram de la șase și jumătate dimineață până la trei după-amiază. Timpul liber îl dedicam sportului și lecturii. Însă în privința fotbalului apărea acum un mare semn de întrebare. De echipa C.A.T. nu mai voiam să aud! La școală nu mai puteam juca pentru că nu mai eram elev. Atunci? Rămânea numai „parcul nostru”, unde aveam o echipă foarte bună.

Uneori duminica mă lua cu el la Arena Sportivă dl. Franz, unul dintre cei mai înfocați susținători ai clubului Chinezul și coproprietarul garajului de mașini de lângă părculețul nostru.

În fiecare marți și joi asistam la antrenamentele echipei, în a cărei linie de atac jucau, pe atunci, Zemler și Mihai Tänzer. Doi jucători de „aur”. „Fenomenalul Zemler”, cum îl numea presa sportivă a epocii, trăgea niște goluri fantastice. Distanța mare și poziția imposibilă erau nimicuri pentru el. Marca de oriunde. Îl urmăream ca o umbră la antrenamente. Mă postam întotdeauna în spatele porții lui Ritter, unde trăgea Zemler. Trăgea ca un tun. Când mingea venea până la mine, fără nici o oprire, șutam din voleu.

Stilul și precizia cu care dădeam mingile înapoi, aproape fără greșeală, l-au surprins pe Zemler și în aceeași săptămână, la următorul antrenament, a trimis după mine, pentru a juca la echipa de juniori. Dar dl. Franz nu m-a lăsat… Se certase cu Chinezul.

***

Anul 1924 a adus mai multe schimbări importante în viața mea. Familia a primit moștenire o casă în Dumbrăvița – azi cartierul IX din Timișoara.

Tot atunci, mama a cumpărat, pentru mine și fratele meu, câte o bicicletă marca „Puch”, cu care mă puteam duce la fabrică. La Dumbrăvița, mi-am găsit repede niște prieteni (amatori de fotbal) însă nu jucători. Când terminam lucrul mă opream pe câmpul din Mehala să asist la antrenamentul unor echipe. Din spatele porții de unde urmăream, când prindeam mingea, trăgeam câteva șuturi din voleu. După astfel de „antrenamente” fulger, puteam clasa jucătorii în două categorii: unii trăgeau bine la poartă și alții trăgeau prost. Ochiul meu format la „școala Zemler” nu mai putea să mă înșele. Criteriul după care îi diferențiam pe acești fotbaliști era simplu: când se trăgea corect, mă plasam ușor și expediam mingea din voleu exact la jucătorul la care voiam. Când se trăgea prost, trebuia să alerg mult, și nu puteam degaja dintr-o dată. Ca atare, nici dirijarea mingii nu mergea cum aș fi vrut. Și cum se trăgea mai mult prost decât bine, alergam cam o jumătate de oră, apoi mă suiam pe bicicletă și mă întorceam acasă, la treburile cotidiene. Într-o zi, după un asemenea „antrenament” scurt, când să plec, se opresc pe Mehala niște jucători echipați, în frunte cu Kiky Halmos, de la Unirea CFR. Bineînțeles că am renunțat să mai plec, postându-mă în spatele porții lor, cu o atenție de pisică la pândă, am trimis mingile în teren cât am putut mai bine. După vreo jumătate de oră au format două echipe pentru a juca la două porți.

– Puștiule! Nu vrei să joci cu noi, că ne lipsește unul? Și fără să aștepte răspunsul meu, portarul Ludwig I mi-a azvârlit un tricou decolorat, iar altcineva mi-a trântit sub nas niște ghete. Am intrat pe teren. Am jucat într-o echipă de care nici nu auzisem, cu jucători adunați de prin Mehala. Echipa lui Kiky Halmos ne-a făcut „terci”. A marcat vreo 4-5 goluri la rând, sufocându-ne. În repriza a doua, am cerut voie să renunț la ghete și să joc desculț, pe post de fundaș sau half centru. Scăpat de greutățile din picioare, am făcut un joc contra înaintării „vedete” de nu s-a mai putut marca nici un gol. Eu însă habar n-aveam în ce echipă am avut onoarea să evoluez. După antrenament, Kiky Halmos și cu un necunoscut, pe care apoi am aflat că îl cheamă Petre Popovici, m-a întrebat dacă vreau să joc fotbal la Unirea CFR.

– Dar eu am paișpe ani. La C.A.T. nu m-au primit nici la juniorii II. Dealtfel, mama nici n-avea de unde să plătească clubului cotizația lunară.

– Dragule, noi nu te întrebăm dacă ai bani de cotizație! Și C.A.T.-ul să fie sănătos. Te întrebăm numai dacă vrei să joci la Unirea CFR.

– Să vorbesc cu mama.

– Vorbește cu mama și joi vino la antrenament!

Când am ajuns acasă, am discutat mai mult de formă cu ai mei despre Unirea CFR, fiindcă eu știam încă de pe drum că rămân cu Kiky Halmos, care îmi arătase atâta dragoste. De data aceasta, mama a fost de acord cu activitatea mea sportivă. Am stabilit ca, în zilele de antrenament, să mănânc la fabrică și apoi să merg direct la teren. Joi, Petre Popovici, când m-a văzut, s-a bucurat mult și a spus:

– Bine ai venit, băiețaș! Du-te acum la magazie pentru echipare. Magazia era un coș de nuiele cu echipament vechi. Ghetele scorojite, aruncate deasupra, parcă se uitau la mine cu mutre schimonosite și cu limba scoasă. Kiky Halmos, căpitanul echipei, imediat a simțit ce se întâmplă cu mine și a șoptit ceva lui Popovici, care a dat afirmativ din cap. Apoi a început antrenamentul. După câteva ture de teren, am intrat la joc. De data aceasta eu am jucat pe post de înaintaș, dar cu ghetele în picioare, nu am putut face nimic. În repriza a doua, am jucat desculț și am marcat două goluri.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Trackbacks

Leave a Reply