dobayÎn 1922, Ștefan Dobay, la aproape 13 ani, se îndrăgostise incurabil de fotbal. A asistat, împreună cu tovarășii săi de pe maidan, la câștigarea primului titlu de campioană a Chinezului, în acea finală cu 5-1 în fața Victoriei Cluj. Iar „mania” sa fotbalistică a dus la certuri nesfârșite în casa părintească. Să-i dăm însă cuvântul „Calului”…

Era vară. În fața parcului, pe un panou, un afiș multicolor anunța că, pe Arena Sportivă, va avea loc duminică finala între echipele Victoria Cluj și Chinezul Timișoara, pentru desemnarea campioanei țării pe anul 1921-1922. Noi, copiii din părculeț, l-am citit fiecare cu glas tare de multe ori, și… când lectura era în toi, apare domnul Kragel. Acest mare prieten al micilor fotbaliști ne-a luat cu el, ca de obicei, în parc, ne-a așezat pe iarbă, în semicerc, și, stând în mijlocul nostru ca să-l vedem toți, ne-a explicat ce înseamnă finala campionatului național.

Duminică devreme, ne-am întâlnit cu toții ca să ne asigurăm un loc „sus în plopi”. Sub liniile ferate exista un tunel prin care treceau pietonii în drum spre stadion. La ieșirea din pasajul subteran, surpriză! Ne aștepta Kragly, care din proprie inițiativă cumpărase bilete pentru toată ceata lui de mici fotbaliști.

Intrați pe Arenă, după ce am vizitat stadionul, ne-am oprit în spatele porții dinspre Mehala. Cu puțin înainte de ora 5, din spatele tribunei auzim niște zgomote ciudate. Erau echipele mari, care ieșiseră în fața vestiarelor și făceau încălzirea, așa cum se proceda pe atunci. Fiecare trimitea balonul cât putea de sus. Adversarul proceda la fel. La 5 fix, formațiile au apărut pe teren. Căpitanul echipei oaspete a ieșit primul, cu mingea în mână, și cu o forță nemaipomenită, a tras un șut spre cer! Eu am crezut că mingea nu va mai cade jos niciodată!…

În echipa Victoria din Cluj jucau, printre alții, Chifor sau Cipcigan, iar la Chinezul portarul Ritter, Hoksary și, încă de pe atunci, celebrul Mihai Tanzer. Rezultatul a fost 5:1 pentru Chinezul. E greu de descris ce a urmat după joc. Stadionul clocotea parcă. Publicul ovaționa.

***

Am ajuns în clasa a II-a de liceu. Eram printre primii zece elevi la învățătură. Mama nu se mai împotrivea activității mele fotbalistice. Aceasta nu însemna că se terminaseră diferendele între noi doi sau că ea nu-și mai menifesta năduful, cu diferite obiecte casnice proiectate asupra mea. Metodele respective erau în vigoare din oficiu. Mai ales când plecam de acasă la lecția de pian. Nu știu cum se făcea că de fiecare dată nimeream pe câmpurile din Mehala să-mi ajut prietenii din părculeț, care susțineau o partidă cu una dintre echipele adverse. La început, mama nu m-a „mirosit” că destinația mea nu era profesorul de pian. Eram prudent ca șarpele. Dar pe parcurs, s-a produs inevitabilul. A apărut „corpul delict”. Ca de obicei, cum după un meci se iveau neînțelegeri între adversari și cum cristalul prieteniei noastre plesnea la cea mai mică atingere a vreunui principiu sacru de fotbal, ne băteam între noi. În tonul încăierărilor, când eram în legitimă apărare, îmi uitam pe câmpul ostilităților fie notele de pian, fie bluza de marinar, fie bocancii mei galbeni și frumoși, care în timpul meciului fuseseră „barele porții”. Să vii acasă de la lecția de pian… desculț? Ei bine, eu veneam în picioarele goale, cu pantalonii făcuți praf, dar, mă rog, erau prezenți, se mai țineau de mine. În schimb, bluza rămăsese în câmp. Subsemnatul? Bătut măr. Cu nelipsitul „monoclu” violet și chiar cu capul spart. Aveam și mutră să spun că vin de la pian! O, tu păcat fericit! „Cupla felix! Bineînțeles că mama, așa rănit cum eram, mă bătea și ea, până când credea că mi-a scos tot „damful de fotbal” din cap. Evident, eu protestam împotriva repetatei corecții administrate pentru un sport nobil. Pentru fotbal, pe rugul căruia sufeream atât de mult. Fotbalul însă ajunsese mai presus de orice în gândul meu. Mă uitam în ochii mamei – ochii care mi-au spus primii că mă iubesc – dar pentru fotbal o mințeam fără nici o remușcare. Fotbalul învinsese”.

– Va urma –

Dacă doriți să recitiți:
Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3

Fragment din autobiografia lui Ștefan Dobay, Șut… goool!, Editura Sport-Turism, București, 1979

Leave a Reply