dobayȘtefan Dobay a fost, în copilărie, un apropiat al echipei Clubul Atletic (C.A.T.), o formație ce pe plan local reprezenta cel mai acerb rival al Chinezului. Cel ce avea să devină unul dintre cei mai importanți atacanți din istoria fotbalului românesc își continuă povestea cu un episod petrecut în 1922, când însuși Alexandru Kozovits, unul dintre primii timișoreni din naționala României, i-a oferit șansa de a urmări pe viu un C.A.T. – Chinezul.

În urma exercițiilor tehnice zilnice, a înotului practicat cu regularitate în fiecare vară, am căpătat îndemânare, elasticitate, rezistență, viteză și alte calități. Viteza în fotbal înseamnă – înainte de orice – rapiditate de gândire și execuție tehnică, în așa fel încât mingea să ajungă cât mai repede la poarta adversă.

Vara anului 1922 a trecut repede. Intrasem în clasa a III-a și învățam bine. Fiind și un bun jucător de fotbal, am devenit titular în echipa liceului. Mă iubeau toți profesorii, dar mai ales elevii. Îmi ofereau, din simpatie, pachete întregi cu șuncă de Praga, salam de Sibiu, cârnați afumați de casă, ficat de gâscă, cartoane cu prăjituri, ciocolată și cutii de bomboane.

Ca să nu am discuții acasă, îmi vedeam serios de școală, dar și de fotbal. În afară de antrenamentele zilnice din părculeț, Kragel mă lua cu el la meciuri, astfel încât eram prezent la Arena Sportivă, indiferent cine juca. Într-o zi mă opresc în fața unui afiș de la colțul străzii mele, care anunța derby-ul local: C.A.T. – Chinezul. În timp ce citeam a nu știu câta oară afișul, simt că se lasă o greutate pe umărul meu. Am încremenit. Cu inima bătându-mi gata să iasă din piept, mă uit peste umărul meu blocat. Era Alexandru Kozovits, renumitul jucător al echipei C.A.T., căruia îi fusesem prezentat în părculeț de către Carol Kragel.

– Ce faci, puștiule? Te uiți la afișul de duminică? – și, cât ai clipi, m-a întors spre el cu mâinile-i grozave, ca lopețile brutarului nostru Simonici, și zâmbind cu fața lui trandafirie mi-a spus:

– Duminică la ora 3 să mă aștepți la gura tunelului. Eram „pierdut” de emoție. Vorbeam cu un internațional.

– Vă mulțumesc, domnule!

M-a strâns ușor cu două degete de obraz și a plecat. Iar eu, din două-trei salturi, am ajuns acasă și i-am povestit mamei ce invitație neașteptată mi-a făcut domnul Kozovits. Mama credea, și nu prea, pentru că ea… cumpăra carne de la Kozovits! Dar, nu mi-a interzis să mă duc. Duminică, m-am îmbrăcat frumos și m-am prezentat la întâlnire, la ora 3 fix. Kozovits m-a întâmpnat zâmbind, cu ochii lui albaștri, jucăuși, și m-a luat de umăr. Numai blândețea vorbei lui m-a adus repede-n fire. M-a plasat într-o lojă din tribună și a dispărut în vestiarul din spatele acesteia.

– VA URMA –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Leave a Reply