10167975_228127404047587_965280401_nCariera celui mai valoros atacant pe care l-a avut Timișoara, Ștefan Dobay, a început într-o zi de toamnă, cu peste 91 de ani în urmă, la Jimbolia. Puștiul care chiar în acea zi împlinea 15 ani, era copleșit de emoție la primul său joc oficial pentru Unirea CFR. Dar chiar și așa, a sfârșit prin a marca de trei ori pentru echipa sa.

…La 26 septembrie 1924, zi în care împlineam 15 ani, eu, ștefan Dobay – Bibe – cum îmi spuneau prietenii mei din părculeț – făceam prima deplasare din viața mea, ca fotbalist, cu echipa de seniori „UNIREA C.F.R.”, la Jimbolia, și îmi repetam în gând, privind prin fereastra vagonului, data acestui eveniment, ca să nu o uit. Locomotiva avea seria 220, serie care azi nu se mai găsește decât la muzeu. Două roți mici în față, două mari în spate, și un coș lung prin care ieșea un fum negru și gros de cărbune. De mirosul acela de „tren”, care-mi evoca copilăria, mi-a fost dor toată viața. Un șuierat asurzitor și ne-am pus în mișcare. Treceam tot mai repede prin macazuri, iar străzile Timișoarei îmi păreau tot mai romantice. Beregsău, Cărpiniș, Jimbolia. Fiindcă era oraș de frontieră, în gară se plimbau grăniceri, vameși, ceferiști. La sosire, echipa noastră de fotbal a fost primită cu fanfara, care în ritm de marș ne-a condus prin centrul orașului, până la teren…

Kiky Halmos a angajat o birjă pentru cele două coșuri cu echipament de care aveam grijă împreună cu Talian, ca fiind cei mai tineri din formație. Era prima oară în viața mea când mă plimbam într-o trăsură. Nu agățat de ea… ca atunci când ne jucam de-a Sherlock Holmes.

Fanfara cânta mereu. La auzul ei, de prin curți apăreau zoriți la porți copii desculți, cu cămășuța până la buric. Cei mai curajoși, urmați de cățelul lor de joacă, se alăturau voioși, formând un cortegiu vesel și pitoresc pe străzile Jimboliei. Sufletul îmi era plin de fericire. Aveam 15 ani și mă credeam nemuritor.

La arenă, până la începerea jocului, fanfara cânta spre desfătarea spectatorilor. Terenul era înconjurat de grădini, iar noi ne dezbrăcam într-un șopron. Hainele le agățam în cuiele bătute în scândurile din jur. Peste o ladă cu ovăz așezasem coșurile cu echipament, încuiate cu un băț și un lacăt la capăt. Când Kiky Halmos le-a deschis, în loc de vechiul echipament, „magazia” era plină de lucruri nou nouțe, cu mirosul acela de proaspăt. Tricourile erau în dungi verticale, albastru cu galben, chilotul bleumarin din material lucios, jambiere albastre cu rever galben și ciorapi albi de bumbac.

Gazdele aveau tricouri în dungi late, roșu și alb, chilotul alb, jambiere roșii. Fanfara intona un marș. Căpitanii echipelor au degajat mingea în aer; după ei, am apărut și noi pe teren. Clipe de neuitat pentru mine. Inima îmi bătea cu putere. Mi s-au încurcat picioarele și era gata-gata să cad. Apărătorii formau un cerc și aruncau mingea în înaltul cerului, iar noi, înaintașii, îl încercam pe portarul Ludwig. Încercările mele au fost însă nereușite, deoarece primul șut, pe care am vrut să-l trag, n-a nimerit mingea, ci glezna mea stângă. Senzație de rece. Nebuloasă de stele verzi. Kiky Halmos mi-a spus să alerg, să fac aplecări, apoi câteva sprinturi ca să-mi treacă emoția. Când arbitrul ne-a chemat în centru, îmi revenisem deja. În primul sfert de oră am jucat atât de mizerabil, încât nici din întâmplare nu m-am întâlnit cu mingea. Dacă în părculeț aș fi jucat atât de slab, Kragel m-ar fi schimbat imediat, chiar și din echipa aceea de stragă. Coechipierii încercau să mă ajute. La un moment dat, Frech, care juca aripă, îmi centră mingea. În loc să trag la poartă din voleu, am căzut și m-am lovit din nou la glezna stângă. Portarul Ludwig m-a chemat și m-a stropit cu câteva căni de apă dintr-o găleată pregătită lângă el. Gazdele, înghesuite în propriul lor teren, văzându-l pe Ludwig ieșit din poartă, ne-au „trăsnit” în clipa aceea un gol de la distanță. Scor: 1-0. Eram definitiv pierdut și compromis. În schimb, publicul a jubilat, fanfara a intonat câteva măsuri dintr-un marș glorios și, bineînțeles, jocul a continuat. Într-un târziu, Chambre a egalat: 1-1. În pauză, Kiky Halmos m-a dezbrăcat până la brâu, a aruncat vreo două găleți de apă pe mine, mi-a cumpărat o limonadă, m-a mângâiat și mi-a spus:

– Hai pe ei, fără teamă, că tu ești cel mai bun dintre noi toți. Însă tot gazdele au marcat în repriza a doua. Arbitrul a dictat un 11 m și scorul a devenit 2-1. Primesc o minge pe sus.

– Trrrage! aud deodată un glas cunoscut.

Trag din voleu. 2-2. Primul meu gol la un joc oficial. În fața unui public numeros. La scorul de 2-2 m-am liniștit. După câteva clipe, prind o altă minge și, de la 20 de metri, șut și gol! 3-2. Impresia pe care a făcut-o acest gol asupra publicului a fost atât de puternică, încât după 32 de ani, în 1956, când am trecut cu echipa națională prin Jimbolia, localnicii îmi aminteau încă de acel meci. În continuare, s-au mai marcat 2 goluri, dintre care ultimul tot de mine. Coechipierii m-au felicitat și m-au îmbrățișat:

– Trei goluri la primul joc reprezintă un succes, și nu unul dintre cele mai ușoare.

După ce am sărbătorit victoria, la opt seara am părăsit orașul, lăsând în urmă peronul din Jimbolia învăluit în acea nostalgie a gărilor pustii.

VA URMA

Dacă doriți să recitiți:

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5
Episodul 6
Episodul 7
Episodul 8

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Leave a Reply